-

Autori George-Mihai Irimescu



Articole


De Alex Harding am auzit pentru prima dată atunci când mi-a căzut în mână un album în care cânta alături de Silent Strike și Lucian Ban. Se numea 3 AM și a fost scos undeva în jur de 2008. Un album consistent, de vreo 17 piese, pe care îl asculți pe nerăsuflate. Când îl descoperisem deja nu se mai găsea pe piață, și îmi amintesc cum am dat peste el pe Okazii. L-am comandat și a ajuns prin poștă, de undeva din afara Bucureștilor, și nu mi-a venit să cred că cineva ar vinde așa ceva. Auzind însă de concertele din Green Hours, am spus că nu pot rata ocazia. L-am căutat și i-am propus un interviu, deși mă temeam că nu va avea mult timp. Mi-a răspuns: „George I...


Am ajuns la Camexip cu sufletul la gură. Eram la casa bunicilor, și încă mi se părea ciudat să vin aici pentru un festival de film. Auzisem deja de prima ediție, și faptul că deja mă aflam la a doua îmi inspira o notă de consecvență care mă intriga. A fost o experiență interesantă, pe care însă nu mi-am propus să v-o fur povestind-o. Mai bine veniți anul viitor, pentru că merită să fim cât mai mulți acolo. Și să ascultăm povestea spusă de cei implicați în organizare (Laura Ducu – PR Manager, Tudor Smoleanu – Directorul Festivalului, Andrei Duțu – Managerul Festivalului, Gabriela Suciu – Coordonator Selecție) și câteva cuvinte despre filmul câștigător (Germain Kanda, regizorul ”Acordajul Profesorului Octav”), pe care l-am găsit și noi cu adevărat impresionant: George: Care...


Austra are o prezență excentrică dar în același timp discretă pe scenă. Cântă și dansează ca pentru ei, oferindu-ne o doză din intimatea lor. Și asta s-a simțit din felul în care se uitau direct în ochii spectatorilor. Ca atunci când îi spui cuiva ceva deschis, ceva în ce crezi și o faci cu toată sinceritatea de care ești capabil. Iar muzica celor de la Austra îți lasă exact această senzație. Te invită, fără rețineri sau pudoare, în lumea lor. Ești obișnuit de acasă, din căști, ca muzica lor să transmită multă melancolie, poate pe alocuri tristețe. Mai ales din cauza versurilor apăsătoare și a videoclipurilor lor… greu de descris. Însă live energia transmisă live încarcă piesele cu forță care rămâne cu tine ore bune după terminarea concertului. Recunoști piesele,...


OPEN SOURCE TRIO Am început serile de jazz de la Green Hours Jazz Fest #7 cu OPEN SOURCE TRIO. Nici că se putea mai bine. Cei trei sunt Momchil Atanasoff (pian), Rayleymon Janga (bass) și Juri Schewe (tobe), și vin din Bulgaria, Curacao și Germania. Și nu e nimic mai greu decât să începi să povestești un concert de jazz. Pentru că în spatele muzicii care ajunge la tine se întâmplă multe lucruri, pe care le poți observa sau nu. Este vorba de dialogurile care se nasc între cei trei. Apoi între ei și public. Este vorba de ce aduce fiecare în mesajul transmis, și cum reușesc să se piardă individualitățile în rezultatul final. Cert este că împreună sună fantastic. Pianul pare să își asume rolul de lider, punctând cu...


Un astfel de concert a susținut Telepopmusik. Vă pot povesti cum au cântat Always de pe Angel Milk, sau Fever de pe EP-ul Try Me Anyway / Fever, însă nu cred că ar conta. Mai important e că au dăruit în egală măură energie și melancolie, așa cum numai ei știu să o facă. La un astfel de concert nu contează dacă te așezi în fața scenei sau în ultimul rând. Nu mergi ca să vezi cum se agită basistul și nu simți nevoia ca piesele să fie completate cu proiecțiile din spatele scenei. Atâta vreme cât muzica lor ajunge la tine este suficient. Mai ales vocea lui fantastică a lui Betty Black, o combinație particulară de ingenuitate și fermitate. Nu contează prea mult nici cu cine mergi. Sigur, o...


Teatru social în formă pură. Spectacolul 4m2 este inspirat din activitatea unor grupuri de inițiativă din București, puse față în față cu diverse decizii ale administrației locale, care le afectează modul de viață. Cu un ton comic, ușor caricatural, piesa spune povestea unui astfel de grup, constituit cu scopul de a salva de la retrocedare ultimii 4 metri pătrați din cartierul lor. Lupta lor cu autoritățile este însă una sterilă, nefiind părăsiți nici o clipă de neputință, chiar și atunci când pare că problema lor primește atenția cuvenită. Prin personajele sale, spectacolul face o trecere în revistă a mai multor tipologii de oamenii: cei temători de a lua atitudine, cei care reacționează mai mult sau mai puțin curajos, cei nepăsători, cei naivi sau, dimpotrivă, cei care realizează manipulările la care...


Anul acesta, pe ritmuri de Albatros (ca soundtrack al spotului oficial al festivalului), One World a făcut o nouă incursiune prin teme sociale, politice și economice de actualitate, deschizându-ne ochii și, poate cel mai important, mintea, către lumea din jurul nostru. Se spune că documentarele sunt unele dintre cele mai importante mijloace ale schimbării. Așa că o să vă spunem două vorbe despre filmele care simțim că au zdruncinat câte ceva în noi, sau care ne-au făcut să ridicăm, măcar, câte un semn de întrebare. CitizenFour (r. Laura Poitras, SUA/Germania, 2014) La începutul anului 2013, însăși Laura Poitras primește o serie de emailuri codate, semnate CitizenFour. Câteva luni mai târziu, alături de doi jurnaliști pleacă în Hong Kong pentru a se întâlni cu expeditorul acestor mesaje. Nimeni altul decât Edward...


Este o piesă care readuce în memoria publicului prima jumătate a anului 1990, culminând cu evenimentele lunii iunie. Pe parcursul piesei, Alexandru Potocean interpretează cu multă iscusință o serie de personaje reprezentative acelei perioade, cum ar fi Cristian Pațurcă, Marian Munteanu, Miron Cozma sau Ion Iliescu. Fiecare personaj povestește propria perspectivă asupra celor întâmplate, ca într-un fel de mărturisire publică. Nu știu cum a funcționat pentru fiecare spectator acest exercițiu. Mărturisesc că, deși sunt contemporan evenimentelor din 1990 nu mi le amintesc, și nici nu aș fi avut cum. Eram prea mic. Mi-au revenit în memorie numai imaginile celebre, reluate de televiziuni de fiecare dată când vorbeau despre asta. Mi-au revenit în memorie cuvintele „mineriadă”, „peneleu”, „penețeu”, „golan”, „tipărit bani” sau „oameni de nădejde și la bine dar mai ales...


Încă de la bun început, The CAN și-a propus să fie gazdă pentru rezidenți străini, veniți să descopere România, sau, de ce nu, să se descopere pe ei înșiși, realizând câte un proiect cultural. Pe plan local este open house pentru diverse proiecte sau inițiative culturale. Însă, de multe ori, povestea unei case se confundă cu poveștile celor ce îi calcă pragul. Așa că de data aceasta povestea The CAN este spusă cel mai bine prin poveștile a trei rezidenți care au stat simultan în casa de pe Povernei toamna trecută. Enrico Bernardis – “Când există suficiente înțelesuri, opera este completă” Un artist italian ajunge în București. Mergând pe Calea Victoriei, ridică o bucată de placaj de pe un trotuar în șantier, și se grăbește cu ea spre The CAN....


Kean este un actor adulat al epocii Shakespeariene. Așa îl descria și Sartre în 1953, în adaptarea piesei scrisă de Alexandre Dumas – Kean ou Désordre et génie (1836). Așa ne este prezentat și pe discreta scenă a Teatrului Mignon, într-un decor sumar, reprezentând cabina sa, locul unde se retrage plin de lauri după fiecare spectacol pentru a redeveni om. Actorul trăiește din și pentru succesul său, ignorând materialitatea sau datoriile. Nimic din  jurul său nu îi aparține, deși toate i se cuvin. Însă, pe măsură ce se deschide publicului, aura i se intunecă și ies la suprafață frământările și temerile unui actor care, deși se vede înconjurat de publicul care îl iubește (de fapt, pe el sau numai pe personajele sale?), este, în realitate, singur. Simte cum își pierde identitatea, dorința...


Cele 4 filme din calup tratează teme politice, religioase sau sociale prin intermediul unor imagini sau povești cu o înaltă înăcrcătură simbolică, care deși parcă transpun spectatorul în lumi ce para fi paralele, îl trezesc apoi la realitate invitându-l să reflecteze intens la realitate. Poate încă un lucru important: suntem siguri că unele imagini sau întâmplări din aceste filme vă vor intriga. Probabil nu veți înțelege chiar tot “ce a vrut să spună poetul”. Prin urmare, puțină documentare după fiecare film în parte nu strică pentru asimilarea completă a mesajului. Partea aceasta post-vizionare poate fi, uneori, la fel de satisfăcătoare precum vizionarea filmului în sine. BEHIND THE SUN (Kuweit 2014) Regie: MONIRA AL QADIRI Voi cum v-ați imaginat Apocalipsa? Artista Monira Al Qadiri ne propune să ne-o imaginăm, nici mai mult...


Despre natura bucureșteană Timp de două luni cât au stat aici în rezidență, au căutat în permanență legături dintre locuitorii Bucureștilor și natură. Cumva, relația asta le-a atras atenția în mod special, încă din momentul în care pregăteau documentarea proiectului. La început, căutând informații despre București, au descoperit că este un oraș european cu foarte multe parcuri și zone înverzite, spre deosebire de Londra, Paris sau Roma. În România au întâlnit mai multă natură decât în Spania, unde în afară de foarte multă plajă nu ai multe șanse să întâlnești elemente naturale. Acolo relația lor cu natura este una conjuncturală, cu care se întâlnesc de maximum 20 de ori pe an. Acest lucru i-a determinat să caute spații înverzite în altă parte. În prima săptămână în București am căutat să...


Alexandu Dabija continuă să fie un împătimit al poveștilor. Și de data aceasta, povestea o știm cu toții: fata de împărat, răpită de zmeu, salvată din ghearele acestuia de către tânărul simplu care izbândește și rămâne cu fata și jumătate din împărăție. Piesa propune o reinterpretare jucăușă, cu scopul declarat de a binedispune până și cel mai posac spectator. Deși la început îți poate crea impresia că volumul este puțin cam ridicat, ușor ușor lași scorțoșeniile la o parte și te bucuri din plin de ca de un fel de copilărie a teatrului. Spectacolul păstrează muzicalitatea textului, însă o înlocuiește pe cea originală cu piesele Adei Milea, care în compozițiile sale, deși nu se depărtează de stilul său, reușește să îl adapteze cadenței spectacolului. Actorii cântă live, inclusiv la diferite...


Ce este adevărul? Adevărul îl poartă fiecare cu sine, sau trebuie căutat în ceea ce este universal acceptat? Cu alte cuvinte, este relativ sau absolut? Este unic, sau poate  fi interpretat și manipulat? Este nota în care debutează piesa, discuția aprinzând controverse printre elevii unei școli din Craiova în timpul orei de religie. În timpul orei una dintre eleve, Mara, încearcă să își impună punctul de vedere, însă nu reușește. Acest lucru va declanșa înăuntrul său un întreg conflict, care va avea repersusiuni și asupra celor din jur. La finalul orei, își convinge una dintre colege că a fost atinsă (sau mângâiată?) de către profesorul de religie într-un mod nepotrivit. Aceasta, deși nu a văzut clar ceea ce s-a întâmplat, se lasă convinsă de către Mara și redă dirigintelui întreaga...


50 Years of Pink Un calup de scurt-metraje de la începuturile seriei, restaurate și digitalizate. Genul acela de moment în care te lovesc din plin toate amintirile copilăriei și nu poți face altceva decât să rămâi cu ochii ațintiți în ecran, cu un zâmbet parcă ștampilat pe figură. Ne-am amintit umorul specific seriei, glumele care deși erau destul de repetitive (mai ales dacă urmărești un calup), atingeau în continuare unde trebuie. Însă total opusă față de senzația de repetibilitate a fost constatarea versatilității personajului: pantera este când vicleană, când fraieră, când vorbește, când nu o face, când este detectiv etc. Cât despre petrecerea care a urmat… Frânturi de Animash Nu le-am văzut pe toate, din păcate. Însă dintre toate calupurile, ni s-au părut cele mai reușite din festival. Cumva de...


Ordog, un baron local de provincie, are o traumă din copilărie: născut de ziua lui Nicolae Ceaușescu, nu a putut niciodată să își sărbătorească ziua de naștere până în 1989. Prin urmare, dorește să îi ofere fiului său, căruia pare a nu-i lipsi nimic, un spectacol care să îl facă fericit, ocazie cu care organizează un casting jurizat de profesoara suplinitoare Bosze și Xaba, „coregraful de tractoare”. Casting-ul devine un spectacol de improvizație pe cinste, în care personajele (care în linii mari poartă chiar numele actorilor) creează o atmosferă vecină cu haosul, ce atinge punctul culminant spre finalul piesei. Poate puțin prea multă dezordine pentru gustul meu. Nu lipsesc nici măștile animaliere (șobolanul care la final se dezvălui a fi o dedublare a unui alt personaj), nici ironizarea unor evenimente,...


Un spectacol „cabaret” care ridică una dintre întrebările ce ne tulbură, probabil, pe fiecare dintre noi. Unde mergem după moarte? La o primă vedere, răspunsul dat de piesă pare a fi simplu: viața de după nu pare a fi foarte diferită de cea pământeană. Personajele, deși întruchipează o lume imaginară a morților, se află într-o terasă de vară și își povestesc pline de energie finalul vieții la o bere. Cu toate acestea, ele încep parcă să se simtă captive într-un univers fără scăpare. „Oare mai este ceva în spatele zidului?”. Deși sunt cu toții morți deja, frica de moarte pare a nu fi dispărut cu totul, iar personajele încearcă să o depășească prin jocuri sau prin încercarea de a se convinge că în locul în care au ajuns acum nu...


Boxtrolls (US, 96′) – de George-Mihai Irimescu Este filmul cu care a debutat Anim’est. Un film desenat excelent, îmi spun prietenii mei. Și într-adevăr, atât cât pot observa, le dau dreptate. Povestea – aceeași poveste americană de succes, îmbrăcată altfel – minoritățile (plus cei care speculează teama de minorități), de care “oamenii cu pălării albe” se tem, ajung în final să arate că nu sunt periculoși, și trăiesc fericiți împreună. Mesajul, de altfel, unul pozitiv, nimic de spus. Un film care a creat o atmosferă plăcută pentru un început de festival. Cheatin’  (US, 76′) – de Maria-Cristina Caloian Bijuteriile lui Bill Plympton, tot timpul cadre atent lucrate, iar Cheatin’ nu se abate nici ea de la regula asta. Sketch-uri dumnezeieşti de rough, a recunoscut că este mania lui, în masterclassul ținut, clişee moderne servite...


Mai întâi a fost concertul Pe cei de la We Singing Colors i-am văzut de mai multe ori, de câteva ori chiar la evenimentele noastre. Le știm piesele, ne plac foarte mult, și este de fiecare dată o plăcere să îi ascultăm. De data asta însă ne-au surprins chiar și pe noi, cei care îi cunoaștem încă de pe vremea când Andrei Hațegan avea primele piese în sertar, așteptând momentul potrivit pentru a le arăta lumii. Ne-au surprins cu o formula nouă, cu tobe și bass. Și deși ne-am temut puțin că o astfel de formulă ar putea știrbi puțin intimitatea concertelor lor, până la urmă s-a dovedit că noii membri completează perfect sunetul formației și nu am avut nici o clipă senzația că o notă ar fi în plus....


Nimic cool, dar nu mai puțin mișto Destul de contraintuitiv (m-așteptam să fie Tricky), pentru noi punctul culminant din Control Day Out a venit înainte de apunerea soarelui și s-a numit When Saints Go Machine, care a fost, de fapt, primul concert din festival pe care l-am prins. Nu e nimic cool la Nikolaj Manuel Vonsild, vocalul trupei.  Ce-ar putea fi cool la acest danez cu părul blond scăpat de sub control, tricouri prea largi, care nu îi vin deloc bine și expresia rockerului cu care te certai în liceu, pentru că el credea că știe totul despre muzică mai bine decât tine. Nu e nimic cool la el. Ce-ar putea fi, până la urmă, cool la un tip care urcă pe scenă și face, sincer, fără fițe, ce știe...