-

Autori Irina Vasilescu



Articole


O Lună călătoare Leonid Tișkov și-a permis să ia, așa, Luna pur și simplu, pentru că e a lui, personală. El a făcut-o. Călătoria prin România este cea mai recentă dintr-o serie de expediții întreprinse de Tișkov și Luna sa în toată lumea, vreme de peste doisprezece ani – din Arctic până în Taiwan, și din America până în Urali. Prin România, însă, Luna nu a mers doar de dragul artei, ci în special de dragul nostru, al celor care locuim aici. A vrut să ne arate că vede ce se întâmplă – de la lacul Geamăna, la Rovinari, la cariera din Roșia Montană și la pădurea bătrână de fag din Crai, să lumineze cum unele locuri sunt gata compromise, iar altele, aflate în pragul distrugerii. Ne-am întâlnit ca să-mi...


Tum pa-pa tum-pa… tum pa-pa tum-pa… Valoare ca a mea / Nu are nimenea… De pe holul Casei de Cultură din Alexandria, unde se joacă anual spectacolele liceenilor din festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis, răzbătea ritmul inconfundabil de manea. Și dintre liceenii pasionați de teatru din toată țara, jurnaliștii de cultură prieteni ai festivalului, mentori, parteneri și sponsori, nimeni nu părea deranjat de asta. Dimpotrivă. Ritmul era contagios, iar oamenii își zâmbeau unii altora în timp ce bâțâiau mai mult sau mai puțin discret din diverse părți ale corpului, până când am început să aplaudăm toți pe ritm. Începuse piesa Povestiri din curtea școlii a trupei Playhood din Ferentari, București. Când vii dintr-o zonă marginală a societății și îți dorești să te integrezi, poți face asta în două feluri. Ai...


Știi cum, la școală / facultate și apoi la job, te surprinzi uitându-te pe pereți când nu ai ceva concret de făcut? Copiii de la Ideo învață să fie mereu atenți, la ei și la cei din jur, pentru că înțeleg că a te plictisi într-o lume în care mereu se întâmplă nenumărate lucruri interesante e de o ignoranță dureroasă. Primești ceva de făcut. Și n-ai chef. Așa că-l faci cu cel mult jumătate de măsură, datorită unui amestec ciudat între instinct de autoconservare și pasiv-agresivitate la adresa cui ți-o fi dat sarcina. La Ideo, adolescenții învață ca, dacă se apucă de un lucru, să îl facă și să-l simtă „până-n vârful degetelor”. Când pui mâna pe ceva, să pui toată mâna. Când pășești, să te concentrezi cu totul în...


Nu mai credeam că ajung la Gărâna. E departe, mult de mers cam de oriunde vii, trebuie să ai o anumită disponibilitate sufletească dacă vrei să întreprinzi demersul ăsta, și singurii spectatori care fac până acolo un drum mai eroic decât bucureștenii cred că sunt constănțenii (dacă or fi ajuns vreunii). Așa că vineri seara, după șapte ore de drum și căutat cel mai potrivit loc de cort, eram prea concentrată la logistici ca să-mi dau seama când am intrat în Poiana Lupului. Priveliștea rândurilor de bușteni pline cu oamenii pe care nu-i mai văzusem de ani de zile – liniștiți, senini, fericiți de jazz și de împrejurimi – m-a luat prin surprindere așa de tare că aproape am început să mă smiorcăi. Condusesem mult, ce-i drept; dar parcă a...


Să începem cu basmele: există cel puțin un motiv precis pentru care concertul a fost de poveste, însă pentru a-l numi sîntem nevoiți să spunem, la rîndul nostru, o poveste. A fost odată ca niciodată, prin 1969, o ceată de rockeri englezi, studenți la conservator, porniți să inventeze un fel de rock în care să se regăsească toată dificultatea tehnică a pieselor de studiu în compania cărora și-au petrecut copilăria. Noua abordare, numită rock progresiv, a captivat întreaga Europă vreme de cîțiva ani, dar n-a trecut mult și publicul și-a pierdut toleranța față de ceea ce era caraghios la ea: textele erau pompoase și foarte naiv scrise, dar muzicienii le luau foarte în serios; compozițiile erau dificile doar de dragul dificultății, nu din cine știe ce considerente estetice ș.a.m.d. Douăzeci...


În general, cei din lumea filmului care îl cunosc pe Adrian nu s-au hotărât încă dacă îl apreciază, îl disprețuiesc sau îl vor ignora. Din discuțiile pe care le-am avut cu ei, am simțit o oarecare ostilitate față de omul ăsta care a apărut, netam-nesam, direct la TIFF 2015 cu filmul lui în care personajele au aceleași prenume cu actorii și multe aspecte par improvizate. Până se dumiresc ei, Be My Cat așteaptă să fie distribuit, iar Adrian a început să lucreze la următorul film, de data asta apocaliptic – I Put the World to Sleep. Personajul principal va fi jucat tot de el, iar pentru protagonistă tocmai a încheiat un casting online, public, metodă nu foarte apreciată de unii dintre colegii de breaslă. Cineva care nici nu și-a lansat...


Aluneci. Încerci să te ridici. Aluneci iar. Reușești să te proptești, cumva, în picioare. Te aduni, nesigur, și te străduiești să te miști înainte să cazi din nou, grămadă, la pământ. Nu te superi, nu te sperii, doar privești înainte și speri. Dar, treptat, obosești și se pare că în curând vei dispărea. Personajele se zbat, aparent fiecare în lumea sa, dar din când în când se întâlnesc ca din întâmplare și se mișcă, pentru scurt timp, împreună. Îți dau senzația că încearcă să înțeleagă ce li se întâmplă, unul (Vava Ștefănescu), cu o grație reținută, în timp ce pierde controlul asupra realității, iar altul (Andrea Gavriliu), cu o expresivitate aproape nepământeană, oscilând între nevoia de a proteja și propria suferință. Noi, oamenii obișnuiți și ne-dansatori, când suferim, nu suntem...


Ce să spun? Că războiul e rău? Că îl avem în noi de la începuturile umanității și probabil ne va urmări până la final? Că, în ciuda faptului că a devenit dureros de clar cât distruge, ceva ne face să îl repetăm orbește? Când o spun eu, sună a text fumat de hipioată plictisită. Dar când o spun regizorul rus Vladimir Pankov și echipa lui, o simți visceral, ca și cum fiecare gând clișeistic, dar adevărat care ți-a trecut vreodată prin cap pe tema asta s-ar fi trezit cu forțe proaspete și s-ar fi apucat să urle și să ceară să fie ascultat. Cred că partea tehnică a avut aportul cel mai mare la reușita spectacolului. Lumini fără cusur, muzică disonantă, halucinantă și live, scenografie impresionantă, cu mai mult simbolism...


la Ideo Ideis, festivalul de teatru pentru liceeni din Alexandria, nu există piese proaste. Există piese surprinzător de bune și, în cel mai rău caz, piese în spatele cărora nu e greu de ghicit însuflețirea actorilor, dorința lor de a se deschide și bucuria de a lucra. Probabil de-asta în sala Casei de Cultură mă ridic în picioare cel mai des la sfârșitul spectacolelor, gest pe care îl acord de obicei, cu mare zgârcenie, exclusiv pieselor pe care le consider excepționale. Nu e important spectacolul meu preferat de anul ăsta, în sine – Almost, Maine al trupei AS din București. Totuși – totul a pornit de la un text ales foarte inspirat. Ce poate fi mai ofertant pentru adolescenții îndrăgostiți de teatru decât o piesă despre iubire? Almost, Maine este...


DIN NEVOIA DE A TE EXPRIMA Întâi și-ntâi, am vrut să aflu de unde vin spectacolele lui și ce înseamnă, pentru el, să faci ceva autentic. Arcadie: Un spectacol nu vine din dorința de a face un spectacol, ci din nevoia de a te exprima. Și atunci când vrei să te exprimi, pornești de la idee și cauți traseul de a pune asta în realitate. Irina: Există și spectacole făcute „ca să facem un spectacol”, dar publicul le miroase. Da’ clar că există. Se simte, se simte, se simte, se simte, se simte. Și de aceea mă bucur că sunt liber profesionist și că atunci când nu simt, ies. Încerc să nu mă implic în orice, pentru că nu e-n regulă. De multe ori sunt cu totul alte interese și...


Free Fall (Ungaria, 2014, r. György Pálfi) – Sisif la pensie O femeie în vârstă se urcă pe acoperișul blocului și sare. Apoi se ridică de pe asfalt, își adună lucrurile și începe să urce iar treptele către apartamentul ei.  Pe drumul în sus, se întâlnește cu vecinii ei și ne ajută să vedem șapte felii de viață asezonate cu un pic de fantastic, fix cât trebuie. De la copilul care are un singur prieten, imaginar, la învățăcelul care își întrece maestrul, dar nu poate atinge perfecțiunea. De la cuplul obsedat de curățenie, în care însă cineva încalcă regulile, la femeia care se simte dezbrăcată în fața unor necunoscuți. De la o relație amoroasă mai puțin obișnuită, la mama care își dorește să nu fi născut copilul și, în cele...


Paralel. Smucit. Sacadat. Disperat. Așa au dansat ieri actorii teatrului Regina Maria din Oradea, ca să ne amintească, fără vorbe, despre cum trăim. I-am văzut pe cinci culoare, întotdeauna din profil, întotdeauna cu fața unul la altul, și nu către noi. Ne întâlnim întâmplător, smulgem de la celălalt cât putem și, înainte să apucăm să ne lingem rănile, trecem la următorul. Nicio mișcare nu-ți dă satisfacția de a se încheia, de a-și atinge scopul sau de a-l ajuta pe cel care o face. Personajele există egoist, doar pentru sine, dar nu reușesc să-și fie de folos. Spectacolul scormonește, onest, autentic și fără prea multe rețineri, în angoasele noastre (da, cele clasice, pe care le știm cu toții) de oameni moderni, bombardați cu situații în exces. Personajele dansează pe toate cele...


Habar n-am ce îi trebuie unei piese de Ionesco pentru a fi reușită, deși fac clar diferența între absurdul care îmi place și mă ia cu el și adunătura de nonsensuri care mă lasă rece. O să încerc să explic, totuși, de ce Noul Locatar adus de Teatrul Municipal Baia Mare în FNT mi s-a părut absurdul ideal. Indiscutabil, piesele lui Ionesco au o logică. Este un fel de logică muzicală, greu de explicat dar ușor de simțit. La sfârșitul spectacolului, poți fi mișcat într-un mod indescriptibil sau poți pleca enervat și, în cel mai bun caz, un pic amuzat, repetându-ți în minte că „nu orice e artă”. Noul Locatar m-a ținut prezentă în fiecare secundă. Cele două personaje erau conectate cumva visceral, armonios în zdruncinarea lor. Aveau o pojghiță...


Când era mic, Obelix, galul obez din desene animate, a căzut în poțiune magică. Drept urmare, a dobândit forță supraomenească. Pe la cinci ani, Eugen Jebeleanu se juca de-a v-ați ascunselea la țară. S-a ascuns într-un fel de șopron pardosit cu placaj, sub care băltea materia primă de WC comunal. A făcut un pas greșit… „Și-am căzut în căcat și era să mă înec. L-au chemat pe bunicul meu, m-a scos cu scara, m-au spălat în grădină…” JEBELEANU CÂȘTIGĂ ÎN TIMIȘOARA Când avea patru ani, părinții lui îl lăsau să stea (și, uneori, să adoarmă) în sala unde fratele lui cu patru ani mai mare avea antrenamentele de dans. Pe lângă „căderea” de la țară, crede că și asta l-a ajutat ca, atunci când a început și el să se...


august 13, 2013


Am călcat în Alexandria pentru prima și ultima oară acum un an, tot cu ocazia festivalului Ideo Ideis. Ciudat că acum am avut senzația că revin acasă. În 2012 am văzut spectacole de teatru jucate de liceeni cu mai multă seriozitate decât o parte îngrijorătoare din piesele profesioniste (ce am gândit atunci, aici). Anul ăsta am prins doar prima jumătate a festivalului, cea cu ateliere. Partea de competiție mi-o voi imagina. Am petrecut patru zile de încălzire de dimineață alături de 200 de copii deciși să-și imagineze că pot muta din loc zidurile curții școlii în care se aflau. Nu am avut de ales decât să cred și eu asta. Dacă mergeți în curtea Liceului Pedagogic din Alexandria, să știți că este nițel mai largă decât era acum vreo trei...


De când n-ai mai citit o poveste pentru copii? Momo este o fetiță cu talentul rar de a asculta excelent. Ea apare ca de nicăieri într-un oraș unde își face o mulțime de prieteni. Știe să îi asculte atât de bine, încât prin simpla ei prezență încurajează, liniștește și împacă vecinii certați. La un moment dat, în orașul lui Momo apar domnii cenușii, hoți de timp care se insinuează în viețile oamenilor și îi transformă în niște zombi ai falsei eficiențe. Fetița se trezește cu misiunea de a salva timpul oamenilor și fericirea. Știți cum mă priveau oamenii în metrou când mă vedeau citind o carte cu ilustrații? Cu interes. Nu se mai dezlipeau de cartea mea. De fapt, și mie îmi era greu să mă dezlipesc de ea. Cred...


Ne plângem că, în România, dansul contemporan a fost înțeles greșit – am preluat un model șaptezecist, abstract la un nivel pe care nu-l înțelegem, și l-am dus la extrem. Cum zicea un prieten, „îmi dau o palmă și aia e dans contemporan”. Ei bine, Zic Zac este un spectacol de dans contemporan cu o temă cât se poate de pământeană  –  cuplul. Mai precis, despre etapele îndrăgostelii – „s-au văzut/ s-au plăcut/ s-au făcut că nu se plac/ s-au…” da’ mai bine mergeți voi și vedeți ce s-au mai. Reușește să fie contemporan și totuși suficient de inteligibil, ceea ce îl face perfect pentru popularizarea unei arte cu o prezență cam timidă în București. Celor mai umblați pe la teatre le va aminti vag de spectacolele Companiei Passepartout. Nu...


aprilie 22, 2013


Omul Pernă era un capitol încheiat. Nu l-am văzut în 2009, când venise în București. Cunoscuții care au văzut spectacolul erau încântați. M-am întristat și, resemnată, mi-am luat gândul de la el. La fel a făcut restul publicului, la fel au făcut și actorii. Ieri s-a jucat din nou, după o pauză de trei ani și jumătate. Am fost la Brăila și l-am văzut. Omul Pernă îi vizitează pe adulții aflați în pragul sinuciderii, derulează timpul înapoi până când erau copii și le propune ca, în loc să-și trăiască viața plină de chinuri, să moară atunci, înainte ca nefericirea să apară, în ceea ce pare un accident tragic. Un scriitor este adus la secția de poliție și acuzat că povestirile sale bizare ar fi influențat o serie de crime comise...


[DE UNDE EȘTI?] Vasi: Ai încercat să scrii direct în română? Nu, nu. A, ba da, am făcut un articol sau două. A ieșit ok, dar să scriu ficțiune n-are rost. Adică, e suficient de greu pentru mine să scriu în engleză, nu caut probleme adiționale. V: De ce alegi, totuși, să vorbești cu noi în română? Este și vorba de context. Sunt anumite contexte unde nu este firesc să vorbesc în engleză. Adică schimbă ceva între oameni. Mi-am dat seama că, atunci când vorbesc engleză, automat devin un om mult mai interesant. Devii alt om când vorbești altă limbă. Și asta e valabil și pentru români. Se simt altfel. Au trecut o graniță, cumva. Se bucură de o șansă de a vorbi engleză. Și eu, din nesimțire, refuz să...


Constantin Nimigean e incapabil… nu, nu-i bine. Constantin Nimigean refuză să spună „nu”. L-am cunoscut în persoană după o perioadă lunguță de relaționare la distanță. Am fost șocată de ușurința cu care a acceptat propunerea destul de îndrăzneață a lui Vlad de a face un interviu video mai altfel. Acum, după research obsesiv, după prima întâlnire, după experiența filmărilor, realizez că Nimigean vrea să spună doar DA. Acest DA a fost vehiculul care l-a transportat, în cămașa cuminte cu pătrățele și cu ochelarii pe nas, până la blogul oitzarisme. De acolo, stația următoare a DA-ului l-a adus la (și ne-a adus nouă) Love Issue. Întâi în eter, apoi pe hârtie. Și tot pe spinarea lui DA a făcut o escală într-un studio din centrul vechi al Bucureștiului, între două fete...