-

Autori Larisa Enache



Articole


Clarinetul și extraterestrul Are 26 de ani și e în anul doi la doctorat la Conservatorul din București. Aici predă, ca asistent universitar, teorie și forme muzicale. E unul dintre cei mai apreciați compozitori tineri de la noi. Povestea lui începe însă demult, undeva la munte. Sebastian a copilărit în Azuga. Dintr-a cincea s-a mutat în gazdă la Braşov, pentru a studia muzica. Tatăl lui făcuse clarinet şi pian la liceul la care a insistat să-l trimită şi pe el. Voia ca fiul lui să studieze îndrumat de aceiași profesori. Într-a cincea Sebastian urma să studieze clarinetul. Nici nu știa cum arată unul, dar n-a avut de ales. Nu i-a plăcut din prima acest instrument. „L-am trântit, l-am urât, am mușcat din el, am distrus o grămadă de ancii, deși...


MIHAELA MICHAILOV Teatrul ca revanșă în fața istoriei fraudate În teatrul documentar, accentul cade pe textura evenimentului real, pe dinamica arhivată a unei comunități, pe felul în care s-au succedat faptele pe care le transpui într-o structură ficțională. Felul în care „editezi” realitatea îți influențează scriitura. Construiești pornind de la date existente. Ai în spate un eveniment sau un complex de evenimente pe care le descompui și le reorganizezi în funcție de miza pe care le-o dai și de ce-ți dorești să devină realitatea de la care pleci. Background-ul faptic te ajută să ai un punct de pornire ancorat într-o realitate recognoscibilă și să chestionezi permanent această realitate, să o spargi în mai multe perspective, să faci realitatea mai vizibilă din colțuri care, poate, rămân de multe ori opace. În...


septembrie 25, 2016


Adelina are 26 de ani și e absolventă de pictură la București. În lucrările ei folosește culori tomnatice, pământii, cu ajutorul cărora „scrie” mesaje puternice, uneori chiar politice. Este atrasă de suprarealismul cu nuanțe de grotesc. Înainte de facultate, a terminat și un liceul de Arte Plastice din Galați. Liceul i-a cultivat iubirea pentru culorile în ulei şi a ajutat-o să înţeleagă viaţa dintr-o natură moartă. Universitatea a ghidat-o către o abordare total diferită, mult mai ancorată în realitatea cotidiană, orientând-o spre temele sociale, politice, economice, cu discursuri mult mai pragmatice, bine documentate, conceptualizate şi transpuse cu grijă în zona vizualului, prin proiecte artistice. Tot aici a învățat să-şi organizeze  timpul şi spaţiul. Şi-a cultivat simţul pentru precizie, răbdare şi perseverenţă. Crede că unei lucrări rezultate în urma unor spasme...


Rozana, PR-ul drăguţ şi timid al Green Hours, prezintă artiștii. Acordeonistul este creţ, desculț şi poartă sacou. Michael, pianistul german, este ciufulit într-un mod cool, îmbrăcat în negru, casual, îşi aranjează pe corzi tot felul de fire și microfoane, ce duc către un aparat de lângă piciorul lui, pentru diverse efecte electronice. Tot el ne spune numele primului cântec: „Air song”. Mi-am dat seama rapid că are o tehnică impecabilă. Deşi la început mi s-a părut emotiv şi îi tremurau uşor mâinile, după primele câteva acorduri a dat dovadă de o lejeritate extraordinară. Pianul părea o extensie al propriului său trup. Câtă degajare! Ce nuanţe subtile! Până şi piano-ul era bine susţinut, plin de tensiune, asta probabil şi datorită ritmului amuzant, antrenant. Erau genul de artişti care ar putea cânta...


Trei instrumentişti intră pe scenă. Trompetistul, Eric Vloeimans, olandez, îmbrăcat foarte fistichiu, cu o bluză colorată şi înflorată, şi nişte pantofi roz aprins. Tuur Florizoone, acordeonistul, belgian, şi Jorg Brinkmann, violoncelistul german. Eric, formatorul grupului, ne povesteşte cum la început ura acordeonul, până când l-a auzit pe Tuur într-o zi şi s-a hotărât să facă neapărat un proiect cu el. De la început m-au convins cu umorul lor. Un grup închegat, nu numai din punct de vedere instrumental ci şi din chimia dintre ei. Când a început să cânte trompeta, cineva de lângă mine a spus: “Nu mă gândeam că o trompetă poate suna atât de chill, mă aşteptam la o gălăgie de fanfară”. Şi într-adevăr, trompeta lui Vloeimans scoate un sunet atât de cald şi plin, totul are o...


Urc pe nişte scări de lemn, apoi intru în prima încăpere unde este barul. Pare o casă mare, întortocheată. În stânga este o altă încăpere, cu vreo 7 măsuţe de lemn rotunde. Lumina lumânării face că totul să pară mult mai intim, încât te face să vorbeşti în şoaptă. Pereţii sunt pe jumătate coloraţi în verde intens, cu un fel de model abstract ale unor liane, muzica se aude prin colţuri de la nişte boxe. Ceaiurile sunt foarte aromate şi e greu să te hotărăşti asupra unuia singur. Dar surpriza plăcută e jos, la subsol, unde e amenajată şi o grădină de vară, micuţă şi cochetă. Cu încăperi mai rustice, în nuanțe pământii. Covoraşe pe jos, măsuţe joase, oglinzi care te trimit cu gândul la o epocă trecută. Parcă eşti...