-

Artiștii sunt în stradă. #REZIST- Partea II

 
 
Duminică seara, peste 250.000 de oameni au cântat împreună imnul în Piața Victoriei. În toată țara au fost 600.000. Printre ei s-au aflat și majoritatea artiștilor despre care scriem la Arte și Meserii. O parte din ei ne-au spus pentru ce și cum protestează de o săptămână încoace.

MIHAI RADU, scriitor: „E bine ca acest guvern să rămână față în față cu Strada”

Ies în stradă și e bine ca acest guvern, ca acest partid să rămână față în față cu Strada. Trebuie să fie dat jos de Stradă. Nu de DNA, nu de nu știu ce fel de dosare, că știe unul o bârfă de la o secretară care secretară, ce să vezi, se apucă să facă un denunț și tot așa. Ordonanțele sunt urmări ale unor decizii politice. Trebuie să se spargă sub presiunea străzii.

După cum Ordonanțele mai sunt și încălcarea „înțelegerii” pe care PSD a făcut-o la alegeri cu cei care i-au votat. Au venit cu un program pe care, iată, l-au abandonat după o săptămână de guvernare ca să îi rezolve problema lui Dragnea.

Pesedismul e ca herpesul – când crezi că ai scăpat de el, reapare.

Există deja o mare victorie a străzii: Strada. Faptul că s-a reacționat rapid și masiv. E foarte sigur că Dragnea e pe ducă. E consumat, e gol, e un tip cu mustață care a pierdut alegerile la o lună după ce le-a câștigat.

Dar există deja o mare înfrângere: pentru a nu știu câta oară în istoria ultimilor 27 de ani ne vom întoarce la marile teme ale purității: unii sunt curați, alții nu.

Pur și simplu, public, nu putem depăși asta.N-o să auzi dezbateri despre dezvoltare, despre politici economice. Se consideră că bunăstarea va veni firesc, ca urmare a purității morale a  celor care ne conduc. Nici pe departe. Sunt mai multe capcane aici. Oricum, cert este că n-aș mai suporta o campanie electorală acum. Probabil că m-aș închide în casă pentru o săptămână. Mizeria din campania care a trecut, infantilismul abordărilor, nu, n-aș mai suporta.

 

CRISTINA NEMEROVSCHI, scriitoare: „Schimbarea trebuie să vină de jos în sus”

Chiar în dimineața aceasta, în timp ce plecam spre birou, în autobuz cu mine s-a urcat un domn cu un steag al României și trei copii preșcolari – mergeau la protest, spre sediul Guvernului. Mi-a plăcut energia lui, mi-a plăcut felul matur și în același timp binevoitor și răbdător în care le explica celor mici pentru ce merg acolo și de ce vor sta toată ziua.

Sigur că și o simplă plimbare prin Piața Victoriei te animă cu un sentiment de apartenență, n-are cum să nu te emoționeze felul în care oamenii se simt cu toții ca făcând parte din același film. I-am auzit pe mulți spunând că se simt pentru prima dată mândri că fac parte din România, că își văd țara trezindu-se din amorțeală. Sentimentul ăsta îmi place mult. Iubesc să văd oameni curajoși, care știu ce vor, care luptă pentru ca dorințele lor de normalitate să se împlinească. Este un lucru foarte bun ca alegătorii să monitorizeze activitatea celor aleși, pentru că aceștia din urmă trebuie să rețină că lucrează în folosul celor care i-au desemnat să îi reprezinte.

Însă, din păcate, văd în continuare și enorm de multă ură. Mulți ies în stradă animați de ură. Mulți comentează împinși de ură. Unii nu și-o recunosc, dar ea este vizibilă. România este în continuare sufocată de intoleranță, de dispreț față de cel de lângă noi care nu ne împărtășește părerile – spunem că luptăm pentru democrație, dar călcăm în picioare cu furie argumentele „taberei” opuse. Mi-ar plăcea teribil de mult ca oamenii să înțeleagă că nu ura va duce lucrurile în direcția dorită, că ea nu a fost niciodată constructivă; poate a impulsionat când și când, dar atât. Mai cred că ura împreună cu idealismul pot fi o combinație periculoasă, un amestec care ar putea fi exploatat cu ușurință de cineva abil tot în scopuri politice, și ar fi mare păcat să fie batjocorită în felul ăsta bucuria oamenilor care simt că și-au regăsit țara pe care și-o doreau.

Cred că nu ura este soluția pentru viitor, ci schimbarea, iar schimbarea trebuie să vină de jos în sus, de la fiecare dintre noi. Schimbarea prin educație. Prin maturizare socială, prin respect. Să învățăm să-l ascultăm pe celălalt, să învățăm să argumentăm, să luptăm pentru idei, și nu împotriva unor oameni.

În ce-i privește pe artiști, atunci când ei sunt autentici, sunt oameni extrem de receptivi și nu au cum să rămână indiferenți față de ce se întâmplă în jurul lor. Și diversitatea lor este ceva pozitiv și incitant – gândesc diferit, simt diferit. Unii simt nevoia să iasă în stradă, alții să scrie, alții să fotografieze. Toate astea sunt binevenite. Însă ce ar trebui să nu uităm este că artiștii nu sunt doar cetățeni, sunt o inspirație pentru cei care le receptează arta. Artiștii pot fi schimbarea, pot descătușa minți, îi pot face pe oameni să înceapă să gândească cu propriul creier, iar asta este de neprețuit, mai ales pe termen lung. Cel mai mare câștig este, cum spuneam și mai înainte, schimbarea fiecăruia dintre noi în parte, și ea se face prin cunoaștere, prin informare, prin educație, prin întoarcerea spre sine. De asta consider că e absolut necesar ca artiștii să nu abandoneze în primul rând lupta susținută cu armele lor: să facă tot mai bine ceea ce fac de obicei – să creeze. Chiar și în vremuri agitate, să creadă în ceea ce i-a făcut de la bun început speciali, să continue să facă artă din ce în ce mai bună. Uneori, o carte sau un film pot trezi și îndemna la acțiune mai mult decât o pancartă agitată în mulțime. Sigur, dacă le pot face pe ambele, e perfect.

Cât despre succesul protestelor, el nu va consta neapărat în compromisul pe care cel mai probabil îl va face Guvernul, lăsând ceva „de la el”, ca să liniștească apele, așa cum s-a mai întâmplat și în anii trecuți; din punctul meu de vedere, succesul s-a întâmplat deja, pentru că fiecare din noi, fie că am fost în piață sau nu, ne-am pus întrebări legate de viitorul României, ne-am oprit o clipă și am reflectat. Iar asta, bineînțeles, este deja un mare câștig.

ANDREI RUSE, scriitor: „Ne-am câștigat, cred, prima generație europeană”

Am ieșit în stradă în fiecare zi de când hoții au dat ordonanța. Înainte, doar într-o duminică. Am ieșit și când abia puteam sta pe picioare, pentru că s-a umplut paharul. Pentru că dacă noi vom trece și  peste asta, vom fi părtași la dezastrul acestei țări.

Sigur că artiștii ar trebui să se alăture protestelor. Dar nu numai, este nevoie de fiecare.

Poate cu atât mai mult de muzicieni, care să întrețină atmosfera, de artiști vizuali, care să „traducă” mesajele mulțimii prin creații care să atragă mai bine atenția asupra pericolului acestei ordonanțe ș.a.m.d. Avem nevoie de poezie în stradă. De culoare. Apoi avem nevoie ca intelectualii să „coboare” din birourile publicațiilor elitiste și să se unească cu strada. Este foarte important acest lucru, pentru a da semnalul uniunii. Este nevoie de actori, care beneficiază de o simpatie în general mai mare în fața publicului. Și cred că e nevoie mai ales de artă „live”, care să se creeze în timpul manifestațiilor.

Deja protestele au dus o schimbare, ne-am câștigat o generație care vrea să fie liberă și nu înghite atacurile la adresa esenței democrației. Ne-am câștigat, cred, prima generație europeană, în adevăratul sens al cuvântului – asta mi se pare cel mai important. Ne-am (re)câștigat spiritul. Ne-am (re)câștigat un președinte, care părea absent. Iar de-aici ne vom câștiga tot mai multe lucruri, acum că ne-am dat seama că nu suntem doar o mână de nebuni. Pas cu pas.

ANA MARIA SANDU, scriitoare: „Să te implici înseamnă că îți pasă”

Pe 22 decembrie 1989, am împlinit 15 ani. A rămas cel mai frumos cadou pe care îl poate primi un om într-o viață. Așa am simțit atunci, așa cred și azi. În 1994 am venit la facultate în București. De atunci am ieșit de nenumărate ori în stradă, pentru tot felul de cauze în care am crezut. Protestul e un drept și o formă de sănătate. Anticorpii își fac treba și organismul viu, care e societatea, reacționează. Așa s-a întîmplat și zilele astea, cînd mobilizarea mi s-a părut incredibilă. Impresionantă. Forța de rea depășit cu mult orice ar fi putut anticipa guvernanții, al cărui imaginar operativ a rămas în altă epocă. Vremurile s-au schimbat, oamenii se informează mult mai ușor, rețelele de socializare funcționează, manipularea e sancționată dur.

În situații de felul acesta, în care valorile tale sînt călcate în picioare, nu mai contează ce meserie ai. Dacă ești artist, jurnalist, IT-ist, inginer sau taximetrist. Chiar deloc. Rămîi un „simplu” cetățean care își dorește altceva și strigă „Noaptea ca hoții” cînd se simte amenințat și prostit în față.

Am văzut, zilele trecute, un reportaj de la o manifestație de la New York. O protestară, care avea și ea și căciulă și mănuși, și cu siguranță avea și lucuri mai bune de făcut acasă, spunea: „În fiecare zi, deciziile lor ne trag înapoi. De asta sîntem aici”. Aș fi putut să spun și eu același lucru la București, din Piața Victoriei. 

Presiunea funcționează. E o armă puternică, cu efecte pe termen lung. Nu poți să-ți astupi urechile, n-ai cum.

Am învățat foarte multe zilele astea. Și sînt sigură că așa s-a întîmplat cu toți cei care au ieșit în stradă. Nu trebuie să fii specialist în drept ca să afli cum au acționat și ce și-au propus. Să-i consideri tîmpiți pe cei pe care îi guvernezi costă. Au mai încercat-o și alții.

Dacă n-ar fi fost atît de importante aceste Ordonanțe, le-ar fi retras de mult, nu? Sper că o s-o facă. Nu de bunăvoie, ci pentru că s-a umflat prea mult gogoașa. Și le-a explodat în față. Puterea se fragilizează și victoria e că știm acest adevăr și unii și alții. Urmează niște ani interesanți. N-o să ne plictisim. Deși ne-am dori.

Aș vrea și ca toți cei pe care i-am întîlnit în stradă să realizeze că fără presă adevărată și jurnaliști totul devine mai nesigur. Și nopțile mai lungi, mai întunecate și mai periculoase.

(Text publicat și pe site-ul Dilema Veche, în secțiunea DilemaBlog, 3 februarie 2017)

MARIUS CHIVU, scriitor: „Nu poți avea prea multă încredere în Stat”

Am participat la proteste stradale încă din anii facultăţii pentru că arta, în general, şi literatura, în special, m-a învăţat de mic că nu poţi avea prea multă încredere în Stat. Nu poţi citi romanele unor Kafka şi Orwell sau memorialistica scrisă în sisteme opresive fără să înveţi odată pentru totdeauna că trebuie permanent să lupţi pentru drepturile şi libertăţile tale cu atît mai abitir cu cît autorităţile te asigură că veghează ca acestea să(-ţi) fie respectate. Istoria omenirii este, de fapt, o istorie a abuzurilor, a conflictelor şi a eforturilor permanente de a obţine drepturi, dreptate şi respect pentru oameni. De aceea protestul nu se termină niciodată! Şi îmi place să folosesc acest cuvînt la singular pentru că toate protestele, orice şi fiecare protest, ne privesc, în fond pe toţi. Diversitatea şi alteritatea fiecăruia sînt parte din identitatea noastră ca specie. Religia, rasa, etnia, orientarea sexuală, clasa socială toate acestea pentru mine nu sînt decît variaţii la propria mea identitate, motiv pentru care am participat şi am susţinut inclusiv protestele care nu mă priveau în mod direct. Cu toate astea, nu sînt ceea ce se cheamă un activist sau un militant, nu fac parte din vreo asociaţie sau organizaţie şi nu am un discurs ideologic, dar voi face parte întotdeauna dintre protestatari. Nu există democraţie fără protest; protestul este condiţia democratică prin excelenţă.

Am fost în piaţă împotriva OUG-ului pesedist încă din prima zi şi n-am lipsit nici o seară. Nimic din toată afacerea acestui OUG nu are de-a face cu democraţia: este un abuz grosolan asupra Codului Penal, un abuz gîndit şi pus la cale spre propriul folos de un grup infracţional ajuns la putere în circumstanţe nefericite, un atentat la buna funcţionare a statului de drept. Felul în care s-a încercat adoptarea lui, discursul sfidător şi calomnios al membrilor guvernului la adresa propriilor cetăţeni au fost nişte acte politice comparabile (exceptînd violenţa, fireşte) cu mineriadele de la începutul anilor `90. Am ieşit din casă (şi aş fi ieşit cu orice risc) pentru că astfel de gesturi îmi şi ne afectează viaţa în mod profund şi este dreptul şi chiar datoria mea să nu accept acest lucru. If we settle for less now, we settle for nothing later!

Arta, în esenţa ei, este o formă de protest prin faptul că stimulează gîndirea şi imaginaţia vehiculînd idei şi perspective variate dincolo de clişee, interdicţii şi prejudecăţi, dincolo de norme, dogme şi ideologii. Arta e o reflecţie asupra lumii şi a condiţiei umane; de aceea se spune că arta aduce confort celor tulburaţi şi îi tulbură pe cei liniştiţi. Prin urmare, artiştii ar trebui întotdeauna să se alăture protestelor celor mai puţin reprezentaţi, cu atît mai mult acelor proteste împoriva stărilor de lucruri care ne afectează pe toţi. Statutul de artist presupune şi responsabilităţi, nu doar beneficii. Artistul este o voce şi sînt momente cînd el trebuie să vorbească în numele celor care nu se pot face auziţi. În acest caz, implicarea artiştilor a fost necesară pentru a da curaj, a oferi motivaţie şi a-i inspira pe cei dezamăgiţi, care, poate, îşi pierduseră speranţa. Ceea ce au făcut artiştii noştri în zilele protestului anti-OUG – de la Inna, Delia, Smiley, Voltaj sau Tudor Chirilă, pînă la Dan Perjovschi, Maia Morgenstern, Mircea Cărtărescu şi Mihai Şora – va trebuit să devină standard pentru orice protest împotriva oricărui abuz îndreptat spre cetăţean sau spre Statul de drept. Mesajul meu pentru artişti e că ar trebui să luăm experienţa acestui protest ca pe un standard al solidarităţii noastre de aici încolo.

Protestul anti-OUG a adus deja schimbarea: ne-a arătat că sîntem o generaţie imună la manipulările politicului, că împărţim aceleaşi valori democratice dincolo de opţiunile noastre politice, că bula noastră este mult mai mare decît ne-o imaginam şi că, în fond, ne putem baza unii pe alţii.

 

 

RADU VANCU, poet: „România a arătat de puține ori la fel de admirabilă”

Judecată după chipul & asemănarea guvernului acestuia penal, România a arătat de puține ori la fel de jalnic.

Judecată după chipul & asemănarea sutelor de mii de români din stradă, România a arătat de puține ori la fel de admirabilă.

Ce e în joc în aceste zile e mai mult decât un detaliu ținând de codul penal; e însuși chipul României. În următoarele zile vom alege cum vrem să arătăm. Ne vom alege – pentru multă vreme de acum înainte – chipul.

România admirabilă ne așteaptă în stradă.

GEORGE ROȘU,  ilustrator: „Succesul ar fi abrogarea, niște demisii și o lecție învățată”

Nu am fost la toate (protestele, n.r.), am fost la vreo două duminicale. Apoi m-am enervat, ca toată lumea. Deci de nervi m-am dus. Artiştii sunt şi ei oameni. Mi-aş dori să se alăture. Cred că cei mai mulţi artişti pe care îi cunosc sunt acolo deja. Parcă deja se simte o schimbare. Sper să nu mi se pară. Succesul ar fi abrogarea, nişte demisii şi o lecţie învăţată, de ei şi de noi.

IOANA MARCHIDAN, dansatoare și coregrafă: „Am protestat în sala de spectacol”

Noi zilele acestea am scos două premiere și n-am putut fi în stradă până duminică. Duminică a fost prima zi când am ieșit în stradă după spectacolul de la Odeon. Însă, la data de 3 februarie, am avut premiera spectacolului „Babel”, un titlu numa’ bun pentru această perioadă și nu numai, în care am dansat toți performerii cu #rezist scris pe piele, în semn de solidaritate cu oamenii din piață. Știu că mulți artiști de calitate au spus că ar trebui să se oprească tot și să ieșim în stradă. Responsabilitatea noastră (a mea și a lui Arcadie Rusu) este foarte mare. Am avut de ales și am ales să facem revoluție/protest în sala de spectacol. Suntem solidari cu tot ce se întâmplă în piață, mai ales că spectacolele noastre vorbesc de realitatea actuală în care ne scăldăm cu toții.

 

Ilustrația din header-ul articolului este de la prietenii noștri de la Știri vizuale.

to be continued