-

Autori George-Mihai Irimescu



Articole


Anul acesta festivalul internațional de film Next (București, 22-26 iunie 2017) a provocat o discuție despre cinematografele „de cartier”. De joi până luni, în fiecare seară altundeva, a fost proiectată o selecție a filmelor din festival în spații aproapiate unor astfel de cinematografe, astăzi nefuncționale. Duminică, de exemplu, proiecțiile au avut loc în parcul de lângă fostul Cinema Floreasca. Înainte de a vorbi despre filme, simt nevoia să retransmit mesajul celor de la Next, așa cum l-am perceput eu. Filmul nu este apanajul centrului. Măcar de-am avea cinematografe mari în centru, dar aceasta e altă discuție. Atâtea câte sunt, cele mai multe cinematografe relevante se întind de la un capăt la celălalt al bulevardelor mari din capitală. Or cartierele bucureștene au avut întotdeauna propria cultură. Au avut muzica lor. Mahalaua...


de Marius von Mayenburg, traducerea Elise Wilk, distribuția: Bogdan Dumitrache, Cristina Toma, Istvan Teglas, Ciprian Nicula, Nicoleta Lefter / Ioana Mărcoiu, regia: Theodor-Cristian Popescu Plastic (una din cele mai tinere producții de la ArCub) este un spectacol care îmbină un mozaic de stări.  Are în centru o familie cu probleme. Cât de banal, nu? Ce clișeu, ar spune unii. Adevărul este că Plastic te copleșește prin modul  surprinzător al abordării, al regiei, al jocului. Este o piesă care te inspiră până la punctul în care îți dorești mai mult decât să o povestești sau să încerci să îi surprinzi semnificațiile. Pentru noi a fost interesant să încercăm să aflăm ce a rămas în mintea și în sufletul celor care au văzut piesa alături de noi. (George Irimescu).   Iulia Verdeș: Chiar mi-am dorit foarte...


de și cu: Paul Cimpoieru Intri la Green Hours cu propria imagine asupra Statelor Unite. Bei cafeaua comandată înainte de spectacol cu un singur gând: nu trebuie să îmbătrânești până nu vezi și tu o dată America. Se sting luminile și revizitezi toate stereotipurile despre State hrănite prin filme. Oare dacă te plimbi prin New York poți da nas în nas cu De Niro? Pe scenă urcă Paul. Propotipul emigrantului român în America. Cu toată dezorientarea care vine la pachet. Cu încredere în darurile pe care ți le poate aduce o lume nouă. Cu necesara umilință, pe care trebuie să o înduri pentru a fi acceptat. O poveste a adaptării, a luptei pentru regăsire, a înccercărilor și a frustrărilor. Paul Cimpoieru convinge fără a vorbi prea mult. Ritmul, unul foarte...


Love has to hertz Alex lucrează la acest proiect din 2008.  A început să pună genul acesta de muzică pe scenă, un mix de muzică house cu live band, începând cu L’Orchestre de Roche. Deși L’Orchestre a avut o prezență destul de bună pe harta festivalurilor din țară, proiectul s-a stins. L’Orchestre era o trupă destul de experimentală. Alex își amintește că fiecare concert era în felul său diferit. Deși încerca să stabilească un mod de a cânta, o bună parte din el rămânea session. La voce era Bean, de unde și componenta de hip-hop a formației, iar la bas, Americanul de la Cred că sunt extraterestru. O formulă care emana multă energie. Love Hertz a preluat tempo-ul de la L’Orchestre,  deși Alex crede că Love Hertz s-a dat puțin...


Cine este Luiz? Luiz este jumătate brazilian, jumătate galez. După ce a stat până la vârsta de opt ani în Rio de Janeiro, s-a mutat în Regatul Unit cu familia sa. A studiat la University of Wales, Newport (Newport School of Art, Media & Design), parcurgând apoi un master la Royal College of Art în Londra. Inițial voia să facă film, însă a decis în ultima clipă să se dedice animației. Și-a dat seama că animația îți permite să nu fii dependent de nimeni. Poți crea propriul context, propria lume, propriile situații, fără să depinzi neapărat de o echipă de filmare, de un loc în care să poți filma, de lumini sau alte asemenea. Te poți descurca singur. Astăzi, Luiz se descrie ca regizor de animație și ilustrator. Dar crede...


MIHAELA MICHAILOV Teatrul ca revanșă în fața istoriei fraudate În teatrul documentar, accentul cade pe textura evenimentului real, pe dinamica arhivată a unei comunități, pe felul în care s-au succedat faptele pe care le transpui într-o structură ficțională. Felul în care „editezi” realitatea îți influențează scriitura. Construiești pornind de la date existente. Ai în spate un eveniment sau un complex de evenimente pe care le descompui și le reorganizezi în funcție de miza pe care le-o dai și de ce-ți dorești să devină realitatea de la care pleci. Background-ul faptic te ajută să ai un punct de pornire ancorat într-o realitate recognoscibilă și să chestionezi permanent această realitate, să o spargi în mai multe perspective, să faci realitatea mai vizibilă din colțuri care, poate, rămân de multe ori opace. În...


decembrie 29, 2016


Hedwig este un transgender născut în Berlinul de Est. Inițial Handsel, este cucerit de Luther și, pentru a putea fugi cu acesta în Statele Unite, se operează pentru a deveni femeie și ia numele de Hedwig. Se îndrăgostește apoi de Tommy, pe care îl trasnformă dintr-un tânăr timid în rockstar. Vine apoi rândul lui Ițac să facă parte din viața sa, timp în care formează trupa The Angry Inch. Piesa poate fi rezumată în două vorbe: poem punk. Hedwig își cântă povestea vieții, plină de speranță, dezamăgiri, suferință și iubire. Spectacolul m-a convins prin două elemente esențiale. Primul constă în naturalețea actorilor și felul în care m-au făcut să îi cred, deși Răzvan Alexe joacă o suită de personaje (sau poate unul singur, constând în întruchipările iubirilor neîmplinite ale lui...


decembrie 18, 2016


Meteorul Autor: Friedrich Dürrenmatt. Regizor: Mihai Măniuțiu. Prezentat de: Teatrul Național „Mihai Eminescu”. Cu: Marian Râlea, Ion Rizea, Claudia Ieremia. Scenografie: Adrian Damian. Muzica: Ada Milea. Coregrafie: Vava Ştefănescu. Light design: Lucian Moga  Domnnul Schwitter (interpretat de Marian Râlea ) nu mai moare odată. Moartea pare să îl însoțească la fiecare pas, dar nu îl atinge, deși o pregătește la fiecare pas. Deși însoțit de interesele celor din jurul lui, nu-i prea pasă ce și pe cine lasă în urmă. Pare cum toate lucrurile care i se adresează nu îl afectează pe el, ci numai pe cei din jurul lor. Domnul Schwitter își trăiește „învierea”, întorcându-se în atelierul în care și-a petrecut tinerețea. Actualii locatari ai atelierului, Hugo și Augusta, par onorați de vizita laureatului premiului Nobel pentru literatură, însă,...


decembrie 18, 2016


Nu vei pleca niciodată neatins de la Unteatru, un spațiu care ne-a obișnuit să ne propună unele dintre cele mai reușite producții de teatru independent din București. „Avanpremiera surpriză” a piesei Molly Sweeney nu a făcut excepție. Este povestea unei fete născute cu probleme de vedere care, la insistențele celor din jur, ajunge să își recapete vederea. Ceea ce pare la suprafață o poveste cu final fericit, privită mai în profunzime, naște o mulțime de întrebări cu răspunsuri cotradictorii. Momentul în care descoperi ceea ce n-ai cunoscut vreodată te întărește sau te bulversează? Poate întunericul deveni un refugiu sau un adăpost dacă te identifici cu el? A căpăta un simț care îți lipsea este o binecuvântare sau un blestem? În toți oamenii din jur care fac tot ceea ce pot...


Hotel Europa este o cronică a Europei de Est: un tărâm al propriilor reguli și năravuri, din care toți vor să scape spre Occident, însă fără a-și lăsa apucăturile în urmă. Este un spectacol dinamic – cum altfel ar putea fi o radiografie a Balcanilor? Dinamisul este dat de jocul viu al actorilor, susținut fără cusur de inserțiile muzicale. Scenografia are propria simbolistică, scenele fiind despărțite de perdele din plastic. De fiecare dată când este trasă o perdea din plastic, publicul este purtat într-o altă cameră a unui hotel ce ar părea rupt din filmele cu cowboy, dar parcă și într-o altă epocă a Europei de Est, trecând de la portretul „baronilor” atotputernici de ani ’90 la probleme actuale, cum ar fi migrația est-europenilor în Vest. Veți descoperi în fiecare...


Fetița soldat este cea mai recentă premieră a programului 9G  al Teatrului Național. Unul dintre cele mai frumoase spectacole despre copilărie pe care l-am văzut în ultimul timp. O fetiță de nouă ani, orfană de mamă, locuiește cu bunica sa. Femeia este universul ei: îi inventează și conduce jocurile, îi face dulceață și compot, o învață să cunoască lumea punându-și întrebări simple. Punându-și orice întrebare, fără a se teme. Lumea este Bunica. O voce atemporală care o va însoți toată viața. În schimb, Ami își propune să o apere cu orice preț. Da, asta va fi meseria ei. Va fi soldat, iar armata ei, formată din soldățeii făcuți de ea, o va apăra pe Bunica ori de câte ori va striga după ajutor. Este, de altfel, instinctul acela primordial care...


regia: Nicolae Constantin Tănase,  o producție VANNER Collective, în colaborare cu Teatrul LUNI Atunci când un regizor de film atât de versatil precum Nae Tănase pregătește o piesă de teatru, te poți aștepta la orice. Recunosc că o astfel de curiozitate m-a împins spre Green Hours într-o zi ploioasă de marți. M-a atras și numele actorilor – Pe Denisa Nicolae am văzut-o pentru prima dată într-un interviu luat lui Constantin Nimigean pentru Arte și Meserii, în timp ce pe Liviu Romanescu l-am văzut la Ideo Ideis. Intriga este apanret banală. Un cuplu își dorește un copil. Mai bine spus, încearcă să se hotărască dacă doresc sau nu un copil. Decizia este însă greu de luat, mai ales pentru un cuplu urban, de pretinși intelectuali, care sunt conectați la toate problemele planetei și pe...


Ziua de vineri a fost, cred, printre cele mai neașteptate zile din festival. Deși ambele trupe care au cântat aveau ca punct comun jazz-ul, dacă le-aș fi ascultat separat de festival, nu acesta ar fi fost cuvântul cu care le-aș fi caracterizat, ci numai cel cu care aș fi nuanțat impresia lăsată. Dar până la urmă, asta face Green Hours Jazz Fest mereu surprinzător prin diversitatea sa. Primii care au urcat pe scenă au fost austriecii de la Tallnotes. O trupă în principal de cover-uri, din câte au lăsat să se înțeleagă, formată dintr-un chitarist care părea una cu instrumentul său (Primus Sitter), cu o ciupitură tipică de blues man pentru care instrumentul său nu mai are secrete, un contrabasist care aducea cel mai pregnant jazz-ul în formație (Stefan Gfrerrer)...


regia: Alexandra Penciuc,  o producție POINT & ProDrama    Acest spectacol a fost primul contact dintre Arte și Meserii și Point. Știu, ideal ar fi să scriu doar despre spectacol, însă nu pot să trec atât de ușor peste cum arată acest loc. Nu îl găsești tocmai ușor, și dacă nu ai privirea ageră, poți rata plăcuța de pe Eremia Grigorescu. Te întâmpină o curte lungă lungă, plină de mesaje mai mult sau mai puțin subtile legate de toleranța vecinilor la zgomot, iar pe partea stângă se află casa ce găzduiește evenimentele. E foarte bine compartimentată: la subsol este un bun spațiu de expoziție, la parter – unul de socializare, locul de jucat spectacole aflându-se la etajul întâi. O sală, deși spațioasă, foarte intimă, modernă, plasată în sufletul spectacolului și al actorilor,...


Nu mai este o noutate că festivalul de film documentar One World aduce de fiecare dată în atenția publicului bucureștean bucăți de realitate, povești  care  se întâmplă acum, în timp ce citești acest articol, altele care s-au derulat poate acum un an sau mai multă vreme când erai la birou sau în concediu, de multe ori într-un loc care ți se pare atât de îndepărtat încât simți că nu are nici o legătură cu tine. Nimic mai fals. Nici nu am să pic în extrema cealaltă încât să afirm că noi, cei din sala de proiecție, suntem la fel de afectați de cele petrecute precum cei direct implicați. Însă, într-un fel sau altul, fiecare dintre poveștile de la One World ne privește pe toți. Vom face, așadar, câteva scurte opriri: Grozny...


Primele acorduri La acel moment, resimțeam muzica pe care o ascultam și avea valența unui strigăt de luptă. Mulți din generația noastră vedeau formațiile de rock de la acel moment și ca pe o răbufnire a unei revolte reținute, până atunci, împotriva prostului gust, împotriva a ceea ce simțeam îmbătrânit în jurul nostru. Poate un clișeu. Nu ne-am pus însă niciodată problema dacă și ei, artiștii noștri vârf de lance, simțeau la fel. Era cumva subînțeles, pentru noi asta reprezentau. La unii era, într-adevăr, fățiș, însă de la o trupă cu versuri atât de trunchiate precum Firma, puteai înțelege orice.   „S-a întâmplat când am apărut să mergem la emisiuni, după ce a apărut primul material video, că ele ne-au adus cu adevărat în fața oamenilor. Și toți ne-au pus întrebarea asta, sau mai degrabă erau convinși că avem un masterplan...


Cine sunt ei? Vladi este solistul trupei. Un tip locvace, gata în orice moment să îți dea peste cap interviul cu răspunsuri la care nici nu te aștepți. Se declară romantic, însă îl simt ceva mai pragmatic decât arată. Andrei, fratele lui Vladi, este bassistul formației, și deși îți dă senzația că tocmai a aterizat dintr-o trupă de nu metal sau ceva de asemănător, este suficient să stai un sfert de oră la masă cu el ca să observi că e primul care destinde atmosfera. Alex este chitaristul, un tip care m-a dat pe spate când l-am cunoscut acum doi ani la TIFF cu jazz-ul pe care îl știe (și pe care-l cântă, nu doar ascultă). El e cel mai preocupat de cât de legat sună împreună. Ionel este cel...


Doi frați, Junpei și Kanta, s-au născut pe Insula Shikotan. Un loc simplu, unde viața își recapătă ritmul obișnuit la scurt timp după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, într-o atmosferă ce amesteca ușurarea adusă de pace cu apăsarea umilinței înfrângerii. Liniștea însă pare a fi trecătoare: în vara anului 1945, insula este ocupată de către sovietici, ca parte a regiunii Sahalin. În urma ocupației, copiii sunt nevoiți să se mute împreună cu familia lor în grajduri, lăsând casa principală coamndantului rus și familiei sale. La școală, copiii japonezi împart etajele cu copiii ruși. Și astfel ușor-ușor, ocupații încep să învețe să își ducă viața în comun cu ocupanții, simbolică în acest sens fiind prietenia din ce în ce mai puternică dintre Junpei și Tanya, tânăra fiică a comandantului armatei...


noiembrie 12, 2015


Am să vă spun cât se poate de sincer: nu este un spectacol unde te duci să vezi un joc care să te dea pe spate, sau o poveste care să te lase fără glas. Mergi strict pentru a te bucura, iar piesa nu își propune nimic mai mult. Fiecare actor/personaj spune povestea părinților lor, copilăriei lor și a maturizării. Te trec printr-un amalgam de pop-culture, de la 60-ist până la 80-ist, prin fotografii, obiecte, transmisii TV, crămpeie de dialoguri, muzică sau diferite obiecte aduse de aceștia, pe care le prezintă cu vădite emoții și atașament. Aceștia nu setează decorul sau contextul acțiunii, altfel decât prin cele de mai sus. Nu auzi Ceaușescu, comunism, sau alte cuvinte cheie ale epocii. De fapt, nici nu ar fi necesare. Și, de altfel,...


Ubu înlănțuit (textul ce stă la baza piesei) este una dintre cele șase piese ce îl au ca personaj principal pe Père Ubu. Domnul și Doamna Ubu, uciși de mânia poporului, sunt înmormântați în cimitirul Monstre-Martre. Ei însă reînvie, pentru a crea, din nou, haos prin prezența lor, această revenire la viață fiind poate un prim semn al perenității năravurilor și problemelor morale ce vor fi apoi ridicate pe parcursul piesei. Miza piesei este că tratează probleme sociale și politice care nu își vor pierde niciodată actualitatea. Și cu asta sunt de acord. Cu toate acestea, ideile se aglomerează, încât parcă, la final, nu știi cu ce ar trebui să rămâi. Sunt abordate tema puterii, a libertății, a ipocriziei, imoralității, a manipulării, hoției, vulgarității, și multe astfel de elemente prepoderent...