-

ADA. A-da. A da

 
 
Never do things others can do and will do if there are things others cannot do or will not do. (Amelia Earhart)

Dacă vei petrece alături de Ada Solomon o oră într-o zi de sâmbătă, va primi cel puțin șapte telefoane. Le va tranșa pe toate calm, cu fermitate în voce. La capătul celălalt, îți vei imagina oameni care se simt în siguranță. Fiindcă Ada știe ce să facă. În zilele de lucru, termometrul apelurilor și al întrebărilor urcă și mai sus. Febra crește. Ada decide, Ada ghidează, Ada rezolvă. Și doar o disciplină serioasă, antrenată în timp, o face să rămână și cu mintea limpede, și în control. Ada Solomon e probabil cel mai ocupat om din filmul românesc. Dar are curajul să spună că, dacă ar lua-o de la capăt, nu știe dacă s-ar mai lăsa să ajungă atât de ocupată

               

Tripla închidere în cușcă

M-am văzut cu Ada cu vreo două săptămâni înainte să intre în cinematografe Inimi cicatrizate. Ideea filmului a pornit de la Radu Jude și împacă două teme care îl obsedează pe regizor: finitudinea și cum ne raportăm la ea, pe de-o parte, și discriminarea, antisemitismul, recuperarea unei istorii ceva mai ascunse pe sub preș, pe de altă parte. A fost o propunere căreia Ada nu i-a putut rezista – ca mai toate propunerile lui Radu. Cei doi lucrează împreună de când au făcut Lampa cu căciulă. Tot Ada a produs Alexandra, Toată lumea din familia noastră, Cea mai fericită fată din lume și Aferim!, deci mai toate filmele prin care am ajuns să îl iubim și să îl urâm pe Radu Jude. N-ar ști să spună care a fost momentul exact când i-a propus prima dată să îl pună pe Blecher pe film, , fiindcă toate discuțiile creative tind să se amestece unele într-altele. Citise însă și ea cărțile lui Max Blecher și o fascinase felul în care din Inimi cicatrizate transpare setea de viață și adaptarea la „o triplă închidere în cușcă” a personajului, dată de imobilitatea fizică (închiderea în ghips), cea spațială (în azil) și prizonieratul identitar. Căci, pe măsură ce citești rândurile lui Blecher, devine tot mai limpede că și identitatea evreiască e o închidere, „că nu e loc de mișcat de acolo, oricât de mobil ai fi, și că, de fapt, nu ține de tine, ține de ceilalți”.

Experiența producției noii pelicule a fost chiar mai puternică decât la Aferim!, care a fost, de altfel, un proiect cu o logistică destul de complicată (prin comparație cu alte filme autohtone) și cu cadre greu de realizat. La Inimi cicatrizate, Ada n-a simțit că merge la serviciu. Și a inspirat-o cum fiecare om din echipă a crezut atât de mult în ceea ce făceau, încât de la actor la costumier sau recuzitor, pentru fiecare părea să fie „mai mult decât lucru, mai mult decât meșteșug”. Și-a spus cuvântul atmosfera tulburătoare generată lesne de locul ales pentru filmare. Într-o iarnă blândă, sanatoriul de la Eforie Sud, între pereții căruia s-au consumat numeroase povești precum cele spuse în carte și film, a devenit un personaj în sine. Și apoi, a fost marea. „Nu mi-am imaginat niciodată că Marea Neagră poate să fie atât de frumoasă cum a fost în noiembrie-decembrie la Eforie Sud, cum își schimba culorile și cum interfera povestea asta cu starea echipei”. Ada adoră marea. Se simte legată de ea mai mult decât de orice element al naturii.

Pe genericul său de început, captivantul Inimi cicatrizate ni se prezintă ca „o adaptare liberă după opera literară a lui Max Blecher”. Acțiunea are loc în anii ‘30. Romanul descrie viața unui student român, Emanuel, suferind de tuberculoză osoasă, care se îndrăgostește de o colegă internată în același sanatoriu de lângă Paris. Emanuel narează încercările lui și ale celorlalți pacienți de a se bucura din plin de ultimele clipe de viață, în timp ce sunt martorii atrofierii constante a trupurilor lor. E o carte în care patosul e asezonat cu doze mari de umor negru. Iar, în peliculă, Radu Jude a pus nu doar elemente din romanul cu același nume, ci și din celelalte cărți ale scriitorului. N-a vrut să fie o simplă ecranizare, ci să cuprindă filmic întreg universul lui Blecher.

Cineaștii din Noul Val n-au făcut mai niciodată film de epocă. N-a fost neapărat o alegere estetică. Realismul visceral al cinematografiei românești și ancorarea lor în actualitatea imediată sunt dictate și de lipsa resurselor. Filmul de epocă e într-un fel ca SF-ul, mult mai greu de realizat pe bugete mici, decât o poveste plasată în prezent. Iar producția cere și acribie în documentare și acuratețe până în măduva oaselor. Ambiția lui Jude n-a fost însă de a reconstitui parfumul epocii. Nu asta l-a mânat. Radu spune povești cinematografice pentru oamenii de azi, îmi spune mândră Ada, și asta o și face să parieze pe el. „Reușești să te transporți în acel timp, cu eul tău de-acuma și doar schimbi cumva hainele. Și îți dai seama că lucrurile nu sunt diferite deloc, că relațiile sunt la fel, că oamenii sunt la fel”. Că Blecher e, de fapt, foarte actual. Deși la persoana a III-a, Inimi cicatrizate are o scriitură dureros de subiectivă, filtrează toate evenimentele prin ochiul personajului principal. Filmul, în schimb, e construit din cadre fixe, majoritatea lungi, dintre care toate sunt vederi obiective – niciunul nu reprezintă unghiul subiectiv al lui Emanuel sau al altui personaj. Când l-a tradus cinematografic pe Blecher, Radu n-a făcut alegerile evidente, a optat pentru o cale ceva mai originală. Practic, îl transcrie. Ia frânturi din proza lui Blecher și le transformă în intertitluri. (nu doar din Inimi cicatrizate, ci și din Întâmplări din irealitatea imediată, Vizuina luminată). Ignoră momentele cu impact cinematografic garantat și nu construiește un echivalent cinematografic al romanului, ba chiar subliniază cu o linie groasă diferențele dintre medii. Însă, „și filmul e foarte intim, de fapt”, crede Ada, „dar e foarte intim mai ales în ceea ce îi dă spectatorului ca trăire proprie, ca experiență aproape senzorială într-un fel”.

La o sută de metri de mormântul lui Blecher e o groapă comună, unde au fost îngropați câteva sute de evrei dați jos din primul „Tren al Morții”, cel care a ajuns până la urmă la Călărași. Să facă în film referiri la tendințele antisemite ale vremii i s-a părut lui Radu „obligatoriu”, după cum mărturisea acesta la sfârșitul unei vizionări de presă în noiembrie. Scotea însă încă o dată de sub preș un trecut de care ne e rușine, așa cum o făcuse și cu Aferim! – atunci cu fenomenul sclaviei romilor. Am întrebat-o pe Ada dacă nu s-au temut de cum va fi recepționată săpătura lor arheologică după o bucată de istorie pe care n-o prea găsim în manuale. „Mie pe lumea asta nu mi-e frică decât de boală și de moarte, restul sunt prostii și nimicuri”, mi-a spus destul de sobră. Nu crede că a fost neapărat un act de curaj. Și nici nu și l-au asumat ca atare. „E mai degrabă o dorință de a-i ajuta și pe ceilalți să ia cunoștință de o seamă de lucruri, pe care cu siguranță nu le știu. Să poată judeca realitatea în mai bună cunoștință de cauză”, îmi explică. Pentru ea, orice produs cultural te ajută să înveți fără rigiditatea din procesul formal de educație. „Mai ales când nu e la impuse, când opera respectivă nu are un discurs în care dă și toate răspunsurile la întrebări, când doar lansează niște piste și îți lasă locul de făcut exercițiu mental”. Curajos sau nu, Aferim! a fost neașteptat de bine receptat de public. Pariul riscant a fost unul câștigător. Ada funcționează bine în echipă cu Radu și pentru că amândoi practică o filosofie a ieșirii din rând, cu toate potențialele consecințe asumate. „Când faci parte din masă și tonul vocii tale este egal, nu ai să poți să fii niciodată solist. Sigur că atunci când încerci să fii solist, există riscul să cânți fals și să ieși complet din armonie”, admite Ada. Da, până la urmă, a fost și un soi de curaj.

Îi place la Radu și relația filmelor sale cu adevărul. „E asumat și e aproape strigat că e o convenție, că nu e o reproducere a realității. În același timp, tot ce e în conținut acolo trebuie să fie cât mai autentic, să nu fie contrafăcut”.

 

„Ba faci filme pentru toată lumea”

Ada nu produce filme în care nu crede. Trebuie să aibă încredere nu doar în poveste, ci și în povestitor. Teza cum că toate poveștile au fost deja spuse i se pare una falsă. „Am să spun asta până când o să mi se usuce gura: o poveste poate deveni banală sau extrem de interesantă, în funcție de modul în care e povestită”, mă convinge, cu siguranță nemimată, în timp ce aprinde o țigară. Știe că încă sunt uneori goale sălile la proiecțiile de film românesc, dar e optimistă că, totuși, interesul publicului crește. Odată cu varietatea ofertei. „În toamna asta au fost comedii, am avut thriller, o dramă-dramă, cum e Inimi cicatrizate, dar care nu e lipsită de umor. Am avut film de actualitate, film de epocă, filme independente și filme cu resurse și producție mult mai zdravănă”.

Nu e de acord cu stereotipurile elitiste asupra cinematografiei ca artă. O dezgustă frazele de tipul „dar nu oricine înțelege, deci nu are ce căuta la cinema”. Și contrazice orice cineast îi spune „nu fac filme pentru toată lumea”. „Ba le faci pentru toată lumea”. Definește arta adevărată ca fiind arta cu suficiente straturi ca să poată rezona în orice consumator-privitor, în orice public. „Și de aceea Shakespeare e atât de mare, pentru că el poate fi și filosofie, și entertainment. Poate spune ceva și unuia care trăiește într-un palat și celui care locuiește într-un bordei în mijlocul a nimic”. Nu de puține ori i-a luat pe băieții ei drept cobai. Și a observat atentă cum s-au reflectat filmele pe care le-a făcut pe retinele celor doi. „Au o privire mult mai proaspătă și efectiv rezonează la esență”. Încă e uimită când își amintește reacția pe care a avut-o fiul ei cel mare, când a văzut, la 12 ani, Hârtia va fi albastră într-o primă proiecție. „Felul cum l-a înțeles, felul cum l-a lovit filmul ăla mi-a certificat că filmul acela e o capodoperă, în sensul că este un film emoțional extrem de puternic. Ce știa fi-miu despre revoluție la vremea aceea? Mai nimic. Nu era o experiență a lui, nu rezona în niciun fel direct cu subiectul, nu era nici în proiect când s-a întâmplat. Cam asta cred că ar trebui să ne preocupe mai degrabă decât orice altceva”.

Toate straturile în care poate fi dată și primită o poveste au preocupat-o și cât a lucrat ca producător executiv la Toni Erdmann. De data asta a venit mai întâi încrederea în poveste, și mai apoi a întâlnit și omul alături de care avea s-o lucreze: regizoarea Maren Ade. Ada îl știa pe unul dintre producătorii principali ai filmului, Jonas Dornbach. Legaseră o prietenie profesională în timpul unui stagiu european de formare în producție. La recomandarea lui, mai făcuse partea de execuție și pentru alte producții nemțești.

Toni Erdmann însă a fost proiectul care i-a venit ca o mănușă. Ada își dorea de multă vreme să facă un film despre expați. Experiența unor petreceri în mijlocul unei comunități de străini veniți să lucreze în România în ambasade și corporații o convinsese că e multă suferință acolo la care ar merita să privim mai atent. „Sunt un soi de nomazi de lux. Deși nu merg cu căruța cu coviltir, ci în jeep-uri, elicoptere și uneori iahturi, în spatele acestui perete de sclipici e o nefericire profundă”. A propus pe rând subiectul mai multor cineaști români, dar nimeni n-a fost interesat. „Oamenii se uitau prin mine, nu înțelegeau exact despre ce vorbesc”. Singurul care i-a spus că o să se gândească a fost Corneliu Porumboiu – în mod curios, un vechi prieten al lui Maren Ade. Asemenea acestuia și altor regizori din noul val al cinemaului românesc, regizoarea germană e orice mai puțin superficială, lucrează meticulos, cu grijă la forța detaliului și caută în permanență variante mai bune de a spune povestea, cadru cu cadru. Ada îmi povestește de ea cu admirație. Maren i-a câștigat încrederea prin temeinicia cu care s-a documentat câțiva ani înainte să facă filmul. „Ca pentru un documentar, nu ca pentru un film de ficțiune”. Scenariul s-a pliat pe poveștile pe care Maren le-a ascultat, vorbind cu zeci de oameni, și locurile pe care le-a văzut. „Nu e un film în care s-au citit șapte lucruri despre România și preluat clișee transmise de folclorul urban și cu asta am terminat”.

Ada a început să lucreze la acest proiect în urmă cu aproape cinci ani. În 2014, luni întregi a locuit  în două lumi, aflate la 200 de ani distanță una de cealaltă, făcând naveta între platourile de filmare pentru Aferim! și Toni Erdmann. A fost o perioadă tumultoasă. „Mă chestionam într-un fel pe mine, unde sunt și unde mi-e locul, pentru că, dincolo de practicalitatea lucrurilor, atunci când sunt pe platou, cel puțin eu nu pot să fac abstracție de ce e gând dincolo de faptă. Și mă investesc în asta, mă definesc cumva în raport cu lucrurile pe care le fac.”

Radu Jude și Maren Ade sunt amândoi interesați de profunzimea discursului, însă asemănările se opresc aici. Radu lucrează mult mai repede, e mai precis în ce, cum și cât vrea să încerce în fața camerei. Are filmul făcut în cap dinainte, deci e economic din punctul de vedere al materialului filmat. În schimb, Maren are un alt tip de rigurozitate: vrea să încerce în fața camerei toate variantele care îi trec prin cap, inclusiv să exploateze accidentele care apar pe platou. „Vrea să încerce totul până la epuizare. A ei, a actorilor, a modalităților în care se pot face lucrurile”. Ada face descrierea asta cu fascinație, nu cu exasperare. Chiar dacă încercase să „vândă” subiectul regizorilor români, acum e fericită că l-a făcut o străină. Toni Erdmann arată un alt București, un București care nu a mai fost exploatat cinematografic înainte. Și îi arată altfel și pe români. Dintr-o perspectivă onestă, nici acuzatoare, nici lingușitoare. „Sunt o seamă de lucruri pe care trebuie să vină cineva de-afară să le vadă. Cineva din afară descoperă cu altă curiozitate și fără praful de rutină pe lentile”. De pe lentilele neprăfuite ale lui Maren Ade, a ieșit un film „la care râzi în hohote cu lacrimi în ochi”, cum îl descrie Ada. (Și totodată, un film care, pe perioada documentării acestui text și mai apoi, până la bunul de tipar al revistei, a tot strâns premii și nominalizări. În clipa în care completez această paranteză, are o nominalizare la Globurile de Aur pentru cel mai bun film străin, o nominalizare la premiile BAFTA, a câștigat premiul FIPRESCI la Cannes, unde a fost nominalizat și pentru Palmes d’Or, a luat toate premiile importante la European Film Award: cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu, cea mai bună actriță și cel mai bun actor.)

 

„Nu avea cine să facă, și atunci am făcut eu”

Ada e mândră de fiecare dintre filmele ei și de povestitorii cu care le-a lucrat. Se aude în inflexiunea vocii, siguranța și bucuria cu care vorbește despre ei și ele. Dar ar minți dacă ar spune că nu regretă nimic. Fiecare experiență intensă a producției unui film, de la idee la prima proiecție, de la găsirea surselor de finanțare la conferința de presă, a venit nu doar cu bucurii, ci și cu propriul set de sacrificii. „Sigur că am trăit lucruri minunate cu oamenii cu care am lucrat, cu filmele pe care le-am făcut, dar câteodată mi-era ciudă: că nu pot să împart ce trăiesc acolo cu ai mei. Că nu am cum să le transmit exact ce mi se întâmplă, să nu țin numai pentru mine”. În momentele de cumpănă pe plan profesional a ajutat-o soțul ei, Alexandru Solomon. E director de imagine, dar nu lucrează împreună. Ceea ce ajută. Așa poate să ofere o părere din exterior asupra situațiilor mai dificile. „O părere în care să am încredere, care să fie în consonanță cu valorile mele, pentru că suntem împreună, fiindcă împărțim aceleași valori și vedem lumea cumva la fel”.

Astăzi, Ada vrea s-o ia mai încet. Să-și dea timp să respire. Să stea cu familia. „Ei m-au sprijinit întotdeauna în ce fac, nu știu dacă am mai avut eu răgazul să îi sprijin pe ei așa cum ar fi meritat. Și vreau să împart rolurile acestea mai bine. Pentru că, de fapt, nu știu ce-mi place cel mai tare să fiu: mamă, iubită, soție, om de acțiune, copilă. Dar câteodată pentru unele n-am avut mai avut timp deloc”. Acum o interesează mai puțin să fie om de acțiune decât în urmă cu cinci-zece ani. „Poate că am devenit oleacă mai egoistă. Și mă preocupă un pic mai tare ce capăt eu, ce se întâmplă cu mine. Poate și pentru că încep să conștientizez că se scurtează timpul pe care îl mai am. Când ești în plină acțiune, nici nu-ți dai seama de asta”.

Atunci când Ada a rostit cuvintele astea, cu o cadență mult mai leneșă decât atunci când vorbea de unul din noile sale filme, m-am gândit la cele cinci telefoane pe care le primise în ultima oră de conversație cu mine. La cum, indiferent despre ce vorbeam înainte, în secunda în care răspundea, își punea la lucru vocea profesională. Calmă, serioasă, determinată. La cum pare să aibă soluții pentru toate și mai puțină răbdare pentru cei care se complică. La cum închide telefonul și apoi își reia imediat, fără ezitare, ideea de unde o lăsase, lucru pe care nu l-am mai întâlnit la alți oameni întrerupți. La cât de sobru și-a certat fiul de 11 ani mai devreme fiindcă iarăși nu încărcase telefonul. Așa că am întrebat-o dacă nu cumva a fi om de acțiune e ceva ce o definește. „Habar nu am. Nu știu ce mă definește. Nu cred că mă definește asta. Cred că am făcut asta că nu avea cine să facă și atunci am făcut eu. Trebuia să preia cineva și frâiele la un moment dat. Dacă mă definește, habar nu am. Nu cred că trebuie să îmi fac eu portretul, fiindcă mă văd în oglindă și e OK. E suficient”. Acum însă simte că a obosit și i-ar plăcea ca uneori să se mai lase și condusă. „Că e și asta un fel de plutire. Plus că mai am o curiozitate care nu se termină. Vreau să știu despre toate. Și la un moment dat am stat prea mult să aflu totul despre lucrurile pe care le fac. Și n-am prea mai aflat despre ai mei. Și sunt foarte interesanți și aș vrea să îi cunosc cât mai bine”.

Încearcă să încetinească. Cu ceva timp în urmă, a intrat într-un blocaj financiar și a greșit crezând că îl va depăși asumându-și mai multe proiecte mai mici. N-a fost o alegere pragmatică, ci una emoțională. Nu știe să spună nu. A învățat de curând să spună „nu pot”, dar „nu vreau” i se pare încă prea dificil de rostit. Aritmetica proiectelor mici e înșelătoare. Financiar, e mai ușor de calculat: un proiect mare poate „face” cât trei proiecte mici. Dar, în fapt, ele cântăresc cam la fel de mult în termeni de energie și implicare. „Dacă vrei să le faci cumsecade. Dacă le faci ca să le bifezi, poate că da, s-ar păstra proporția”.  S-a încărcat cu aceste proiecte și multă vreme a resimțit consecințele. Nu mai vrea să repete greșeala asta, fiindcă, lucrând așa, nici măcar nu se poate bucura cu adevărat de fiecare în parte.

 

Întâmplări și pariuri

Ada a terminat Institutul de Construcții, dar primul serviciu l-a găsit în publicitate. A fost primul loc de muncă pe care l-a putut accesa, imediat după Revoluție. A răspuns unui anunț auzit la radio, din dorința de a încerca „să fac și eu un ban să nu-mi mai dea mama”. Face parte dintr-o generație care a avut șansa să se apuce de diferite activități pe un teren virgin, fără un termen de comparație, fără presiunea înaintașilor. Faptul că nimeni nu mai încercase însemna și că nimeni nu știe să facă lucrurile mai bine. „Și atunci învățam făcând. Ne dădeam cu stângul în dreptul, o știam noi, țipam un pic, mergeam mai departe, că nu era altcineva care să ne dea peste glezne, că ar fi știut mai bine”. Însă tot generația ei, a decrețeilor, a fost una căreia i s-a inoculat spiritul competiției de la cele mai mici vârste. La școală, era bătaie pe clasele cele mai bune, cu mulți candidați pe loc, cu examene de admitere la liceu, cu dat a doua treaptă înainte de clasa a 11-a. Și „dacă îți luai riscul să te duci la ce e mai bun și erai primul sub linie, atunci nu erai redistribuit și ajungeai unde mai erau locuri”. A fost o perioadă care a făcut-o și ulterior să caute mereu să dea tot ce e mai bun.

După o vreme la acest dintâi loc de muncă, a avut o întâlnire „providențială” cu Cornel Nistorescu. A mers la el să negocieze un contract pe minute de publicitate, pe care Ada voia să le achiziționeze pentru agenția la care lucra pe-atunci. Nistorescu a aprobat termenii negociați de ea, cu condiția ca ea să-și dea demisia din agenție și să vină să lucreze pentru Expresiv, agenția de publicitate a trustului cu același nume. În noua agenție, erau patru oameni, cu contabilă cu tot. Când a plecat, un an mai târziu, în 1993, deja erau 30 de oameni, și firma avea structura clasică de agenție de publicitate, cu departamentele de creație, media, vânzări etc. Deși a învățat multe din acea experiență, domeniul i se părea o junglă, „cu un ritm extrem de alert și presiuni fantastice”. Industria suferea și de o lipsă de experiență a clienților în ceea ce privește lucrul cu agențiile. Încă nu existau departamentele profesionalizate de marketing din companii, interlocutori care să vorbească aceeași limbă cu publicitarii. În plus, nu se vedea petrecându-și toată viața între detergenți, anvelope și discuții despre profit. „Nu era neinteresant. Dar era și foarte solicitant, și aveam multe interacțiuni cu oameni care nu mi-erau pe plac de fel.” Așa că a ales din nou prima ofertă pe care a primit-o, de la furnizorii lor de producție audio-video. Domino Film era una dintre puținele companii independente de producție audiovizuală și cinematografică. Și la acel moment mai aveau nevoie de un om: un asistent de producție. Așa a început aventura Adei în lumea filmului. Până atunci, nu-i trecuse niciodată prin cap că ar putea avea o carieră în industria cinematografică.

Primul film la care a lucrat a fost un documentar despre femeile de pe o parte și de alta a Prutului, făcut de Dana Ranga și Ovidiu Bose-Paștină. A urmat un film de ficțiune unguresc: Secția, făcut de Peter Gothar, „un film foarte liric și foarte puternic”, care a intrat în competiția Un Certain Regard, la Cannes, în 1995. Nici măcar atunci nu s-a gândit că asta e chemarea ei, nu și-a spus „asta vreau eu să fac”. Însă nici nu și-a mai imaginat apoi în niciun moment că ar putea să facă altceva. La fel cum, multă vreme, nu a luat în calcul posibilitatea să o ia pe propriul drum, să își dezvolte propria companie. Când s-a întâmplat, în 2004, n-a fost ideea sa, ci a unui prieten, Avi Karpick, un operator israelian, care face mai ales producție publicitară. Într-o zi a scos-o la o cafea și, într-o conversație care Adei i se pare încă bizară, a întrebat-o direct dacă nu și-ar dori să pornească propria companie. „Hm, OK… poate”, a răspuns ezitant. Pe de-o parte, știa că își atinsese limita competențelor acolo unde lucra, că era utilă echipei din acea poziție, dar că „mai mult decât făceam nu aș fi fost lăsată să fac”. Și era devreme să se oprească. Avea abia 33 de ani. Pe de altă parte, nu avea resursele financiare să facă acest pas.

„Bine, eu mă apuc. Dar cu ce bani?”, i-a răspuns celui care între timp i-a devenit partener. „Păi, asta nu e o problemă. Dacă tu vrei, eu te susțin”. „Bine. Și dacă nu merge?”. „Și dacă nu merge, ce? Nu mai știi să faci ce faci acum?”. O speria, de fapt, responsabilitatea sumei mari de bani investite, dar Avi a continuat: „Știi ceva: să zicem că îi pierd. Nu i-am pierdut nici la cazinou, nu i-am dat nici la spital. Și atunci e OK”. Și asigurarea asta a fost cumva suficientă ca să-i pună aripile în mișcare. Karpick s-a oferit să furnizeze resursele pentru startup, imaginându-și că vor face în principal producție publicitară. O scurtă perioadă asta au și făcut. De aceea, primul an al companiei Hi Film a fost și cel mai profitabil, făceau exclusiv publicitate și câștigau foarte bine. Dar sufletul ei era în altă parte, voia să ajute creatorii de film să își vadă proiectele devenind realitate. Pe Radu Jude îl cunoscuse deja. A venit la ea cu o propunere de scurtmetraj, cu care împreună au picat de două ori la concursul organizat de CNC (Centrul Național al Cinematografiei).

 

Antonimul nesimțirii

Așa că mai întâi s-a legat un proiect cu Cristi Nemescu, Marilena de la P7. „Nu știu de ce a venit să mă caute pe mine. Ne știam foarte, foarte puțin”. Se cunoscuseră la un atelier de proiecte: el venise să prezinte California Dreaming, ea încerca să facă un film după Andrei Codrescu, pentru care voia să îl coopteze pe Cristi Mungiu, dar nici acel proiect nu s-a legat. Iar cu Cristi Nemescu își amintește că abia dacă a interacționat la atelier. „Chiar nu știu cum se face că a ținut el apoi să îmi vorbească mie”, insistă. „Sunt un om norocos…”, spune cu o tristețe misterioasă.

După Marilena de la P7, a început să facă din ce în ce mai mult film și din ce în ce mai puțină publicitate. Din 2007 a renunțat de tot la „publicități”, cu foarte rare excepții. Iar cele mai multe din reclamele pe care le-a contractat au fost producții străine. „M-au interesat mai tare relațiile cu colegii mei de breaslă decât să intru pe bucata lor”.  A preferat să își clădească propria nișă.

N-a trebuit să închidă compania după șase luni, cum se gândise la startul afacerii. Ba chiar a înapoiat investiția partenerului său după doar un semestru, „mai repede decât cei doi ani pe care mi-i dăduse ca termen de grație, să recuperez ceva, dacă s-o putea recupera”. Încă se întreabă ce l-a făcut pe Avi să parieze pe ea, deși ea în locul lui n-ar fi făcut-o. Colaboraseră puțin în zona publicității, se văzuseră în total vreo trei zile. L-a întrebat și pe el, la aniversarea de zece ani a companiei. I-a spus doar că „în viață e mai bine să investești în cineva, decât în ceva” și că „lucrurile astea se văd și se înțelege cine are ceva-ul ăla care te duce”. Îi e recunoscătoare: „că mi-a dat șutul să fac pasul acesta, pe care nu știu dacă l-aș fi făcut altfel”

Când vorbim de întâmplările și oamenii care au ajutat-o să ajungă până aici, Ada coboară și mai mult glasul. Are lacrimi în ochi, dar se stăpânește să nu plângă. O întreb de ce și urmează o tăcere lungă și grea. Apoi spune șoptit: „Pentru că îmi dau seama că de la Cristi Nemescu nu o să aflu niciodată de ce a venit la mine, de exemplu. Și pentru că sunt toate lucrurile acestea pe care nu mai apuci să le faci. E toată imaginea aceasta, ca la expați, aparent strălucitoare, dar nu e chiar așa cum pare”. Stă din nou pe gânduri și se adună. „Și nu știu dacă, de fapt, n-ar fi mai bine ca lumea să știe despre toți oamenii despre care își închipuie că sunt puternici și grozavi, că au slăbiciunile lor, că au căderile lor. Cred că de-abia atunci am reuși să fim mai buni. Și nu cred că e o rușine să recunoști asta, știi? Că nu există numai reușite, există și nereușite. Că unele lucruri țin de conjunctură și de noroc. Că nu poți să trăiești numai cu noroc. Ei, cam așa… Dar nu e nimic grav”, încearcă să râdă.

În ce constă acel ceva? Ce îi separă de masă pe aceia care vor reuși pe cont propriu și în care merită să investești? Ce i-a făcut pe Nemescu sau pe Karpick să îi dea un cec în alb? Ada îmi dă propriul răspuns: „Nu știu care e antonimul nesimțirii. Dacă antonimul nesimțirii e simțirea . Probabil că asta e. Că îmi pasă. Îmi pasă de toate lucrurile pe care le fac. Și îmi pasă foarte tare de oamenii din jurul meu. Și probabil că asta contează, dacă mă întreabă cineva cum și ce contează. Cred că să îți pese de cei din jurul tău contează”.