-

Alex Harding și limbajul muzicii

 
 
Anul acesta, la Green Hous JAZZ Fest 7 l-am auzit cântând alături de Luiza Zan și Peter Sarik într-unul dintre cele trei concerte susținute de Alex Harding în festival. Și acest concert a fost numai un exemplu al limbajului universal care este muzica. Muzicieni de pe toate continentele se strâng, unii dintre ei abia se cunosc, și pornesc pe scenă un dialog frenetic. Se completează de parcă s-ar cunoaște de o viață. Se ascultă, nu se întrerup. Doar se completează. Se invită cu eleganță. Și se naște o discuție aprinsă ca între orice oameni care, deși se întâlnesc pentru prima dată, sunt interesați de ce are celălalt de povestit. Numai că limbajul lor comun este muzica și în intimitatea conversației este primit și publicul.

De Alex Harding am auzit pentru prima dată atunci când mi-a căzut în mână un album în care cânta alături de Silent Strike și Lucian Ban. Se numea 3 AM și a fost scos undeva în jur de 2008. Un album consistent, de vreo 17 piese, pe care îl asculți pe nerăsuflate. Când îl descoperisem deja nu se mai găsea pe piață, și îmi amintesc cum am dat peste el pe Okazii. L-am comandat și a ajuns prin poștă, de undeva din afara Bucureștilor, și nu mi-a venit să cred că cineva ar vinde așa ceva.

Auzind însă de concertele din Green Hours, am spus că nu pot rata ocazia. L-am căutat și i-am propus un interviu, deși mă temeam că nu va avea mult timp. Mi-a răspuns: „George I would love to give an interview” ceea ce m-a bucurat nespus. Nu am apucat să ne întâlnim în România, însă ne-am dat întâlnire pe Skype.

Așa că într-o noapte de luni îl sun pe Alex Harding. La el era începutul după-amiezei, și îl găsesc într-o cameră puternic luminată, învârtindu-se jucăuș într-un scaun cu roți, cu căștile în urechi, și ținând telefonul undeva de sus încât să ne putem vedea.

Îmi povestește cum a început să cânte în jurul vârstei de 9 ani, când părinții lui i-au cumpărat un set de tobe de Crăciun. Cei mai buni părinți din lume, spune el. Când au descoperit interesul lui pentru muzică, au fost încântați să îi încurajeze o pasiune care să îl țină ocupat. Apoi, după vreo 2 ani, l-a auzit pe Grover Washington Jr. și a decis că vrea să cânte la saxofon. Deși nu l-a auzit niciodată live, a ascultat muzica lui pe discuri sau la radio. Nu l-a întâlnit niciodată ca să îi spună că datorită lui a ales acest instrument.

Așa că la următorul Crăciun a primit un saxofon. Asta se întâmpla prin școala primară, unde a și pus bazele unei mici formații.

A urmat apoi un liceu renumit pentru că avea una dintre cele mai bune formații de jazz din State (Northwestern High School). Band Directorul liceului, Ernie Rogers, era un cântăreț profesionist de jazz, și i-a tratat și pe ei ca atare. Avea aceleași așteptări de la ei, promițându-le „când veți părăsi acest liceu, veți fi pregătiți să fiți niște muzicieni profesioniști oriunde veți merge”. Și exact asta s-a întâmplat. Deși mai avea multe de învățat ca muzician, învățase mult despre ce înseamnă să fii un profesionist, despre punctualitate și seriozitatea cu care trebuie tratată muzica.

La sfatul lui Rogers, Alex a continuat studiile cu prietenul acestuia, Beans Bows. Amândoi fuseseră Motown Musicians, iar interesul lui Alex pentru saxofonul bariton a fost motivul pentru care i-a recomandat acest lucru. Deși Alex începuse să cânte la saxofon tenor, în timpul liceului a trecut la bariton, pentru a se putea integra în formație. „La început nu îmi plăcea deloc. Nu vreau să cânt la instrumentul ăsta mare și urât! Și pentru că într-un Big Band, toate solo-urile sunt făcute de tenor. Și dacă primești solo-urile, atunci fetele te văd. Și dacă fetele te văd, devii popular printre ele. Vezi, totul se întoarce la femei”, spune Alex râzând.

Cu toate astea, i-a oferit saxofonul lui unui coleg din formație care avea nevoie de el, și a luat unul nou, pe care îl mai are și acum. „Am luat acest saxofon în 1984. Erai născut? Nu? Oh my God”… îmi spune râzând. De fapt, instrumentul este mai vârstnic chiar și decât el. Este făcut în 1961. Nu îi trebuie altul, dar dacă i-ar oferi cineva unul, nu l-ar refuza.

„Când a devenit jazz-ul ușor pentru tine? Niciodată”. Îmi spune că este multă muncă pentru a reuși să te depășești continuu. Altfel nu poți deveni din ce în ce mai bun. Cu cât experimentezi mai multe, cu atât ești capabil să împarți mai multe. „Pe măsură ce te dezvolți ca om, ai mai multe de oferit”.

Alex s-a dezvoltat în Detroit, un loc numai bun pentru a crește ca muzician. A învățat de la muzicieni extraordinari care s-au născut și au crescut aici. Unii au plecat, dar mulți au rămas. Și de fapt, unul dintre lucrurile care a făcut Motown să fie special (n.n. casa de discuri Motown, care s-a confundat multă vreme cu scena muzicală din Detroit) este faptul că majoritatea erau cântăreți de jazz. Fiecare venea cu propria experiență, și asta a făcut Motown să sune cu totul diferit decât orice altceva de pe lumea asta. De altfel, povestește Alex, pe vremuri, nu existau cântăreți de R&B de exemplu, mai toți își trăgeau rădăcinile din jazz și blues. Motown a fost la început un experiment, o mulțime de cântăreți de jazz veneau la studio și creau muzică nouă, alături de compozitori și aranjori care și-au pus creativitatea la bătaie. Și asta i-a dat stilul și sunetul unice.

A mai învățat cum să se descurce ca muzician în orice situație. Este un working musician, și trebuie să se descurce și în alte contexte, care nu sunt neapărat jazz. Și asta mi-a plăcut să aud de la el, pentru că nu sunt mulți muzicieni care s-ar putea considera altceva decât strict creativi.

Indiferent dacă este vorba de commercial playing sau creative playing, spune că trebuie să fii versatil pentru a exista ca muzician. Ce am văzut la festival este fără îndoială creative playing. Concertele cu Aretha Franklin ar fi commercial playing, pentru că acolo nu este vorba de muzică improvizată. Dar asta nu o face mai bună sau mai rea, este doar ceva diferit. În cea comercială, ai niște parametri în care îți este permis să funcționezi, în timp ce interpretarea creativă îți permite să depășești limitele a ceea ce oamenii se așteaptă să cânți.

Pe de altă parte, trebuie să poți lucra și să câștigi bani, până la urmă. Sunt foarte puțini cei care cântă un singur gen și reușesc să se întrețină din asta. Dar Alex crede că majorității muzicienilor le place varietatea, pentru că asta face lucrurile interesante. Lui, cel puțin, îi place. „Varietatea în ceea ce faci face totul mai bine”. Și deși poate sună banal, nu știu câți oameni realizează treaba asta.

Și nu, nu este un typo ce am scris mai sus. A cântat în jur de 10 ani cu Aretha Franklin, ori de câte ori ea venea în New York. Alex făcea parte dintr-o formație care ei îi plăcea în mod deosebit, astfel că au cântat împreună la emisiuni TV, la radio. „Îmi amintesc cum cânta formația care avea atâta energie, și muzica era atât de puternică, atât de prezentă. Era atât de intens încât trebuia să mă opresc din cântat și să privesc în jurul meu. Să mă opresc pentru câteva secunde numai ca să mă uit la ea. Au fost niște momente incredibile”.

A cântat și cu Patti LaBelle, în muzicalul Fela! de pe Broadway, spectacol care a câștigat câteva premii Tony. Patti o interpreta pe mama lui Fela. Muzica, desigur, era cea compusă de Fela. „Îmi amintesc o noapte în care locul meu a fost ținut de un prieten. Am terminat ce aveam de făcut mai devreme și am venit la teatru pentru a vedea spectacolul. M-am așezat în spatele sălii și era incredibil. Un spectacol extrem de puternic”. Cum altfel, doar vorbim despre The Black President or Great Priest of Shrine. Spectacolul rulează și acum pe Broadway.

Nu-i place să numească jazz-ul „jazz”, ci „muzică a spiritului”. Așa cum nici alți muzicieni vechi, precum Duke Elington, nu voiau să îi spună „jazz”. Ei i-ar fi spus „African American Classical Music”. Deși Blues-ul și Jazz-ul sunt mai degrabă „African American Folk Music”, care spun povești despre suferință sau despre bucurii, poveștile lor ca africani în America. Vorbesc despre experiențe prin care trec toți oamenii în viață, foarte democratic. Asta face muzica specială în jurul lumii. Și îi ajută pe oameni să se conecteze. Cu toate că muzica clasică este o muzică a aristocraților, preferau cel dintâi nume pentru a da muzicii statutul pe care îl merită. Toți acești muzicieni știau că dacă stilul lor se numea „jazz” nu ar fi primit respectul pe care îl merită. Voiau același respect demn de Beethoven sau Mozart.

Plus, când ceva este etichetat, este aproape imposibil de schimbat sau de îmbunătățit. Și această muzică a spiritului evoluează continuu. Oricine poate adăuga câte o piesă puzzle-ului.

Sun Rah vorbea despre aceste lucruri în anii ’50-’60, construind la temelia unui mod de a gândi care este recunoscut și înțeles și astăzi. El a reunit muzicieni cât mai diverși și, chiar dacă a murit la începutul anilor ’90, precedentul pe care l-a creat pentru muzică este încă relevant și în prezent. Asta face muzica atât de intrigantă și captivantă, pentru că permite oricui să vină și să facă parte. Spui ceea ce ai de spus, partea ta. Și Alex, la rândul său, a spus ce a avut de spus în acest proiect.

Însă Alex a venit să își spună poveștile și în România. Prima dată a venit în România în 2005 după ce l-a întâlnit pe Lucian Ban la New York. Acesta tocmai îl auzise pe Alex cântând și i-a propus să fie parte din formația lui, pentru că avea experiență alături de alți muzicieni care îl impresionaseră pe Lucian. Zis și făcut. A început să cânte împreună cu Lucian, au scris niște muzică și au solicitat un grant cu scopul de a merge cu toții în România pentru a o cânta. Și așa au ajuns în România și i-au încântat pe oamenii pasionați de jazz. Apoi s-au întors an de an și au cântat în mai multe orașe. Așa a început Alex să se împrietenească și cu alți artiști din România cu care a început proiecte diverse. Așa cum, de pildă, a ajuns să cânte și cu Silent Strike, în albumul despre care vă povesteam mai sus.

Și tot așa coace alături de Tavi Scurtu și Raul Kusac un proiect funk de care este nespus de entuziasmat. La toamnă vrea să dezvolte proiectul cu Raul și Tavi (care se va numi Oasis). „Ready to play some heavy funk for you”. Dar trebuie să se întoarcă în România pentru a dezvolta ceea ce au început. Au avut deja un prim concert, dar acela a fost numai începutul proiectului. Abia după ce se vor întâlni vor fi pregătiți să meargă în studio, sau să înregistreze ceva live. Nu este suficient să vorbească pe Internet, muzica se compune când interpreții se privesc în ochi.

Alex Harding a mai fost prin Europa, dar nu în Europa de Est. A fost deschis, nu a venit cu idei preconcepute. Știa că europenilor, în general, le place jazz-ul, iar România nu era decât o țară nouă. Era însă curios să cunoască o cultură nouă, oameni noi despre care nu știa nimic. Dar, cum spuneam, muzica este un limbaj universal. Anul acesta a cântat prima dată cu Maria Răducanu, și a sunat excelent.

E vorba de comunicare, de interacțiune, de acel moment. De aceea albumele de jazz se înregistrează dintr-o bucată. „Tocmai m-am întors din Washington DC. Am fost acolo cu un alt grup din New York cu care cânt, AfroHORN, la Washington DC Jazz Festival. Concertul a fost incredibil, însă au fost multe lucruri care nu au mers cum trebuie înainte de concert, încât nu aveam idee ce vom cânta. Așa că ne-am urcat pe scenă, și deși am avut acele probleme, în acel moment era vorba numai de muzică și public. Și a fost incredibil. This is how this shit is done!” Și despre asta e vorba în muzică, de asta e important să înregistrezi totul deodată. E vorba despre acel moment. Unul face ceva care te inspiră, care îți place, îl preiei, și apoi crește în altceva, apoi în altceva, apoi vine rândul altcuiva care face ceva și așa mai departe. Este un cerc de comunicare. „Nu e o competiție, e o conversație, și toată lumea contribuie. Este o democrație totală. Fiecare are rândul lui. Acum spun eu ceva”.

Dar conversația, nu-i așa, este o artă în sine. Alex poate sta de vorbă cu orice muzician, pentru că înțelege bazele muzicii. Apoi, dacă se specializează în diferite genuri, asta începe să schimbe lucrurile puțin. Dar cu bazele muzicii, poți comunica cu oricine. Chiar și cu începătorii. Chiar dacă înțelegerea lor este la etapele inițiale ale învățării, pot să le spună ceva încât să mă înțeleagă.

La fel, este treaba ta ca publicul să înțeleagă ceea ce îi spui. De aceea ești artist. Ca să îi aduci pe ei în mijlocul a ceea ce faci. Și nu, jazz-ul nu este o muzică elitistă. African American Classical Music nu este greu de înțeles. „Când cânt, nu e vorba despre mine. E vorba despre mine ca fiind un canal prin care muzica călătorește din necunoscut, din Univers, prin mine, spre oameni. Așa funcționează. Ăsta e scopul, asta vrei să faci. Și publicul, chiar dacă nu știe nimic despre asta, toți au un spirit, și atunci simte muzica. Chiar dacă nu a ascultat niciodată jazz până atunci. Nu trebuie să știi să vorbești despre ea. Nu e nici o chestie abstractă.”

Îi spun: „Oamenii pot spune că ai tot ce îți trebuie acasă. Îmi răspunde: Oamenii pot spune asta, dar nu este neapărat adevărat”. Așa că îl aștept în România să stăm de vorbă mai mult. El pe scenă, eu în public.

Majoritatea articolelor de aici au apărut inițial în varianta tipărită a Revistei Arte și Meserii. Dacă ți-a plăcut, probabil mai vrei. Și noi mai vrem să tipărim.