-

Andrei Huțuleac – egal cu sine însuși

 
 
Pe Andrei Huțuleac, în vârstă de 25 de ani, l-am văzut jucând rolul lui Rică Venturiano. Rică avea atacuri de panică, Rică plângea, Rică era o victimă a împrejurărilor. Rică emana frică, prin toate gesturile lui. În seara următoare, tot el l-a interpretat pe Urecheatul seducător și disprețuitor din Mobilă și durere. Se pare că același Andrei Huțuleac care trăiește pe scenă, există și prin poezie. Sunt poezii care ne invită să privim oameni implicați în mărunțișurile zilnice, în timp ce ochiul observatorului înregistrează cu luciditate. Totuși, în spatele oricărui observator obiectiv, există o personalitate sensibilă. Pentru a explora ideea aceasta, m-am echipat cu întrebări despre identitatea care îți mai rămâne după ce ai văzut, studiat, jucat și redat atâtea tipologii umane. La întâlnire, am văzut că Andrei își purta și el întrebările proprii.

=Actorie.

Mulți actori vorbesc despre importanța prezenței. E diferită prezența actorului într-un film de prezența într-o piesă de teatru?

Eu cred că e ceva esențial diferit între actoria de film și actoria de teatru. Cred că poți să minți mult mai puțin în actoria de film – camera e un observator mult mai atent și mai apropiat. E mult mai ușor să convingi în teatru, pentru că ai mai multă libertate.

La film, cel puțin așa cum înțelegem noi să îl facem în momentul acesta în România, actorul e mai mult un instrument. Nu e tratat ca parte esențială. Regizorilor le e frică de orice formă de teatralitate înregistrată pe cameră. Eu, poate și pentru că am făcut mai mult teatru, sunt mai degrabă preocupat să fiu verosimil, nu credibil. Nu sunt interesat să văd nici în teatru și nici în film viața așa cum o trăiesc eu, pentru că viața așa cum o trăiesc eu mi se pare plată. În teatru și în film vreau să văd o formă superioară de viață.

Citeam undeva că actorul de teatru joacă în momentul prezent și în secunda următoare, actul artistic s-a și dizolvat. Cum resimți trecerea timpului?

Nu prea simt trecerea timpului, probabil pentru că am încă o vârstă fragedă. Relația mea cu timpul e una încețoșată. De multe ori nici nu știu ce zi a săptămânii e, pentru că am treabă în fiecare zi. Și se diluează convenția timpului.

Cred că e un lucru care te preocupă ca actor de teatru, ideea asta că ceea ce faci nu rămâne altundeva decât în conștiința colectivă sau în propria conștiință. Din cauza asta, foarte mulți actori care fac mult teatru și-ar dori să facă și film, pentru că există această senzație că filmul rămâne stocat undeva. Dar pe de altă parte, trecerea timpului în actoria de teatru oferă și niște avantaje, și anume faptul că se creează niște legende și apare un mister specific. Deci, teatrul e mai liber în dezvoltarea de mitologii decât filmul. În film te bate concretul.

Ai jucat în 2012 în Spitalul comunal, alături de Răzvan Vasilescu și Valentin Uritescu. Cum a fost atmosfera de lucru?

A fost primul spectacol pe care l-am făcut într-un teatru profesionist. M-am întâlnit cu o formă de lucru la care nu m-am putut adapta, într-o primă fază, după care m-am adaptat. Pentru mine, instinctul de conservare în profesie e mult mai puternic decât dramele personale. A fost o experiență foarte importantă, pentru că m-a călit și m-a ajutat să-mi dau seama că ține tot de talentul actoricesc să reușești să fii bun în orice context. Eram cel mai tânăr de acolo și ca vârstă, și ca experiență. Am descoperit ce înseamnă să ai parteneri de scenă generoși, care te pot lăsa să exiști.

De câțiva ani faci parte din trupa coordonată de Victor Ioan Frunză. Ce înseamnă această colaborare pentru tine?

Am găsit un mediu confortabil, în care lucrurile se întâmplă așa cum cred că ar trebui să se întâmple în mediul artistic și am niște colegi foarte buni. E foarte important să joci pe scenă cu actori buni, pentru că așa înveți. Este o colaborare fericită, o etapă a devenirii mele ca artist. Întâlnirea cu ei a fost ca o a doua facultate.

Ce admiri cel mai mult la Victor Ioan Frunză?

Un mod specific de a trata meseria. La momentul acesta, există o criză în pedagogia de teatru. Nu există o metodă coerentă. Nu există nici măcar aparența unei metode. Iar o colaborare cu un om care are o viziune e deja un prim pas. Am avut șanse. Sunt un om norocos, dar în continuare nu renunț la ideea de a face lucruri cu mâna mea. Acesta este și motivul pentru care, dacă anul ăsta toate lucrurile merg cum trebuie, o să încerc să îmi fac debutul în regie de scurtmetraj. Acum sunt în etapa de pre-producție. E un scenariu pe care l-am scris, primul pariu pe care îl bat eu cu mine însumi. Până acum, au bătut alții pariuri cu mine.

E ca o evoluție către următorul nivel?

Vine pur și simplu din nevoia mea viscerală de a exista pe mai multe planuri în același timp. Mi-e foarte frică să mă plafonez. Mi-e frică de oamenii care au păreri foarte ferme, clare și rigide. Atunci, ca să mă feresc de poziția asta de om care are opinii atât de ferme, încerc să fac cât mai multe lucruri și să văd din mai multe perspective.

Joci în multe piese, într-un interval restrâns de timp. Apar și efecte de interacțiune între personaje?

E o discuție care mă interesează mai mult și care cred că derivă din întrebarea ta, și anume un lucru pe care l-am auzit recent despre mine, dar și eu la rândul meu l-am crezut despre alți actori: faptul că te repeți ca actor.

Mă preocupă în mod concret să fiu diferit de la un rol la altul. În primul rând, mă preocupă ca un soi de igienă profesională. Consider că e responsabilitatea mea să tratez diferit fiecare rol în parte, pentru că asta mi-e meseria. Dar, la finalul zilei, sunt același corp cu același chip, cu două mâini și două picioare. Deci, probabil că la nivelul ăsta, nu personajele interacționează, ci eu în cadrul acelor personaje. Părțile din mine se pot repeta, dar n-am simțit niciodată că se intercalează personajele. De vreme ce te raportezi foarte just la situația descrisă de dramaturg în text, nu ai cum să repeți, pentru că e altceva. E ceva la care te raportezi concret și prezent.

Cum procedezi când personalitatea ta, ceea ce ești tu, opune rezistență unui personaj?

Nu cred că mi s-a întâmplat. Face parte din igiena meseriei această empatie dusă la extrem, pe care actorii cred că o au. Devine un reflex chiar și în momentul în care vorbești cu o persoană, să te pui în locul ei, să te gândești cine e acea persoană. Nu prea m-am întâlnit cu asta, pentru că, din start, abordarea unui rol presupune să te duci să vezi cum vede acel personaj, chiar dacă el nu vede ca tine. Ești pus în situația de a privi din alt unghi. Eu, cel puțin, așa lucrez. Mă las foarte mult pe mine la o parte. Cred că noi pescuim emoțiile, ca actori. Le forțezi, le cauți cu lumânarea, ca ele să vină spre tine.

Utilizezi anumite tehnici pentru a te descărca după un rol?

Provin dintr-o generație care încearcă să abordeze mult mai pragmatic meseria, în sensul în care sunt atâtea riscuri să dezvolți patologii. Iar aceste riscuri nu pot fi diminuate decât dacă ai o abordare temeinică și cât mai concretă a meseriei. Desigur că sunt elemente în care există și partea nevăzută, mistică, dar nu pot să mă gândesc la asta. Și atunci încerc să o abordez mult mai pământean.

Care crezi că e cea mai importantă responsabilitate a unui actor față de societate?

Cred că e și cea mai mare responsabilitate pe care o are oricine față de societate, și anume să îți faci meseria cinstit și bine. Oricine, de la chelneri până la președinți, ar trebui să aibă sentimentul, ei cu ei înșiși, că au făcut un lucru bun.

=Poezie.

De câțiva ani scrii poezii. Ce reprezintă poezia pentru tine?

La început, era felul meu de a-mi exprima problemele în fața lumii. Și față de poezie am o abordare destul de pragmatică. Nu sunt de acord cu literatura de sertar. Nu scriu pentru mine, ca să mă uit eu la mine și să mă minunez. Scriu pentru alții. Sper să placă, dar evit să vorbesc despre mine ca poet, pentru că am întâlnit poeți și am văzut cum se raportează la poezie. Și probabil că e ceva la fel de valoros pentru ei, cum e pentru mine teatrul.

 

Pentru mine, poezia e un instrument, prin care reușesc să mă povestesc lumii în alt fel. Nu consider că scriu bine decât atunci când nu mai sunt atât de conștient de mine însumi. Ori, de foarte multe ori, am tendința să fac regia propriilor poezii, și atunci ies niște poezii foarte proaste. Cele mai bune poezii sunt cele care curg pur și simplu.

 

din cugetările omului-cearcăne

 

pe o vreme ca asta
la răscrucea dintre soare și nori
mă cuprinde o formidabilă teamă
că vreodată aș putea fi ascultat
și-nțeles

vai! ce prăpastie
s-ar naște atunci
între mine și lume

 

 

=Început.

Să vorbim și despre originile tale. Ce imagini din orașul tău păstrezi în amintiri?

O imagine în care mă sărutam cu prima mea prietenă, într-un balcon deschis al unui bloc cu zece etaje, din spatele Tribunalului din Galați. Și nu eram pe bloc, ci la etajul zece al unui balcon deschis. Dar la fiecare etaj era câte un cuplu, așa că am fost o generație de cupluri originale. Apoi îmi mai amintesc discuțiile filozofice purtate cu colegii în perioada liceului.

Eu în liceu am fost în clasa de științele naturii, mai mult pe partea concretă, dar eu nu eram deloc concret. Părinții forțau această notă concretă din viața mea, dar eu nu aveam nicio legătură cu ea. Însă majoritatea prieteniilor mele erau cu oameni de la filologie, de la alte clase.

Nu ți-ai dorit să fi studiat cu ei?

Mi-am dorit și cred că foarte bine au făcut ai mei pentru că nu m-au lăsat. Eu oricum am o apetență către haos. Mă simt foarte confortabil în dezordine, atât mentală, cât și fizică. Faptul că am fost într-o clasă cu o orientare științifică a reușit să îmi organizeze gândirea, așa încât să nu fiu chiar o relicvă a haosului, ci un element funcțional al lui.

Chiar și după ce am intrat în meseria asta, am reușit să păstrez o doză de luciditate, care de multe ori lipsește în actorie. Lipsește pentru că sunt oameni foarte emoționali, care gândesc cu sufletul, ceea ce e frumos, dar în același timp, e la un moment dat obositor. Și cred că m-a ajutat mediul mai concret din care provin.

Ce trăsături crezi că ai preluat de la părinții tăi?

De la tata am momentele dese de resemnare în fața existenței și de împăcare cu starea lucrurilor. Eu sunt în sinea mea un observator, mai degrabă decât un actant. Atitudinea asta resemnată nu mi se pare foarte productivă, pentru că iei o distanță și atunci nu mai trăiești visceral, cu tot sufletul.

=El.

Când ești într-o situație dificilă, ce îți spui pentru a trece mai departe?

Îmi spun că cel mai mult mi-aș dori și nu reușesc de multe ori, să fiu egal cu mine însumi. Eu cred foarte tare în capacitatea omului de a fi egal cu el însuși, asta însemnând sincer. Îmi doresc să reușesc, în orice situație aș fi, să fiu un om care reacționează conform propriilor păreri, instincte și opinii. Mă preocupă să fiu cât pot de sincer. Nu reușesc tot timpul. Meseria, sau poate ceea ce sunt eu, mă face să fiu și un om influențabil.

Să spunem că peste câțiva ani, într-o piesă, va exista rolul numit Andrei Huțuleac și un coleg actor va interpreta acest personaj. Cum i-ai descrie personajul?

Acum mă simt într-o etapă din viață, în mijlocul unei mari întrebări. Sunt foarte multe lucruri pe care le chestionez și pe care încerc să le evaluez, dintr-o altă perspectivă. Mie îmi e foarte greu să mă descriu, pentru că eu cred că personalitatea mea e una modulară, care se conturează în funcție de oamenii pe care îi întâlnesc.

Știu ce nu vreau să fiu. Nu vreau să fiu un om dependent, de orice: de la dependențele de persoane, până la cele de un context, de o meserie, de un drog. Mi-e foarte frică de asta. Cred că te ajuți mai tare pe tine și pe cei din jur, atunci când nevoile tale se diluează spre altceva. Mi se pare foarte periculos și văd oameni blocați, care s-au pierdut pe ei înșiși.

Deși mă identific foarte tare cu ceea ce fac și îmi place, nu cred că ceea ce fac mă reprezintă în mod esențial, ca persoană. În mod esențial, ca persoană, sunt ceea ce sunt când pun capul pe pernă. Ceea ce fac e un avatar asumat.

De fapt, cred că oamenii trăiesc foarte mult cu povestea pe care și-o spun lor înșiși despre ei înșiși. Și eu mă trezesc de foarte multe ori și râd de mine, când văd că transmit un mesaj în exterior și mesajul e primit altfel. Pentru mine e atât de clar ce propun ca personalitate, ca atitudine, și oamenii din jur nu par la fel de convinși. Eu încerc să nu îmi spun prea multe povești despre mine, mie. Mă preocupă mai tare ideea de a fi pur și simplu.

În timp ce spune ultimele idei, vocea lui Andrei scade în intensitate – semn că discuția se apropie din ce în ce mai mult de frământările și trăirile sale. Menționează că opiniile expuse acum sunt doar forme ale prezentului.

Cuvintele lui sincere devin la fel de reale ca masa la care stăm. Îmi dau seama că egalitatea despre care vorbește Andrei nu rămâne doar un concept. Este ceva concret, un simț al echilibrului, pe care îl ai sau nu.