-

ANA ULARU: „Îmi place să fiu regizată”

 
 
Ana are saltea nouă. E insomniacă, scrâșnește dinții în somn și, pentru că salteaua nouă e comodă, se trezește în timpul nopții doar ca să-și spună: „Doamne, ce bine dorm!”. Ana se lasă din când în când de cafea și se reapucă spontan în mijlocul interviului cu tine, după câteva guri de limonadă. Ana fixează oamenii în metrou, îi privește în ochi și le fură gesturile. Ca un vultur. Ana are un maxilar puternic, groază de mediocritate, mai multe de spus despre electoralele din SUA decât despre „cum e să joci cu [insert vedetă]” și nu vrea să uite niciodată cât costă o ceapă. Am încercat să o scriu pe Ana, dar cunoscând-o, mi-am dat seama că ea se scrie cel mai bine singură zi de zi. Așa că am scris-o pe Ana la persoana I.

Știi cum e să lucrezi cu un geniu? Eu știu. Mă trezesc în fiecare dimineață la 4,30. Fe-ri-ci-tă! Mașina vine să mă ia pe la cinci și ceva. Apoi, înainte de zori, îmi exasperez colegii de la machiaj și păr cu energia mea îngrozitoare. Sunt un om recunoscător. Dar mi-e frică să spun prea multe despre asta. E ca și cum aș avea un diamant incredibil de prețios și, dacă îl arăt, cineva o să mi-l fure. Filmăm la Budapesta pentru primul sezon din Emerald City, un serial NBC care actualizează povestea din Vrăjitorul din Oz al lui Frank Baum. Geniul vizual e Tarsem Singh. Ați văzut The Fall? E unul dintre cele mai frumoase filme făcute vreodată și el l-a făcut. Uneori mă uit peste o scenă montată pentru serial și mă dezmeticesc: „Dumnezeule, eu sunt în asta!” Mi-e foarte frică să nu se termine.

Ajung să joc tot dând probe

Sunt întrebată des cum am ajuns să joc într-un film sau altul. Sau cum am ajuns să joc cu Tom Hanks, sau cu altcineva faimos. E simplu, cred. Eu ajung să joc tot dând probe. Nu știu alții cum sunt, dar eu mă spetesc îngrozitor. Suntem actori de probe de film și, din când în când, de film. Cu refuzurile te obișnuiești. La început era dureros, mai ales că majoritatea casting-urilor erau în țară, cu regizori pe care îi știam, cu parteneri pe care îi știam, iar refuzul, când venea, era imediat, îi cunoșteai pe cei care luau rolurile. Dar într-un final te întărești și nu te mai afectează.  Acum trimit casete în neant cu lunile și nu se întoarce niciun răspuns. Și asta e OK.

Nu am o gândire fatalistă, dar cred cu tărie că exact tot ce trebuia să fac am făcut. Cumva se aleg de la sine rolurile. Am fost supărată uneori când nu m-au luat pentru un anumit proiect, pentru ca apoi să îmi dau seama că a fost mai bine așa. Că proiectul n-a mers în direcția în care credeam eu că va merge sau am fost liberă să fac ceva în care credeam mai mult. Și sunt recunoscătoare că lucrez. Asta e cel mai important. Când lucrezi, nici n-ai timp să te gândești dacă iei probe sau nu.

Lucrez cu o agentă în care am încredere deplină. Dar un agent nu îți garantează nimic, doar că te va introduce în camera respectivă. Mai mult de atât, nu. Tot de forțele tale, de talentul tău, de cât de bine îți gestionezi oboseala sau resursele în ziua probei depinde totul. Și nici măcar asta nu e de ajuns. Citeam de curând un articol interesant scris de o directoare de casting: „26 de motive pentru care nu ai luat proba”. Și curgeau cam așa: ești prea blond, nu ești destul de blond, ești prea înalt, ai cu doi centimetri mai puțin decât vrem. Ar fi naiv să nu realizezi că e foarte important cum văd ei personajul, ce imagine și-au format în minte despre cum trebuie să arate, ce trebuie să inspire. Cred că e o dovadă de mare imaginație să poți să îți transmuți total imaginea preformată și să vezi că actorul din fața ta poate totuși se potrivește mai bine decât unul care seamănă cu ce îți închipuiai tu înainte de casting, că undeva pe parcursul filmului va ști să facă ce e nevoie mult mai bine ca oricare altul.

Pentru Inferno, de exemplu, cred că m-au ales să joc rolul Vayentha, fiindcă e un rol de forță, iar eu inspir cumva forță. V-am păcălit pe toți, așa-i? Fără să îmi propun. De fapt, nu eu v-am păcălit, ci maxilarul meu pronunțat, care mă face să par o dură. Eu, de fapt, sunt o chestie mică și pufoasă. Dar un chip puternic aș spune că au căutat ei pentrul rolul X. Știți cum e procesul acela de sexualizare a personajelor feminine puternice? Ea e un asasin, dar poartă ruj. Ea poate dărâma o ușă lovind-o cu piciorul, dar piciorul acela poartă toc. Ei bine, n-au vrut să pice în clișeul acela. Au vrut o ființă dură și atât.

Îmi place să fiu regizată

La Inferno am fost norocoasă să lucrez cu Ron Howard, un regizor calin, blând și relaxat. Genul care își face timp să mai și râdă, să îți mai dea și o bucățică de ciocolată pe platou și să povestească despre seriale de televiziune din anii ’60. Devin din ce în ce mai îndrăgostită de stilul pe care l-am descoperit mai mult afară, de a lucra în calm. Cred foarte mult că lucrurile cu adevărat valoroase și arta de calitate se nasc din relaxare, nu din crispare. În România, pare că performanța funcționează pe bază de crispare, de multe ori. Dacă nu te încordezi îngrozitor, dacă nu suferi pentru arta ta, nu vine performanță – acesta ar fi modul de operare predominant. Or eu nu sunt de acord, ci cred că în clipa în care te încordezi așa, te blochezi, ai reacția de fight or flight și faci la minimă rezistență tot ce poți mai bine, accesezi toate sertărașele acelea în care știi tu că ai pus răspunsul bun. Pe când, în relaxare și calm, poți să te oprești, să privești în jur și să spui: „hmm, ia stai puțin, parcă ar merge și un pic de chimen aici”.

Sigur, ar fi nedrept să generalizez. Primul regizor de la care am învățat cât de mult contează această relaxare a fost Cristian Mungiu. E unul dintre cei mai calmi și mai blânzi oameni cu care se poate lucra pe un platou. L-am cunoscut când mă pregăteam să dau bacul. A fost minunat. Lucrează enorm la subtilități, la detalii, și îți dă teme: „nu mai pronunța consoanele atât de apăsat, asta-i o chestie de oraș. Fă-le mai topite”. M-a impresionat felul lui de a vorbi cu actorii de față cu toată echipa. Tactică și coregrafie, în același timp. Până la urmă, fiecare regizor are stilul lui. Și într-adevăr toate metodele funcționează. Sau pot funcționa. Și Kubrick trăgea 80 de duble.  Nu cred să existe o rețetă. Dar eu prefer să lucrez în calm.

Dar aș vrea să fac mai des film românesc. Numai că nu mă ia nici naiba! Nu știu de ce. Poate se sperie că aș fi scumpă, lucrând cu agent, dar nu e așa. N-am să cer niciodată zilioarde de rațodolari pe un film de cinci mii. Sau poate că nu e asta, poate că n-am fața pe care o caută ei. Sau poate pur și simplu nu le place de mine. Oricum ar fi, mă doare. M-aș bucura să mai fac și aici film. Sunt o grămadă de oameni cu care mi-ar plăcea să lucrez: Nae Caranfil, Radu Jude, Tudor Giurgiu. Și cu Mungiu, din nou. Oricând!

Nu cred să existe oameni cu care să nu pot colabora. Mie îmi place să fiu regizată. Am un respect profund pentru cei care fac one man show-uri sau one woman show-uri, dar eu n-aș putea. Ador dialogul, ping-pong-ul de idei. Mă las foarte mult în rolurile mele, mă las pradă lor. Nu fac niciodată fițe. Nu cred că am cerut vreodată ceva special – numai dacă eram convinsă că îi va fi de folos rolului. Dacă e de urâțit, e de urâțit. Dacă e de înfrumusețat, e de înfrumusețat. Cred în libertatea condiționată. Nu îți ia nimeni arta. Sunt actori care spun că, dacă ești prea regizat, ți se ia arta. Nu-i adevărat. Arta ți se poate lua doar dacă intră regizorul și joacă în locul tău. Muzica pe care o faci tu în partitura respectivă e a ta, virtuozitatea e a ta. Liniștea dintre note e a ta.  Îmi place să fiu construită.

Dar într-o zi am să fac și eu regie. Mi-am dorit multă vreme să fac asta și nu am abandonat ideea. Ce sfat i-aș da regizoarei Ana Ularu dacă ar lucra cu o actriță ca mine? Poate doar să îmi dea „cu verb”, să mă pună în acțiune. Am tendința să intelectualizez și e mai bine să mă lupt cu asta. Ar trebui să mă duc mai mult în afect, să mă duc în ce spune corpul. Corpul e mai deștept decât noi întotdeauna. Creierul își face tot felul de balete aiurea. Trebuie să rămâi mereu cu instinctele ascuțite. Florin Zamfirescu ne zicea ceva în facultate și era foarte adevărat: „Corpul minte”. La un actor prost, corpul minte. Tu zici „eu sufăr”, iar în corp apare o degajare care te contrazice.

Dacă oferi ceva, primești ceva

Un actor trebuie să fie foarte branșat la ceilalți. Mai mult decât la el însuși. Dar și la el însuși. Trebuie să fii foarte sincronizat cu sentimentele tale, să știi ce înseamnă emoție, ce înseamnă emoție transmisă, să poți să treci dintr-o parte în alta a râului emoția. E foarte mișto dacă tu simți ceva aici, dar în actorie nu e vorba de asta. E vorba de a oferi altcuiva catharsis-ul ăla. Cred că un actor trebuie să fie foarte atent la ceilalți și trebuie să aibă o dragoste uriașă de oameni, pentru a-i înțelege în toate formele lor. Din mizantropie nu prea îți vine să cunoști altceva. De fapt, eu de aceea m-am făcut actriță. Am văzut niște repetiții când aveam cinci-șase ani.  Montau o piesă de Vișniec, înțelegeam cuvintele, dar nimic din ce întâmpla acolo. Era aproape ca o incantație. Ca o magie. Îmi venea să râd, îmi venea să plâng. Și mi-am spus: „vreau să le fac și eu altora chestia asta, habar n-am cum au făcut-o, dar vreau să le-o fac și eu altora”. Și de-atunci îmi petrec timpul încercând să descifrez cum au făcut-o. Cum se face trucul acela de magie.

Toată lumea are impresia că oricine poate să joace. Nu. Din afară se vede doar partea strălucitoare: rochia elegantă de pe covorul roșu, petrecerile cu oameni celebri. Dar puțină lume știe cum e să aștepți, să stai lângă telefon și să nu sune zile întregi. Cum e să faci un spectacol într-un spațiu neconvențional și să te rogi pe Facebook de oameni să vină, iar apoi abia să strângi douăzeci în sală. Cum e să nu îți iasă, să te blochezi, să te uiți la un text, să vezi cuvinte, dar să nu înțelegi nimic. Și ți se întâmplă. Uneori ți-o ia mintea razna în asemenea hal că nu mai știi de unde să începi, ce să faci. N-aș vrea să fiu înțeleasă greșit, eu nu pun pe un piedestal meseria mea. Niciunul dintre noi nu e în stare să opereze pe cineva nici măcar de apendicită. Fără actori s-ar putea trăi.

Dar noi trăim de la mână până la gură. E o doză de panică în mine tot timpul. Acum lucrez, dar după ce se termină proiectul, ce o să fac? Sunt fericită când joc, dar am avut perioade lungi când nu făceam nimic. Sunt oribile: mintea îți devine autofagă, simți că ți se atrofiază mușchiul creativității. Mai ales că înainte nu existau așa multe opțiuni de a merge să faci un text undeva, cum sunt astăzi, când ai spațiile de teatru independent. Înainte era Green-ul și atât. Tocmai făcusem filmul Periferic, eram pe final de master și nu se ivea nimic la orizont. La momentul acela m-am gândit inclusiv să îmi schimb meseria. Voiam să dau la psihologie, până când m-am dezmeticit și am spus: „eu?!! O să distrug o națiune întreagă”. Așa că am continuat să caut.

Cel mai greu pe-atunci era să depind financiar de altcineva. Lucrez de mică – deja sunt 21 de ani de la primul rol – și eram obișnuită să îmi câștig singură banii. Faptul că la 25 de ani trebuia să îi cer maică-mii 50 lei era absolut umilitor. Sunt orgolioasă, vreau să știu că am câștigat eu. Muncind. Cred că e o mentalitate extrem de sănătoasă într-un loc în care toată lumea se agită să câștige fără să muncească.

Eu cred că dacă oferi ceva, primești ceva. La un nivel mai adânc, chiar, nu doar când vine vorba de muncă și bani. Așa m-am și apucat de meseria asta. Ce m-a atras încă de la început a fost că poți, prin arta ta, să creezi un sentiment într-un alt om. E ca atunci când te îndrăgostești de cineva: te anulezi foarte mult pe tine. Începi să gândești totul prin ochii persoanei iubite. Sau când urăști pe cineva, te anulezi. Uiți de tine. De ce să faci chestia asta cu îmbătat sau droguri, când e atât de simplu să o faci într-un soi de hipnotism care nu face rău?

Fă-ți treaba și dup-aia ne jucăm

Țin foarte mult la disciplină. Poate pentru că eu, de fapt, sunt un mare desen animat. Sunt o biluță de energie care țopăie tot timpul și face glume și cioace. Dar în meserie țin foarte mult la seriozitate. Îmi place ca oamenii din fața mea să fie pregătiți, cum și eu sunt pregătită. Mai întâi e musai să îți definești foarte clar în minte lucrurile de bază. Altfel, nu ai cum să faci jazz. Trebuie să știi textul, parametrii, să știi de unde ai venit până să fi ajuns în scena asta, unde te duci mai încolo și ce vrei de la scenă. Apoi poți să te joci oricât. Dacă ai ajuns până în punctul în care cineva ți-a dat un rol, altcineva ți-a făcut un costum, sau te-a machiat, ți-e dat atât de mult… fă-ți treaba! Fă-ți treaba și dup-aia ne jucăm. Asta mi se pare esențial la un partener. Și umorul. Dacă n-avem umor în meseria asta, mai degrabă ne sinucidem.

Am învățat târziu că e OK să fii ridicol. Am avut ani de zile o teamă paralizantă de penibil. Am scăpat de ea în anul întâi de master. Făceam Epopeea lui Ghilgameș la Odeon și contravenea total cu conduita mea serioasă. Nu îmi ieșea. Nu îmi ieșea absolut de nicio culoare rolul ăla. Am vrut de nu știu câte ori să mă las de el. M-au ajutat apoi Dragoș Galgoțiu, regizorul, și Silvia Călin, coregrafa, am transportat totul în corp. Și asta m-a eliberat. Din clipa aia nu m-am mai oprit. Am căpătat o libertate pe care nu o bănuiam. Îmi păsa, dar de fapt nu îmi mai păsa. Nu mai voiam să mulțumesc pe nimeni: „asta-i povestea, ăsta-i personajul, îl accepți sau nu”.

În țară am jucat doar teatru în ultimii ani. Am marele noroc să lucrez cu colegii mei, în care am încredere totală. Știu că putem să fim proști unii în fața celorlalți. E o mare libertate: să poți să fii prost în fața cuiva și să nu te simți rău. Cei mai mulți dintre noi expunem doar ce e mai bun din noi. Și tot ce înseamnă social media a dus tentația aceasta la cote obscene deja. Ne arătăm în unghiul cel mai bun. Nimeni nu vrea să pară urât, stupid, incult, sau să pută în fața cuiva. Or ceea ce facem noi ca actori e în mod periculos contra naturii: ne arătăm în cele mai urâte forme. Și ne arătăm cu voluptate în cele mai urâte forme. Cu stindardul înainte, „uite cum îmi curg mucii!”. Așa că atunci când ai alături oameni în fața cărora, pe meseria ta, poți să fii prost, să dai o replică atât de greșit că te-ar fi picat la examenul de admitere și să explici simplu: „băi, sunt un idiot astăzi, mă înțelegeți”, iar oamenii să nu își piardă încrederea în tine și să râdă cu tine, e un lux incredibil. Într-un fel, e ca într-o relație, în care nu ești superbă și dată cu rimel tot timpul, dar ești în continuare iubită.

Lucrez de 21 de ani, dar încă am emoții teribile la fiecare premieră și încă trebuie să îmi blochez zilele în care am spectacol. Să nu mai fac nimic altceva în ziua în care am spectacol, să mă concentrez, să îmi „locuiesc” spațiul mental dedicat spectacolului. Dacă piesa se joacă de la 20,00, la două sunt în teatru. Rezolv cu machiajul și părul, îmi repet coregrafia, cântecele, dau textul sau stau la cafele cu colegii, fumez. Mă rup de stradă. E un truc pe care l-am furat de la Ștefan Iordache, de când am lucrat împreună la Lolita acum 15 ani. Stai în teatru, îți bei cafeaua și te „dezici” de stradă. Dar nu cred în epilepsii artistice. Dacă vine un cutremur și cade un proiector, eu trebuie să fiu suficient de lucidă și să știu că sunt în teatru, încât să mă dau doi pași mai încolo. Nu coboară îngerul peste mine și intru într-o transă. Rămân conectată în permanență la public și e dureros dacă simt sala rece. Încerc să aduc publicul alături de mine în poveste, dar cu măsură. Nu merg până într-acolo încât să pervertesc ceea ce fac pentru a-l mulțumi. Aia e o formă de servilism în care nu cred. E o capcană uriașă în care poți să pici, în care vrei să fii simpatic.

Dacă faci lucrurile cu destulă credință, oamenii vin cu tine. Pentru că de aceea au venit la teatru. Au venit să creadă. Au plătit un bilet  ca să creadă. Au plătit un bilet ca să fie modificați. Eu cel puțin, dacă stau în public, sunt cel mai cuminte spectator. Gata să mă las dată pe spate mereu. Pornesc de fiecare dată cu ideea că o să îmi placă. La premiere, colegii mă pun mereu în primul rând, tocmai fiindcă le dau încredere cu atitudinea mea de „hai, vino, impresionează-mă”.  Am fost și în juriu la gala HOP acum doi ani și îmi mulțumeau copiii după ce jucau, fiindcă stăteam în față gata să îmbrățișez tot ce aveau de oferit. Știu cum e să fii în locul lor.

Anumiți oameni trebuiau să fie ceea ce sunt

Știam de la cinci ani că vreau să fac ceea ce fac. N-am avut faze intermediare. A fost vocație? Nu știu. Cine ar putea spune dacă nu s-a pierdut un astrofizician fabulos cu mine? Dar da, eu una cred în vocație. Cred că anumiți oameni trebuiau să fie ceea ce sunt. Și că, pentru ca asta să ți se întâmple, trebuie să dai în drumul tău de oamenii potriviți. Eu știu că trebuia să mă întâlnesc cu Andrei Șerban. A fost ca și cum zeii au zis: „ei doi trebuie să se vadă”. M-a ajutat și transformat în feluri pe care nu le pot explica. Aș spune că a fost complet alchimic, dar nu vreau să spun vreun bullshit din care să se înțeleagă că m-aș crede de aur. Datorită lui Andrei Șerban, am trecut prin faza de ardere totală la Carusel, când ziceam: „gata, eu mă las de meserie, eu habar nu am ce fac”. Mă uitam pe text, erau niște cuvinte pe o pagină, în mod normal aș fi știut să le zic, dar nimic nu mai avea sens.

Acum s-a așezat pe făgaș spectacolul, dar anul trecut pe vremea asta eram cel mai nefericit om din lume. Eram distrusă, bântuiam Bucureștiul plângând și neștiind ce să mai fac cu mine. Dar nu m-a lăsat în pace, nu a încetat nicio secundă să tragă de mine, până când mi-am produs eu toate chinurile interne și a ieșit. El face foarte bine ce face: te pune pe o partitură, nu te lasă la virtuozități din prima, te pune pe partitura aia, să o toci până o înnebunești, și apoi ai voie și să te joci: mai prinzi și de-aici o notă, și de-aici un acord. E un regizor fabulos. Nu știu de câte ori o fi vrut să mă omoare, dar eu îl ador. Deși celor mai mulți regizori nu le vine greu să lucreze cu mine, fiindcă mă las imediat condusă, față de el – și mai ales la Carusel – am avut tot timpul tentația de a intra în defensivă. Îmi spunea mereu „nu te mai apăra”. Și cred că știu de ce făceam asta. Lucraserăm împreună la Omul cel bun din Seciuan, unde a fost totul perfect, lapte și miere. Acum însă, la Carusel, o parte din mine se simțea obligată să îi demonstreze că nu a greșit luându-mă într-un contre emploi total. Mă simțeam cu musca pe căciulă și în același timp voiam să fie mândru de mine. Sper să fie. Aștept să mai vină la spectacole, să stea în public. El așa face. Și când vine el, joci cu teamă și cu respect. Să vedem cum s-a așezat Carusel între timp.

M-aș plictisi să mă joc pe mine

Acesta-i un mare avantaj,  la teatru: că poți să crești spectacolul și să crești și tu odată cu el.  La film rezolvi o singură problema pentru o anumită situație. Și ai un fel de closure, când se termină filmul, chiar dacă ești, ca mine, un sadic-autoflagelator-perfecționist, care crede mereu că se putea mult mai bine. Sunt lucruri în Periferic pe care acum nu mai știu cum le-am făcut. Acum nu l-am mai văzut de ceva vreme, dar când mergeam cu el în festivaluri, îl tot revedeam la proiecții și uneori aveam senzația că nu era fața mea. Nu cred că aș putea reface acum rolul Matildei. Pentru că, dincolo de cum îl gândisem, mult era instinct.

E foarte util să gândești în diferențele dintre tine și personaj, nu în apropieri. Tot timpul de-acolo pornesc când îmi construiesc personajul. Dacă am senzația că mă joc pe mine, mă plictisesc îngrozitor. La Periferic, de exemplu, am stabilit cu regizorul că Matilda o să fie nesimțita absolută. Am vrut să facem un personaj total neiubibil și tocmai de aceea a fost iubit. Nu am încercat să îl scuzăm în niciun fel. Eu una sunt genul de om care nu vrea să deranjeze niciodată. Caut să nu încalc spațiul altcuiva, să nu dau muzica prea tare. Mi se pare un lucru de bază: să nu deranjezi alte ființe umane. Dacă poți să le faci bine, perfect. Dacă nu, măcar nu deranja. Matilda e fix pe dos. Niciodată nu salută când intră într-o cameră. Niciodată nu cere voie să facă un lucru sau altul. Nu există „te rog”, doar „ai ceva de mâncare? Dă-mi și mie” sau „fă asta pentru mine”.

Asta a fost diferența principală, dar mai erau: Matilda citește foarte greu emoțiile celorlalți, sau semnalele subtile; Matilda e, spre deosebire de mine, foarte atentă la orice zgomot din jur, la orice mișcare din cadrul ei vizual – lucru determinat de faptul că a fost închisă într-o celulă pentru multă vreme. Așa că înregistrează orice mișcare, orice sunet, orice schimbare de lumină. Și nu clipește. Niciodată nu clipește. Așa am stabilit atunci cu Bogdan. Pare foarte cerebral și chiar e meticulos în primă fază, în perioada de pregătire. Dar apoi te arunci. De exemplu, am stat toată iarna aici ca să studiez pentru personajul pe care îl joc acum. Aveam un carnețel în care notam, printre altele, detaliile clinice despre boala de care suferă, informații despre cum se manifestă, cum te afectează, cum reacționează ea în diferite situații. Sunt notițe pe care nu le-am mai consultat de-atunci. Informația de acolo a trecut prin mine, a fost distilată și iese din când în când la iveală, dar nu pot să mă întorc tot timpul la notițe. Când joci, e doar instinct. Și e o meserie care se fură. Furi din tot. Furi din comportamentul altor oameni.  Aceea e Biblia. E pervers, poate, dar pentru noi fiecare experiență la care suntem martori – dacă nu direct implicați – e o lecție. Vezi ceva sinistru și o parte din tine zice: „a, dar asta e mișto, e de studiat, e ceva de furat aici”. Adică empatia ta funcționează și la nivel uman: îți pare rău pentru cel care suferă în fața ta, dar și la nivel pragmatic: trebuie să „milk it”.

De obicei, fac foarte multă documentare. La The Maker era mai complicat; jucam o fantomă, prin urmare n-am avut ce mare documentare să fac. Nu prea poți să vorbești cu oameni morți și să îi întrebi: „tu cum bântui?” Am filmat însă într-o fostă închisoare victoriană din Birmingham, abandonată cu trei ani în urmă, dar în jurul căreia circulau tot felul de legende și povești de groază. S-au sinucis foarte mulți prizonieri acolo, se spânzurau de ferestrele închisorii, mulți dintre gardieni au renunțat, speriați, la locul lor de muncă: „nu mai vin, prefer să mor de foame, dar nu mai vin acolo”. Cu doi din foștii gardieni am vorbit și noi înainte de filmări, ne-au ajutat să ne acomodăm cu spiritul locului. Se pare că doamna gri se învârtea pe acolo. Așa că eu le-am zis: „Care o vedeți o trimiteți la mine, că vreau să-mi fac documentarea”.

Din când în când, îmi desenez personajele. E o tehnică foarte bună: să faci o caricatură care să nu arate ca tine. Desenezi, de fapt, sufletul personajului. Dacă s-ar inventa puterea de shapeshift la actori, ar fi fabulos. De ce să nu pot fi un cocoșat cu nas coroiat? De fapt, chiar n-am mai folosit în ultima vreme tehnica asta, dar la ultimul rol m-a desenat altcineva, un coleg care m-a văzut jucând. Și m-a ajutat foarte mult. Mi-am dat seama: „da, mă, eu așa arăt!” Mi-am dat seama că fac niște lucruri pe care nu le conștientizasem până atunci.

Trebuie să găsești soluții pentru roluri la care de bază e inefabilul. Să te lași inspirat de locuri, de artă, de muzică, de tot ceea ce trăiești, de fapt. Mă duc în muzee și mă uit la picturi, printre altele. Știu că în timpul filmărilor din Birmingham am vizitat o expoziție de pre-rafaeliți și m-a ajutat o pictură de Dante Gabriel Rosetti. Stochezi tot felul de informații, vezi o poziție specifică a mâinii și spui: „aha, asta mi-ar putea folosi în scena aceea”. Am playlist-uri pentru fiecare rol. N-are nicio legătură Radiohead cu personajul meu, dar mie mi se pare că pot lua ceva de acolo și să aduc în ceea ce fac. Că prin muzică pot să îmi traduc niște senzații. Alteori e mult mai concretă partea de documentare. La SF-ul Index Zero aveam rol de biolog. Așa că mi-am petrecut două luni din viață citind tratate despre ferigi și leoparzi.

Dincolo de cât sapi intenționat după informație pentru rol, contează enorm cât și cum trăiești pe lângă meseria ta, dacă ai făcut și foamea un pic, dacă ai avut și pauze, dacă ai și iubit, dacă ai și urât. Cred că trebuie să trăiești foarte mult ca să poți crea ceva. Dacă totul ți-a mers lin, ca pe roze, nu prea ai unde de unde să extragi informație. Trebuie să ai o viață. Dacă mâncarea ta ți-o cumpără altcineva și habar n-ai cât mai costă o ceapă, dacă te lauzi că tu cunoști numai oameni superbi, există un nivel la care e atât de subțire aerul, încât lipsește ceva esențial ca să îți faci meseria. Nu există niciun adevăr absolut, dar așa văd eu lucrurile: actorii mari, profunzi și mișto pe care i-am cunoscut aveau vieți. Și cred că te ajută enorm să ai copii, să îi observi, să observi un om care vede lumea pentru prima oară, care o învață pentru prima oară.

Acum câțiva ani, mă plimbam în parc cu câinele meu și două fetițe se jucau în apropierea mea. Una dintre ele a venit să mă întrebe cât e ceasul. Era în jur de 12 ziua și așa i-am spus, la care cealaltă fetiță spune: „E nouă dimineața. Trebuie să deschidem coaforul”. În mintea lor știau foarte bine că sunt într-un parc, dar s-au dus să deschidă coaforul. Și mi s-a părut așa de mișto. Fiindcă asta facem și noi. Zi de zi, suntem plătiți ca să deschidem coaforul într-un parc.