-

Autori Alexandra Tănase



Articole


de Marius von Mayenburg, traducerea Elise Wilk, distribuția: Bogdan Dumitrache, Cristina Toma, Istvan Teglas, Ciprian Nicula, Nicoleta Lefter / Ioana Mărcoiu, regia: Theodor-Cristian Popescu Plastic (una din cele mai tinere producții de la ArCub) este un spectacol care îmbină un mozaic de stări.  Are în centru o familie cu probleme. Cât de banal, nu? Ce clișeu, ar spune unii. Adevărul este că Plastic te copleșește prin modul  surprinzător al abordării, al regiei, al jocului. Este o piesă care te inspiră până la punctul în care îți dorești mai mult decât să o povestești sau să încerci să îi surprinzi semnificațiile. Pentru noi a fost interesant să încercăm să aflăm ce a rămas în mintea și în sufletul celor care au văzut piesa alături de noi. (George Irimescu).   Iulia Verdeș: Chiar mi-am dorit foarte...


În lunea de după festivalul de film documentar One World Romania, mai mulți oameni mi-au spus că arăt obosită. Într-adevăr, cearcănele erau mai pronunțate, privirea pierdută, tenul mai palid. Fizic, nu simțeam nimic.  Însă purtam în mine, prin toate buzunarele interioare, rămăsițe ale imaginilor și frazelor decupate din filmele festivalului. Paisprezece la număr*. Paisprezece manifestări ale prezenței sau absenței fricii și tot atîtea apariții ale absurdului în viețile oamenilor. Paisprezece concluzii cu același numitor: tot ei între ei se ajută oamenii, în ciuda șanselor. Fricile sunt ca un caleidoscop în lumină. Nu există om fără nici o frică. Există oameni care învață să nu le mai fie frică. Sunt oameni care arată altora cum să se dezvețe de frică. Dar sunt și cei care se hrănesc cu ea, care profită...


De foarte multă vreme nu am mai asistat la un joc-joacă atât de bine închegat, atât de nejucat de fapt, ca și cum spectatorul nu e decât un martor la povestea de prietenie-vulcan dintre Ana Ularu si Lucian Iftime. Ce dor îmi era să nu simt trecerea timpului, să mă fure dialogul, să vreau mai mult, să îmi amintesc de prieteniile de acest soi, dezechilibrate, ironice, cu discuții interminabile și dureroase, fără camuflarea aceea de a nu te angaja de fapt în relație, de a-ți păstra confortul interior. „O interventie” (Teatrul Act), în regia lui Radu Iacoban, dezvăluie straturile unei prietenii între un bărbat și o femeie. El – genul de bărbat care citește cărțile ce se găsesc pe masa de la intrarea în librării, politicos, echilibrat, fricos în a-și...


Sfârșitul lumii este anunțat la televizor. Un praf auriu va învălui planeta, absorbind tot oxigenul. Peste 24 de ore. Ce faci? Ultimele gesturi. Ultima mângâiere. Ultimele cuvinte. Ultimul sentiment.   De la „Dorian”, proiect al Asociației Culturale Control N, pleci cu sufletul franjuri. Mai mult decît un spectacol de dans contemporan, spectatorul simte o poezie. Pe muzică (și) de Morrissey, prin imagini fascinante și prin dans fluid, pătrunzător, sfârșitul lumii vine fără cuvinte. Doar prin mișcări care emoționează, care creionează, care se joacă de-a v-ați ascunselea, care întreabă- tu ce ai face? „Dorian” este povestea fiecăruia din noi, un spectacol multimedia frumos închegat, cu un dansator, George Albert Costea, ce te ia de mînă și simți și tu cu el. Ultimul lui sentiment. Ultimele lui cuvinte. Ultima lui mîngîiere. Ultimele...


Mai mult fior decât comoditate La festivalul de teatru Undercloud, Florina a jucat în mai multe piese.   N-a lipsit nici din „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, la Godot, piesă ce sărbătorea în aceeași perioadă nouă ani de existență și continuă mirare. Cel mai mult am povestit însă cu ea de (P)rotagonista. Mai degrabă experiment decât piesă de teatru, mai mult fior decât comoditate, mai mult întrebare decât aplauze. Florina e reticentă, nu vrea să dezvăluie foarte multe despre piesă, însă pe măsură ce conversația se încălzește, cuvintele se rostogolesc și ea uită că a zis nu. În (P)rotagonista se dezvăluie o firimitură din viața unei prostituate, Dana, personaj care, treptat, capătă contur și parcă stă cu noi la cafea. Piesa s-a jucat în fiecare seară pe parcursul festivalului Undercloud,...


RĂZVAN ȚUPA, poet: „Nu atât pentru droguri și sex merg, cât pentru violență și mașină de scris electrică” Pe mine m-a sâcâit destul de tare ideea că merg la un protest pe la care a trecut să facă cu mâna și președintele. Nu îmi place deloc să mă trezesc că un politician mă numește „românul lui”. Destul de rar avem ocazia să trăim în aceeași țară. Înainte să scriu poezie, adolescența mea a început în 1989. Până atunci, orice auzeam din politic nu mi se părea că are vreo legătură cu viața de zi cu zi. Când era demonstrația „de stat”Aveam niște ore obligatorii prin gimnaziu de educație politică parcă. Și toate se întâmplau cu niște caiete în care se lipeau chestii tăiate din ziare. Am și văzut de câteva...


ILINCA MANOLACHE, actriță: „Eu aș vrea un Occupy. IEȘIȚI DIN CASĂ” Indignarea m-a făcut să ies din casă. M-am simțit umilită de niște nevertebrate. E prea mult. A fost copleșitor să văd câți oameni s-au mobilizat și au ieșit în stradă, atât marți, în miezul nopții, cât și la 1 februarie. Cu ce gânduri am fost? Eu aș da foc guvernului și parlamentului, dar asta e o pornire radicală. Mă tem că scandări ca „Hoții” și „Cine nu sare nu vrea schimbare” nu mai înseamnă nimic. Eu aș vrea un Occupy și un Sit in. Suntem o societate civilă foarte cumsecade, iar clasa politică este mafiotă. Cred că ar trebui să iasă în stradă toată lumea și să se blocheze toată țara. CFR, RATB, teatre, tot. Cred că ar trebui...


-Cum s-a născut ideea festivalului? Din nevoia personală de a concepe sau din lipsa unui asemenea eveniment în Timișoara? -Din ambele motive. Ideea a apărut într-o perioadă în care mă plângeam că nu prea se întâmplă lucruri în oraș, iar ce se întâmpla era prost organizat. Mi-a luat ceva până când am realizat că nici eu nu fac nimic pentru ca lucrurile să stea altfel. Era prin 2012. De la idee și până la realizare a trebuit să trec peste niște temeri și multe semne de întrebare. Am vrut să facem un festival după chipul și asemănarea noastră. Aveam șansa unică de a face evenimentul ăla pe care îl tot așteptam. Așa că l-am făcut mic, prietenos și fără aere. -Cine a venit cu ideea festivalului? -Evenimentul, așa cum a...


septembrie 24, 2016


Am citit piesa „O casă de păpuși” în liceu. Prin clasa a 11-a, pare-mi-se. A produs asupra mea o senzație sufocantă, de spațiu închis și irespirabil, țin și acum minte că am citit-o pe nerăsuflate, având față de scriere un sentiment de atracție amestecat cu revoltă și tristețe. După doisprezece ani, iată-mă, la o reprezentație a scrierii din alt secol a lui Henrik Ibsen. Amintindu-mi vag subiectul, mai acut trăirea, aveam o curiozitate: oare ce urma să îmi trezească această interpretare? Pe scenă e Nora, păpușa-copil și femeia-păpușă – așa cum se descrie ea însăși. Vedem o femeie obosită și resemnată, din care viața a plecat pe ascuns, aproape imperceptibil, sub masca unei fericiri fără colțuri. Ne povestește cum a ajuns, fără să își dorească sau să își propună, într-o...