-

ANA MARIA SANDU. CÂND EȘTI AȘA CUM SCRII

 
 

septembrie 24, 2016


Într-o după-amiază răcoroasă și întunecoasă de după mijlocul lui august, mă întâlneam cu Ana Maria Sandu la Eden. Deși ne mai văzusem, în diferite contexte, nu scrisesem niciodată despre cărțile ei și nici nu o intervievasem, așa că duceam cu mine un bagaj mare de emoții și stări. Când i-am spus asta, a avut delicatețea să-mi distragă atenția de la interviu întrebându-mă despre câte-n lună și-n stele. Când emoțiile s-au mai domolit, am dat drumul la aplicația de înregistrat audio de pe telefon.

Când pleci din textele tale

Față în față, la o masă printre copacii din grădină, cu câte o limonadă cu mentă alături, deschideam conversația despre cărțile ei spunându-i că, pentru prima dată în viața mea de cititor, i-am recitit cele patru cărți – Din amintirile unui Chelbasan (2003), Fata din casa vagon (2006), Omoară-mă! (2010) și Aleargă (2013) – în ordinea publicării lor, lucru care-mi făcuse bine. Mi-a mărturisit, râzând, că știu mai multe decât ea în momentul respectiv despre volumele ei, căci nu s-a întors niciodată la ele pe deplin, n-a putut niciodată să le recitească în întregime. Când este invitată la vreun eveniment și trebuie să citească un pasaj, le răsfoiește și alege, de cele mai multe ori, din fragmentele pe care le citește de obicei, nu se complică foarte tare și nici nu se gândește prea mult la ce va trebui să zică sau facă acolo. Ca momentele când ajunge acasă, stă la povești cu mama sa și deschid albumul fotografic de familie. Se recunoaște în fotografii, știe că e ea, își amintește detalii din ziua aceea, dar de ea, în momentul declanșării aparatului foto, nu-și aduce aminte. Așa se întâmplă și cu volumele ei, e ea acolo, până la capăt, dar a plecat din texte între timp.

Când tu ești cărțile tale

Când participă la un eveniment în calitate de scriitoare, nu se pregătește nicicum, spune că nici n-ar ști ce să facă. Preferă să-și ocupe mintea alegându-și vestimentația pentru evenimentul respectiv. Ajunge, de regulă, la aceeași formulă, așa cum este îmbrăcată și când stăm de vorbă: blugi și o bluză, încălțăminte comodă. Crede că scriitorii au marele avantaj de a se prezenta așa cum sunt, nu trebuie să se străduiască să fie altfel, oamenii înțeleg și pun totul pe seama faptului că așa sunt autorii, ba mai retrași, ba mai volubili. Ultima categorie are mereu de câștigat, fac show, ajutându-și, astfel, cărțile. „Dar, dacă nu ești așa, nu ai ce face. Ești cum ești și scrii cum ești”. În ceea ce o privește, nu știe cum e, n-a aflat încă, deși a tot încercat prin cărțile pe care le-a scris. „Scrisul nu te ajută decât să faci un pic de lumină. Scrisul poate fi pansament, dar nu te poate vindeca. Scrisul nu te ferește de viață”. Știe că ea n-ar fi la fel fără cărțile ei și nici viața ei n-ar arăta la fel. Nu-și imaginează, însă, cum ar fi.

„În toate cărțile mele sunt eu. Cred că există mereu niște legături foarte puternice între viața civilă a scriitorului și textul la care lucrează. De multe ori, ce făceam într-o zi sau într-un moment anume din viața mea e strâns legat de ceea ce scriam atunci. Știu exact unde eram și ce făceam când scriam un fragment, pasaj, o pagină, e palpabil, întocmai ca atunci când te întâlnești cu cineva, te desparți și așa mai departe”.

Sunt momente pe care și le amintește foarte clar. Are bine întipărită, de exemplu, o zi de vară când s-a dus să înoate și, după câteva bazine, nu reușea să-și scoată din minte scena înecului Duduței. Se învârtise toată ziua în jurul cozii și nu o simțea „ca lumea”. Nu-i ieșise. Când a plecat de acolo, a văzut-o „exact cum am văzut raza de soare care se lăfăia la jumătatea bazinului”.

Când cititorii ajung la tine

Ana crede că scrisul i-a luat timp, „dar nici nu știam să fac ceva mai bun cu el”. I-a adus un soi de bucurie: „că am putut s-o fac, că am dus cărțile și etapele acelea din viață la un capăt. Asta îmi dă un fel de încredere că tot ce trăim, tot ce ni se întâmplă, nu se termină așa, ca o bucată de pâine, ci se mai duce undeva”. În relația cu cititorii, tot procesul este un schimb: „nici nu aștept, nici nu ofer. Pun cărțile pe masă așa cum știu eu mai bine să le așez. Ce văd ei acolo nu mai ține de puterea mea. Dar pentru că doar unii dintre noi putem scrie, există probabilitatea ca o mică parte dintre cei care nu scriu să se regăsească în lucrurile acelea pe care noi le scriem”. Câteodată, întâlnirile cu cititorii ei sunt emoționante, se creează un soi de energie specială și totul iese minunat, alteori sunt doar discuții și nu se trece mai departe. Oricum ar fi, o bucură foarte tare când un cititor vine și-i spune că s-a regăsit într-una dintre cărțile sale. Crede că-i extraordinar atunci când un om alege să citească, dintre toate cărțile din lume, una scrisă de ea, și, pe deasupra, i-a și spus ceva.

Chipul i se luminează. Își aduce aminte un moment special. Abia îi apăruse volumul, îl pusese într-un plic și-l trimisese prietenei sale de la Paris. Timpul trece, cartea nu ajunge. Se interesează ce s-a întâmplat cu pachetul, atât ea, cât și prietena ei. Nimeni nu știe nimic. Peste câteva săptămâni, cartea ajunge, în sfârșit. Volumul fusese citit de cineva înainte de a fi fost expediat destinatarului. „Nu vom ști niciodată ce s-a întâmplat acolo, putem face o mulțime de scenarii, dar mi-aș fi dorit să fi lăsat măcar un rând, să-mi spună dacă i-a plăcut sau nu”. Poate face un singur prognostic: personajul trebuie să fi fost o femeie.

Când scrii despre feminitate

Literatura Anei Maria Sandu e înțesată de personaje feminine, iar una dintre obsesiile ei recurente este prietenia dintre femei (vezi Chelbasan-Giorgi, Ileana-Duduța, Ramona-doamna Manea ș.a.m.d.), preocupare încă majoră – „solidaritatea dintre ele face drumurile mai line”. Nu crede  că este feministă sau că o lectură a cărților sale din această perspectivă ar fi valabilă, grilele acestea nu-i spun nimic. „Femeile mele mai degrabă trăiesc, au experiențe, suferă și se revoltă, dar nu protestează în felul acela, nu au un mesaj de transmis, sunt ca noi. Feminitatea e una, feminismul cred că e alta”. Bărbații sunt mai puțin prezenți, e drept. Faptul că preferă să nu intre prea mult în mentalitatea masculină nu ține, în niciun caz, de feminism, ci de teama de a se împotmoli. Observă bărbații, este curioasă și atentă la ei, dar nu este bucata potrivită pentru ea, „simt că nisipurile sunt mișcătoare acolo. Cred că, atunci când un scriitor începe să scrie despre ce nu știe, se va simți, într-un fel sau altul”.

Personajele sale trăiesc în interiorul ei până într-un punct, de la care încep să se miște singure. „Când termini o carte nu le trântești ușa în nasul ființelor de hârtie cu care ai petrecut atâta timp. Te îndepărtezi ușor-ușor, cu pași mici”. O singură dată a avut o experiență stranie, un moment în care un personaj părea să trăiască și în exterior, în realitate. Terminase Omoară-mă!, o trimisese la editură și se afla la Berlin, într-o stație de autobuz. A zărit o femeie care arăta „așa cum era doamna Manea a mea”. A fost o senzație prin care n-ar vrea să mai treacă niciodată. A coborât cu o stație mai devreme decât trebuia.

_dsc0730_mic

Când fricile rămân latente

Privind în urmă, la Omoară-mă! ar face singurele modificări, ar tăia prima parte a romanului. „În rest, nu, am tăiat din toate atât de mult încât mă întrebam ce mai rămâne”. La Aleargă, de exemplu, la care a lucrat cel mai mult – aproximativ șase ani – a scos masiv pasaje, a rămas cu o mică parte din carte. Știa că, dacă nu publica volumul atunci, în 2013, avea să-l continue toată viața.

Pentru Ana, în volumul Din amintirile unui Chelbasan sunt toate cărțile ei, deși mulți i-au spus că nu au simțit asta. „Acolo e o chestie de adolescență și de formare. Fricile cu care pornim la drum rămân latente cumva, chiar dacă nu se mai văd bine. Sunt acele urme profunde pe care le ducem cu noi. În volumul de povestiri la care scriu poate că nu vor mai fi legături cu Chelbasan, deși, în capul meu…”. Scriitorii, de obicei, nu vor să vorbească prea mult despre cărțile la care scriu, până când acestea nu sunt gata. Pentru unii, e o adevărată superstiție. Pentru Ana, nu.

Când scrii cât de bine poți

„E o experiență nouă, n-am scris niciodată legat la un proiect de genul ăsta. Sunt foarte fericită când termin câte una, dar apoi mă blochez: Și mâine, poimâine, ce fac?”. Îi este dor de starea aceea de roman, de senzația de familiaritate, de clipele când se întorcea la text de parcă s-ar fi întors la o clădire pe care o construia și la care adăuga, treptat, ferestre, uși, mobilă. Cel mai greu i se pare începutul, să tasteze prima pagină, să așeze ceea ce în cap îi sună atât de bine și de clar. „Nu am text în minte, ci, mai degrabă, senzații și imagini. De fiecare dată, n-aș vrea să mă îndepărtez de ele, de-asta mi-e așa de greu”. Tot timpul, la fiecare carte, a fost la fel. Nici după ce începutul e scris nu e mai ușor, dar parcă e mai bine. Chiar și-așa, prozele scurte la care lucrează nu sunt izolate, se leagă între ele – „poate că așa mi-e mie mai bine, mai comod” –, personajele trăiesc în același bloc. A trecut de jumătatea cărții, speră ca la anul să fie gata, ceea ce s-ar înscrie în frecvența cu care publică (o carte la trei-patru ani).

Are oameni de încredere în jurul ei cărora le dă să citească ce scrie, „lucrurile mici pe care cineva din afară ți le poate supune atenției pot ajuta mult, mult, dar fondul rămâne. Fiecare dintre noi, dacă am putea să scriem altfel și mai bine, am face-o. Și încercăm, Slavă Domnului, să scoatem ce putem noi mai bine”. Însă cu prietenii ei nu vorbește neapărat despre cărțile sale, simte nevoia să se deconecteze uneori. Preferă să creadă că are doar prieteni „care m-au citit sau nu, asta e treaba lor și e o chestie foarte intimă. Ce faci cu părinții, în cazul ăsta? Pentru ei, cine ești? Uite, mamei mele cred că cel mai mult i-a plăcut Aleargă, deși nu mi-a spus-o concret”.

Când textul tău capătă viața lui

Aleargă (Polirom, 2013) este un pseudo-jurnal de jogging în proză, care se sustrage genurilor și conceptelor, o prozopoezie sau o poezie narativă puternică, nevrotică, problematizantă. Naratoarea, o femeie din categoria 30+, aleargă – la propriu prin parc și la figurat prin viață. Trecută de prima tinerețe, protagonista se transformă continuu, este modelată de lecturile sale – personaje-alergători literare –, de experiențele pe care le are, de oamenii pe care-i întâlnește și de cei care fac sau au făcut parte din viața ei. Un text care te lovește în plex.

Cartea a fost transformată, anul trecut, în spectacol de teatru. Un one woman show cu Nicoleta Lefter, concept realizat de Silvia Călin. Cele câteva reprezentații au avut loc la WASP și au fost aclamate.

Nu o cunoștea pe Nicoleta și nu mai lucrase cu Silvia înainte – cu Silvia se mai întâlnise, dar în cu totul alte contexte. Când Nicoleta i-a scris prima dată în legătură cu asta, pe Facebook, Ana a fost rezervată: „Mi-e foarte frică de ridicol și m-am gândit că poate să fie penibil”. Nu e mare amatoare de teatru, a văzut actori care recită foarte prost, așa că dramatizarea n-o extazia. A fost relaxată doar pentru că era încredințată că nu va ieși, „eu știu cel mai bine că nu e un text pentru asta, nici măcar rescris sau adaptat”.

Au vorbit despre text, Nicoleta i-a spus că va fi un spectacol simplu, curat, puternic, fără floricele, și s-au sfătuit ce fragmente din carte ar funcționa cel mai bine pentru acest spectacol. Apoi, când proiectul prinsese formă și viață, au chemat-o și pe Ana la două repetiții. I s-a părut foarte ciudat. Crede că e cu totul altceva, așa se raportează, chiar și acum, la spectacol. „În continuare sunt de părere că textul funcționează scris”.

Se bucură că, odată cu dramatizarea, le-a cunoscut pe Nicoleta, Silvia și alți câțiva oameni care veneau din alte zone și cu care avea multe în comun.

„Și, cumva, faptul că textul tău ajunge să aibă viața lui, indiferent de tine, vine la pachet cu multe emoții, contează enorm cum scoți intimitatea dintr-un text și o transformi în altceva. Un text scris poate câștiga sau, din contră, pierde când îl scoți din coconul lui. Când am văzut-o pe Nicoleta pe scenă, m-am uitat la ea ca la o alergătoare, așa cum sunt și personajele mele. Cu emoție, empatie și curiozitate”.

Înainte de premiera Aleargă, își făcea în cap tot felul de scenarii – cum ar fi că publicul va arunca cu roșii în ele și va cere banii pe bilete înapoi –, care o dezamorsau și o făceau să râdă. Își amintește perfect seara cu pricina. A stat într-un colț al sălii, împreună cu Silvia, loc de unde puteau vedea atât publicul, cât și interpretarea Nicoletei. Se uita mai mult la public, încercând să-și distragă atenția de la ceea ce se întâmpla pe scenă. Când reprezentația s-a terminat, a ieșit de la WASP cu gândul că ar trebui să scrie texte mai senine. I-ar fi plăcut ca publicul să râdă. Pe oamenii care citesc nu-i vezi, dar pe oamenii din sală i-am văzut. Gândul că i-aș fi putut întrista nu mi-a făcut bine, n-a fost prea comod”. A uimit-o faptul că oamenii au empatizat. Nici acum nu-și dă seama cum funcționează lucrurile ieșite din carte în lumea reală.

„Și viețile pe care le trăim sunt ficțiuni, la un moment dat. Ce ne imaginăm noi nu se potrivește mereu cu ce-și imaginează cei care trăiesc alături de noi. Niciodată doi oameni nu vor povesti la fel o întîmplare pe care au trăit-o împreună. Amintirile comune nu înseamnă consens, ci variante diferite ale aceleiași povești. Unghiuri de vedere diametral opuse, interpretări, senzații, bucurie sau suferință, după caz. Ca și-n literatură, în fond.

Realitatea neficționalizată e cam greu de digerat câteodată. Perioadele în care nu scriu pot fi, uneori, copleșitoare. Cititul mai echilibrează lucrurile. Am o curiozitate să văd cum e viața celor care nici nu scriu, nici nu citesc, trebuie să aibă niște resurse nebănuite pe care noi n-o să le aflăm niciodată. Poate că se bucură altfel de lucruri, m-am întrebat tot timpul dacă chestia asta cu literatura nu-ți pervertește trecutul”.

_dsc0741

Când debutezi de două ori

Viața Anei se învârte de mulți ani în jurul scrisului. Înainte de Din amintirile unui Chelbasan, a mai fost un volum de poezii. Unul pe care nimeni nu-l amintește nicăieri. Îl include în seria „păcatele tinereții”. Nu și l-a asumat niciodată. De altfel, l-a semnat cu un soi de pseudonim, un joc de cuvinte pornit de la numele ei. L-a publicat pentru că nu a avut curajul să spună nu. Unchiul ei a convins-o, la un moment dat, să îi dea câteva poeme, pe care le-a înscris la un concurs de debut de la Târgu Jiu. A câștigat concursul, iar poemele respective trebuiau să apară într-un volum. Ana își dorea doar banii rezultați în urma premiului, cu care voia să își cumpere un cort și alte câteva lucruri. Dar i-a fost jenă și i-a lăsat să îl publice. Bănuiește că, fiind poeme adolescentine, erau pasabile. Știa și atunci că era grăbit, impersonal, că ea nu era aceea, că nu se lega. De aceea crede că a rămas cu senzația că familiaritatea cu textele ulterioare trebuie să fie foarte puternică. A vrut ca debutul ei adevărat, cel luat în considerare, să fie Din amintirile unui Chelbasan: „pe acela l-am simțit al meu”. Și așa s-a întâmplat.

În 2001 a terminat Din amintirile unui Chelbasan. Cea mai mare frică fusese că nu-l va termina. Rămăsese cu partea întâi și a doua din timpul masteratului. Nu avea cea de-a treia parte și intrase, apoi, în perioada aglomerată a slujbelor. O ținea pe loc și faptul că pierduse o bucată de text – cum avea să i se întâmple, mai târziu, și în timp ce scria la Fata din casa vagon. Într-un moment în care nu-și găsea locul, reușise să termine de scris. Era extrem de fericită. Însă nu știa ce să facă cu volumul.

Pe vremea aceea, în 2001, lucra deja în redacția Observator cultural. I-a spus lui Ion Bogdan Lefter de cartea ei, iar acesta a sfătuit-o să i-o dea lui Gheorghe Crăciun, care venea des pe la Observator și lucra și la Editura Paralela 45. Lui Gheorghe Crăciun i-a plăcut mult Din amintirile unui Chelbasan și voia să o publice. Deși bucuroasă peste măsură și asigurată atât de Crăciun, cât și de Lefter, că va apărea, Ana încetase să mai spere, la un moment dat. Era o perioadă neprielnică, autorii nu prea aveau unde să publice. A durat doi ani.

Când lipsesc focurile de artificii

După Chelbasan, lucrurile au fost mult mai line, n-a mai așteptat. Însă fricile au existat, chiar dacă au fost altele, cu diverse intensități. După o carte între genuri, cum e Chelbasan, trecerea la proză a paralizat-o o vreme. La Fata din casa vagon își făcea planuri, știa ce avea să se întâmple în fiecare parte din carte, care îi vor fi personajele, dar teama că va eșua a însoțit-o o parte din drum.

Din fericire, volumul de proză a fost bine primit atât de critică, cât și de public – spre deosebire de Chelbasan, care căzuse într-un semi-con de umbră. S-au scris multe cronici pozitive despre Fata…, dar nu a fost recompensat cu niciun premiu. Cărțile-vedetă, crede Ana, au fost altele. „Fac parte dintr-o generație care n-a avut focuri de artificii, totul a fost mai potolit, ceea ce ne-a prins bine”.

Când ești în ring

Citește ce se scrie despre cărțile ei, dar face întotdeauna o medie între cronici. Simte, de la începutul recenziei, dacă omul din spatele materialului a picat pe subiect sau nu. O întristează discursurile „cu țepi”. Este convinsă că există modalități de a spune elegant lucruri care dor. E dreptul oricui să nu-i placă o carte sau alta, nu este nici vina scriitorului, nici a cititorului. Dar cei care scriu despre cărți pot alege să o facă fără ca textul respectiv să fie deranjant. Nu i s-a întâmplat să citească o astfel de cronică despre o carte de-ale sale, dar a citit despre cărțile prietenilor ei și nu i-a picat bine. „N-am căzut la pat după nicio cronică și sper să nu o fac vreodată. Când ești în ring, știi că astea sunt regulile jocului”. Câteodată, recenziile au emoționat-o tare, tare: „era de parcă cineva venea și-mi spunea că ce am avut eu în cap nu era o greșeală”.

La Litere sunt foarte puțini studenți și, cu toate acestea, scriitoare sunt mult mai puține decât scriitori. La fel și în cazul criticilor, mai mulți bărbați decât femei. Ana crede că scriu exact atâția oameni câți vor. „Și dacă poți face altceva, de ce nu?”. Spune că la cenaclu nu veneau foarte multe fete; dacă scriau, ar fi mers. Își amintește când Negrici a întrebat, cu un zâmbet larg, la primul curs de literatură din anul I, cine scrie. O singură mână anemică s-a ridicat. S-a întrebat mereu dacă fata aceea mai scria. „Eu n-am ridicat mâna, n-aș fi făcut-o în veci”.

Când e și când nu e pentru tine

Nu scrie cronici literare, dar este jurnalist cultural. În prezent este redactor la Dilema Veche. Înainte de asta, însă, a trecut prin mai multe redacții. N-a avut niciodată un singur job.

Când a terminat facultatea și a început cursurile de master, și-a amintit de cuvintele părinților ei, care o întrebau mereu ce slujbă va avea. Nu voia să fie profesoară, asta știa de dinainte să intre la facultate. Și atunci ce? Bula, perna de aer se termina. Avea nevoie de bani, părinții ei treceau prin momente dificile, nu avea casă, nu avea masă, nu voia nici în ruptul capului să se întoarcă la Târgu Jiu: „simțeam că locul meu era aici”.

În anul trei, ieșise, pentru prima dată, din zona de confort literar. Atunci a lucrat, pentru o perioadă, pentru o revistă a unui ONG. Făcea reportaje. Apoi, colegii ei începuseră să intre în publicitate. A atras-o și pe ea, s-a dus la resurse umane, dar n-a trecut testele. Crede și acum că fata respectivă și-a făcut foarte bine jobul, ea chiar nu avea nicio treabă cu publicitatea. A urmat o vreme în care a așteptat. A așteptat răspunsuri, a mers la interviuri, a dus CV-uri peste tot.

Carmen Mușat și Ion Bogdan Lefter i-au propus să lucreze la Observator cultural. A acceptat cu plăcere: „era o prelungire a stării din facultate, într-un fel, eram în ceva ce era foarte familiar, eram cu oameni mișto, vorbeam și scriam despre cărți. A fost foarte bine”. Cinci, șase ani a făcut parte din redacția Observatorului. Apoi a obosit în ritmul de săptămânal, iar revista trecea printr-o serie de schimbări, lucrurile erau efervescente în presă în momentul acela. Și, oricum, Ana este de părere că „joburile trebuie schimbate la un moment dat”. După Observator, a mers și a pus cap la cap, împreună cu Mihai Chirilov, RePublik, o publicație despre film, muzică și cultură urbană.

A mai avut legături cu lumea filmului. A fost într-un juriu de scenarii la HBO. Este persoana care face selecția de documentare la TIFF – o dată pe an, într-o lună jumătate, vede două sute de documentare. Crede, totuși, că este amatoare. Deși pasionată de cinematografie, nu s-a văzut niciodată scriind scenarii sau realizând filme. Tot ce a făcut sau face în direcția aceasta ține, după părerea ei, de partea spectaculoasă, în alte direcții, de acele lucruri pe care ți le dau conjunctura și încrederea altor oameni. Iar lucrul cu camerele de luat vederi, pentru pastiluțele TVR Cultural sau emisiunea online de pe HBO, i-a amorțit timiditatea. „Întotdeauna se întâmplă în viețile noastre lucruri care ne împing să mergem acolo unde nu am vrea”.

_dsc0738

Când scrii

I se pare că meseria de jurnalist și termenele-limită de predare a materialelor îi fac bine. O sperie gândul că ar avea tot timpul din lume numai și numai pentru literatura sa. Între RePublik și Dilema Veche a avut câteva luni libere, dar n-a scris mai mult decât scria de obicei. „Mă paraliza că aveam doar de scris cât era ziua de lungă”. Acum a mai obosit, i-ar prinde bine câte o jumătate de an în care să nu facă nimic altceva. Se mobilizează zicându-și că, dacă a rezistat până acum, nu timpul e problema.

Nu poate scrie pe hârtie, ci numai pe laptop, același de ceva vreme. Dacă anul trecut scria în sufragerie, un lucru atipic pentru ea, acum s-a întors în dormitor, „era prea multă lumină dincolo. Nu scrie în fiecare zi, are perioade și perioade. Uneori, mă învârt prin casă ca vodă prin lobodă și nu pot scrie nimic”. E o mare fericire când are de scris un articol și îi iese repede. Scrie până iese din casă, adică în prima parte a zilei. Începe nu prea devreme, n-a fost niciodată o persoană matinală.

Când spațiile de locuire au greutate

Locuiește, de mulți ani, într-un apartament care i s-a părut dintotdeauna mic – este mic, de fapt –, dar, pentru că a stat cu cineva o vreme, iar acum nu mai sunt împreună, nu i se mai pare chiar așa de mic. „Așa se întâmplă cu casele”.

Deși a stat în mai multe locuri, i-a rămas gândul la cămăruța din hotelul Tranzit.

În toamna de dinainte de a începe anul al doilea, s-a dus la niște prietene care stăteau în hotel Tranzit, prinsese una dintre ele un loc într-o cameră mare cât o hală aproape. Un cazan uriaș prin care trecea toată apa din clădire și numeroase țevi tronau în cameră, dar ei i s-a părut raiul pe pământ. Plecând de la ele, pe același hol, a văzut o ușă deschisă, genul de magazie îngustă unde nu era nimic decât un scaun și o pisică. Și-a dorit imediat să locuiască acolo. A mers și și-a exprimat dorința, dar toată lumea îi spunea că e nebună: cămăruța nu avea nici măcar încălzire, deși mai stătuse un băiat de la Matematică. Nu s-a lăsat. S-a dus în audiență la rectorul Universității, i-a explicat că are nevoie de camera respectivă, că nu poate locui cu alte persoane în cameră – așa cum fusese nevoită să facă în anul I. Până la urmă, rectorul s-a înduplecat și i-a semnat. S-a mutat, bucuroasă, acolo, și și-a amenajat camera așa cum a vrut. Iar de acasă a adus un calorifer electric. Visul ei recurent e că cineva i-a dat camera peste vară: „efectiv mi se înmoaie picioarele”. De fiecare dată când trece pe acolo, și acum se uită la clădire și la gemulețul de la camera ei. Fereastra încă se mai ținea ultima dată când a văzut-o, chiar dacă nu mai avea tavan.

Cu un an înainte să se mute în acea cămăruță, totul părea să-i meargă prost. Când a văzut bibliografia primului semestru, a sunat-o pe mama ei și i-a spus că se întoarce acasă, era prea mult pentru ea. Pentru a ajunge la facultate lua 178, autobuz în care i s-a furat tot ce se putea. La un moment dat, în sesiune, îi luaseră până și certificatul de naștere și toți banii pe care-i avea. „Eram plânsă tot timpul, situația era foarte dramatică. Aveam o lipsă de adaptibilitate incredibilă”. Și totuși, când venise prima dată în București, atunci când a avut examenele de admitere la facultate, îi plăcea mult orașul, chiar și când se rătăcea sau când stătea în Colentina. I se părea că e ceea ce-i trebuie. „Bucureștiul mă speria și mă fascina, iar Gara de Nord mă atrăgea ca un magnet, deși părea trecerea spre infern”. A preferat Bucureștiul Clujului, deși fusese și acolo pentru că avea rădăcini ardelene. „Cluj era mișto, dar nu mai mișto decât București”.

„Au fost niște ani buni, oamenii aveau timp și chef, lucrurile mergeau altfel”. Când a dat admiterea la Litere, a venit singură la cele trei examene – două probe eliminatorii și una scrisă. Abia apăruse Nostalgia lui Cărtărescu și și-a cumpărat-o. Cu volumul în geantă străbătea Bucureștiul, stătea la niște prieteni și mergea la examene. Nu știa dacă va intra, dar nu-i păsa, meritase să facă drumul până aici fie și numai pentru Nostalgia, atât de mult îi plăcuse. A aflat că a luat după ce s-a întors de la mare. Bucuria ei a fost mare, voia filologie din liceu.

Când înveți să spui lucrurile cu mintea ta

În schimb, alegerea de a merge la liceu la o clasă de filologie a fost un prim moment de individualitate. Bănuiește că și acum se întâmplă la fel, elevii buni se duc la mate-fizică la Liceul „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu, ceea ce a făcut și Ana. A completat dosarul și a mers să dea examen. Cu două zile înainte de terminarea înscrierilor, i s-a făcut frică: „m-am speriat de mine învățând la fizică”. Unchiul le spusese, în timpul unei discuții de familie, că la Liceul Industrial nr. 6 era o clasă de filologie-istorie, credea că s-ar putea să-i placă mai mult Anei. „Taică-miu a luat foc, maică-mea n-a fost încântată, dar eu m-am înscris acolo”. Până la liceu avea de mers o oră. Nu mai avea șanse să se întâlnească cu ceilalți colegi ai ei, așa că nici ea nu era în culmea fericirii. Dar a intrat și a mers la acel liceu.

În clasa a IX-a, semestrul al doilea, a venit revoluția. Când s-au întors la școală, era o lume complet schimbată. A fost o perioadă interesantă, o eliberare. A intrat într-altă etapă, „sănătoasă la cap”, și a început să o intereseze să spună lucrurile cu mintea ei, fără niciun fel de frică, în cea mai democratică modalitate cu putință. Crede că a fost norocoasă că revoluția a venit în momentul acela.

N-a prea avut viață socială în anii aceia. Avea o gașcă cu care mergea mult la munte, un câine pe care-l iubea și s-a îndrăgostit de vreo două ori.

Când îți câștigi încrederea în lectură

În liceu i s-a părut totuși mai bine ca în gimnaziu, când ura compunerile și o plictiseau îngrozitor comentariile literare învățate pe deasupra. Prin clasa a VII-a sau a VIII-a ținea un jurnal. Scria în el mai mult despre cărțile pe care le citea, amestecat și compulsiv. Un soi de jurnal de lectură. Acolo își nota liste interminabile de cărți citite, obicei păstrat, o vreme, și în facultate. Acum nici nu mai scoate citate, nici nu subliniază, citește pur și simplu.

Nu poate spune concret ce citea. Acasă avea o bibliotecă alandala, iar părinții ei citeau foarte variat. A avut un avantaj nemaipomenit: unchiul, care făcuse Litere, scria și avea o bibliotecă imensă, consistentă, a ajutat-o – „cu el puteam să vorbesc despre ce citeam, el a făcut pe ghidul pentru mine”.

Începuturile într-ale cititului au fost, însă, dificile. Când era mică, nu citea deloc, chiar dacă copiii din jurul ei se dedau acestei activități. Voia să se joace. Era singurul lucru care o interesa. În schimb, îi plăcea să stea cu ochii pe pereți și altcineva să muncească pentru ea, citindu-i. Părinții ei încercau să o convingă să pună mâna pe o carte, chiar și tachinând-o: „îmi ziceau că o să rămân de căruță, na, nu era foarte drăguț”. Cu Singur pe lume, pe care încă îl mai are acasă, s-a deschis ușița către lecturi. „E un drum lung până când copiii ajung să citească”. A dat imediat în cealaltă extremă: nu mai voia să facă nimic altceva în afară de a citi. În ultima vreme, se gândește mult că ar vrea să facă un curs de citit, pentru ca cei mici „să-și câștige încrederea în lectură, să realizeze că nu e timp pierdut”.

Când totul se schimbă

A trăit într-un cartier de case de la marginea Târgu Jiului. Mult timp a crezut că fericirea însemna să stai la blocuri, în centru. Acolo se chinuia ea zilnic să ajungă, încă de la vârsta de trei ani, când trebuia să meargă o jumătate de oră până la cămin. Tot timpul era pe drumuri, dus – întors, o exaspera. La un moment dat, distanța a început să nu mai conteze. Se simțea bine acasă acolo, departe de centru.

Bunica ei era bucătăreasă, gătea tuturor și „ne cocoloșea, așa”. Era o femeie aprigă, nu semăna cu bunicile din poveștile copilăriei. Toată viața, fiind și mamă, și tată în casă, își pusese o armură, îi fusese frică de afecțiune. Cu Ana, pentru că era deja a treia fată din familie, a fost cu totul altfel, „bună ca un cozonac”. Până la sfârșit, relația lor a fost foarte strânsă. În ultimii ani de viață, bunica fusese diagnosticată cu demență senilă. Ana s-a temut, de fiecare dată când mergea la ea la spital, că nu o va mai recunoaște. Dar n-a fost așa.

„Am scris și m-am gândit mult de-a lungul timpului la bătrânețe. Și mi-am dat seama că mă atașez de lucruri pe care îmi imaginez că le-aș putea face până mai târziu, cum ar fi să înot, să skiez, să citesc și să scriu. Cred că toți avem nevoie de ancore de care să ne agățăm. Cu toate astea, nu înseamnă să îmi imaginez foarte clar cum o să fie, dacă se va întâmpla.

N-o să trăiesc însă varianta clasică și idilică cu bunica care își primește în vizită nepoții pentru că n-am copii, așa că încerc să mă gândesc la lucrurile care au legătură cu mine. Și-atunci mi-aș dori să îmi cultiv un fel de seninătate salvatoare. Când n-o să-mi iasă, promit că o să recitesc de oricâte ori va fi nevoie Candid sau Optimistul lui Voltaire”.