-

ANTAGON. Un festival fără aere.

 
 
Am avut șansa să cunosc viața culturală a Timișoarei în câteva weekenduri petrecute acolo. Fiind consumatoare de evenimente atipice, am parcurs cu bucurie teatrul celor de la Auăleu, concertele de la Plai, mi-am retrăit copilăria și trecutul familiei la Muzeul Consumatorului Comunist de la Scârț, m-am lăsat fermecată de spectacolul lui Radu Afrim la Teatrul Național, am admirat afișele create de cei de la Antagon, însă la festival nu am ajuns. Până acum. După ce l-am descusut pe Bogdan, inițiatorul acestui proiect, mi-am luat concediu pentru mai, la a treia ediție a festivalului Antagon.

-Cum s-a născut ideea festivalului? Din nevoia personală de a concepe sau din lipsa unui asemenea eveniment în Timișoara?

-Din ambele motive. Ideea a apărut într-o perioadă în care mă plângeam că nu prea se întâmplă lucruri în oraș, iar ce se întâmpla era prost organizat. Mi-a luat ceva până când am realizat că nici eu nu fac nimic pentru ca lucrurile să stea altfel. Era prin 2012. De la idee și până la realizare a trebuit să trec peste niște temeri și multe semne de întrebare. Am vrut să facem un festival după chipul și asemănarea noastră. Aveam șansa unică de a face evenimentul ăla pe care îl tot așteptam. Așa că l-am făcut mic, prietenos și fără aere.

-Cine a venit cu ideea festivalului?

-Evenimentul, așa cum a arătat la primele două ediții și  cum va arăta la a treia, este rezultatul muncii mai multor oameni. Primul  la care am mers cu ideea a fost Ovidiu Mihăiță (actor-regizor la Auăleu). Cumva mi s-a părut gestul firesc, având nevoie în echipă de un om care chiar știe ce înseamnă să faci teatru. Fără el alături, sigur am fi făcut mult mai multe greșeli. Și poate mult mai grave. Echipa s-a completat foarte frumos cu Luci Popovici, cel care desenează afișele noastre, cu Anca Golban, cea care are grijă ca ideile  să fie comunicate corect și interesant, cu Gabriel Amza, fotograful potrivit la locul potrivit și cu Andrei Pfeiffer, cel care ține site-ul sus. Pe lângă cei menționați, mai avem foarte mulți prieteni care au ajutat până acum, echipa teatrului Auăleu fiind nucleul voluntarilor care s-a ocupat de tot, de la mâncare la lumini.

-De ce și cum a ieșit numele acesta, „Antagon”?

– Numele a venit de la Ovidiu, cumva în ultimul moment înaintea primei ediții. Căutam deja un nume de destul de mult timp și a apărut Antagon. Vine de la „antagonist”, termen care reprezintă pentru protagonist, ceea ce uneori reprezintă teatrul independent  pentru cel instituționalizat. Definiția din DEX spune așa: Contradicție antagonică = contradicție care constituie conținutul procesului de dezvoltare și care nu se rezolvă decât prin distrugerea elementului vechi în favoarea celui nou. – Din fr. Antagonique).

-Cum ai găsit fonduri ?

-Fondurile le găsim peste tot. Avem alături de noi oameni care susțin ideea, un public plătitor de bilete și uneori propriile economii. Primele două ediții nu au beneficiat de finanțări publice, noi încercam să vedem în ce măsură suntem capabili să organizăm un eveniment înainte de a cheltui banii publici. După două ediții reușite per ansamblu, am mai prins ceva încredere în noi.

-Cum ai ales piesele?

-Spectacolele le alegem în urma unei vizionări. Nu ne anunțăm niciodată. Ne suim în tren, mergem unde se întâmplă ceva și privim cuminți ce se întâmplă pe scenă. Selecția se face din două perspective: cea a omului din sistem, a cunoscătorului de teatru și cea a spectatorului. Încercăm să împăcăm cele două percepții și să obținem o selecție cât mai echilibrată. Din fericire, de la an la an, există tot mai multe spectacole din care se poate alege. Din păcate, însă, nu se observă o creștere la fel de mare în rândul trupelor de teatru independente.

-Ce piese vizează festivalul și în ce spații se joacă?

– Noi ne-am adresat încă de la început scenei independente din România. Încercăm să aducem și spectacole din afara țării, dar tot din mediul independent. Am încercat, pe de o parte, să susținem acest mediu încă în creștere, oferindu-le o platformă pe care să se poată exprima, iar pe de alta să oferim publicului de teatru din Timișoara un gen de spectacol la care altfel nu prea aveau acces. La noi există deja trei festivaluri de teatru, fiecare cu specificul propriu și care aduc spectacole foarte bune, uneori și din mediul independent. Însă, din păcate, acest segment este de multe ori ignorat sau reprezentat într-o mică măsură. Inițial ne-am lăsat prinși în mirajul spațiilor alternative sau neconvenționale. Am și vrut să atragem atenția asupra anumitor locuri din oraș. Însă, începând cu ediția a doua ne-am restrâns prezența doar în acele locuri ceva mai potrivite pentru un spectacol de teatru. Pentru viitor avem ambiția de a pregăti o sală studio alături de un spațiu modular, astfel încât să putem răspunde cerințelor tehnice ale invitaților.

-Cum a fost publicul la prima ediție, ce feedback ați primit?

-Prima ediție a fost una pilot. Am vrut să vedem  în ce măsură publicul din Timișoara vrea un astfel de eveniment și în ce măsură ne pricepem noi să-l facem. Reacțiile au fost atât de bune, încât nu aveam voie să nu continuăm. Ne mândrim cu un public foarte inteligent și deschis atât la noi forme de teatru, cât și la spectacole ce tratează subiecte încă tabu pentru societatea noastră.

-Dacă ai da timpul înapoi, ai mai face-o?

-Da!  Unele mulțumiri, verbalizate sau nu, din partea celor care au participat la festival te fac să mergi mai departe. Serile de festival în care se rămâne la povești și în care mâncăm împreună cu actorii, regizorii și publicul, în care bem o bere împreună și vorbim de toate până la ore târzii sunt unele dintre cele mai  frumoase din ultimii doi ani.

-Ce ai învățat de la o ediție la alta?

-Să renunț la unele idei de care mă „îndrăgostisem” și pe care le credeam foarte bune, să îmi cobor unele așteptări și să le cresc pe altele, să ascult sfaturile celor din jur și să admit că uneori greșesc. Am învățat că oamenii te pot surprinde într-un mod foarte plăcut și că uneori este suficient să ceri ajutor când crezi că nu mai găsești o cale de ieșire.  Sau dacă vrei ceva mai concret, am învățat cum se schimbă un bec de reflector, cum se folosește un dimmer sau cum se decontează un bon de combustibil.

-Ce ți-ai dori să se schimbe în lumea teatrului, din punct de vedere al organizării unui eveniment?

-Mi-aș dori ca oamenii care fac teatru să continue să-l facă, să lucreze mai mult și să aibă condițiile necesare aici, în România,  pentru a crea teatru de calitate. Mi-ar plăcea ca statul să nu îi încurce și, de ce nu, chiar să-i ajute. Aș vrea ca oamenii ce creează în regim independent să fie ascultați și ajutați sau măcar să nu li se mai pună bețe în roate. Pentru că singurul lucru pe care un organizator de evenimente nu-l poate face este să creeze în locul artistului invitat.