-

Bucureștiul este ce vrem noi să fie

 
 
Vlad Eftenie este arhitect, cadru didactic la Arhitectură, fotograf, susţine diverse cursuri pe teme fotografice şi de urbanitate şi mai nou are o rubrică la Radio România Cultural, în care vorbeşte despre Bucureşti. Este născut în Bucureşti şi, mai presus de toate, este un mare îndrăgostit de oraş.

Ne plimbăm prin parcul Cişmigiu, unul dintre cele mai frumoase locuri din Bucureşti, în ciuda unor mici neajunsuri. Vorbim despre cum am ajuns să descoperim tainele Bucureştiului, cum am ajuns să-l privim cu un ochi relaxat şi avid de turist şi să-l iubim –  de cele mai multe ori. Vlad îl străbate aproape zilnic la pas şi recunoaşte că preferă centrul, pentru că aici oferta vizuală e mai diversificată. Bucureştiul e viu, crede el, e ca o fiinţă care te oglindeşte: îţi oferă ceea ce vrei tu să-ţi dea. Încă o dată, se probează că frumuseţea stă în ochiul privitorului, spune Vlad.

Pentru că ştiu că ai această relaţie specială cu Bucureştiul, aş vrea să aflu mai exact care e natura ei. Când ai devenit conştient de ea şi cum ai dezvoltat-o de-a lungul timpului, dat fiind că te-ai născut aici?

Cred că relația mea cu Bucureştiul a luat naştere odată cu o mutaţie pe care o pot numi în relaţia mea cu mine, mai degrabă – aceea de a deveni conştient. Şi, dacă nu am dat atenţie oraşului timp de vreo 20-25 de ani, de la un moment dat (după ce am terminat facultatea, culmea), mi-am dat seama că îmi lipseşte un lucru: că nu-mi cunosc oraşul, că nu ştiu exact străzile, pe unde să o iau… Ştiam, ca toţi oamenii, bulevardele principale şi am simţit că-mi doresc foarte mult să aflu care îi sunt secretele. Odată cu pasiunea pentru fotografia urbană şi de stradă a venit de la sine şi întrebarea: „Cum e Bucureştiul, de fapt?”

Şi a mai fost şi o altă provocare: majoritatea prietenilor mei îmi spuneau că Bucureştiul e un oraş urât, că nu le place, că oamenii sunt răi, iar eu nu mă simţeam nici urât, şi nici rău. Din contră, aveam o amintire foarte plăcută despre cartierul Drumul Taberei, unde m-am născut, vedeam oraşul cu nişte ochi naivi şi foarte pozitivi şi îmi spuneam: de ce să fie foarte urât? Cred că poate fi şi foarte ok, dar asta – am aflat mai târziu – depinde de percepţie. Şi prin 2003-2004 am început să mă plimb prin oraş cu propunerea mea către mine de a mă convinge că este un oraş plăcut, frumos, care are ce povesti şi că poate povesti şi lucruri bune. Şi, cu fotografia, culmea e că am putut să-mi asum această viziune. Fără fotografie ar fi rămas, probabil, nişte poveşti mai puţin credibile.  Atunci, eu însumi câştigând o privire nouă asupra oraşului, am început să pot să-ţi arăt şi ţie, privitorule, cu dovezi, faptul că aveai ce descoperi. Astfel încât lumea a început să-mi spună, privind pozele mele făcute în Bucureşti, că Bucureştiul arată mai bine în poze decât în realitate. Culmea e că pozele mele sunt extrase din realitate, nu modifică nimic, nu alterează nimic, dar prin decontextualizare, desigur, şi prin surprinderea unui moment în care lumina desenează poveşti, colţul acela însuşi e o poveste descoperită în felul acesta. Vizual, pot dovedi că oraşul conţine şi lucruri foarte bune.

Asta a însemnat mutaţia. Să devin turist în propriul oraş, eu fiind născut aici. Exista riscul să ignor complet cadrul cotidian. De ce să mai fii atent, când ştii exact ce-i acolo? Ei, aţi fi foarte miraţi să aflaţi că de fapt vi se pare că ştiţi, dar de fapt nu ştiţi nimic, dacă nu priviţi cu atenţie. Şi atunci mi-am propus să privesc cu atenţie, şi în felul ăsta am descoperit lucruri minunate despre oraş, a ajuns să-mi placă, să-mi fie dor de el. Întotdeauna când mă întorc de undeva, dau fuga repede să revăd oraşul.

Cadrez cu ochii minţii şi văd poze peste tot
Pentru tine ce contează când faci o fotografie? Ce primează: culoarea? Estetica? Emoţia?

Zic şi la cursuri: să declanşezi doar atunci când simţi că te emoţionează ceva. Acolo are loc acea transformare în tine prin care vibrezi şi comunici mai departe vibraţia. Văd fotografic, cadrez cu ochii minţii şi văd poze peste tot. Cred că e vorba de ce simt în momentul ăla şi simţirea e greu de tradus neapărat. Am simţit o emoţie, dar ce fel de emoţie nu ştiu. Rămâne să mă dumiresc după ce fac poza. Ce mă determină să fac o poză? Lumina, o stare pe care o simt şi pe care o traduc prin gestul fotografic în felul ăsta. Cred că e foarte important să ne transformăm emoţiile. A putea să-ţi transformi emoţia comunicând-o către ceilalţi este eliberator.

Bucureştiul devine ceea ce suntem noi
Apropo de cursuri, ştiu că le vorbeşti unor străini despre Bucureşti. Ce le spui despre oraş?

Le spun mai multe lucruri: să fie, înainte de toate, cum zicea învăţătoarea mea, indulgenţi. Ei când vin aici ar trebui să lase orice aşteptare la graniţă. Atunci când încarci ceva cu aşteptări, îl chinui, pentru că nu îl laşi să fie el însuşi. Trebuie să îl laşi să fie el însuşi, să aibă curaj. Am plimbat recent pe cineva, am avut un workshop cu străini şi din fericire fiind copii, încă nu erau încărcaţi cu prejudecăţi. Dar am plimbat şi oameni maturi şi a trebuit să le explic, fiindcă văzuseră deja toată lumea: ştii, aici n-o să vezi ceva care o să te dea peste cap, dar s-ar putea să descoperi ceva care o să te mire, într-un fel în care n-ai mai simţit până acum, s-ar putea să descoperi ceva pe care îl uitasei, poate că o să vezi ceva care o să-ţi aducă aminte de altceva. E altceva cu Bucureştiul. Nu e metropola care te dă peste cap şi te face să-ţi cadă pălăria când te uiţi la zgârie-nori… Aici te poţi regăsi pe tine de fapt, într-o atmosferă neaşteptată. Tocmai aici e foarte interesant Bucureştiul: un oraş plin de paradoxuri, a cărui primă caracteristică e că pare că nu are o caracteristică. De fapt, el se mulează după noi şi devine ceea ce suntem noi în acel moment. E un oraş foarte special în sensul ăsta. Parisul, spre exemplu, este o vedere, Londra este o carte poştală. Bucureştiul este ce vrei tu să fie. Este foarte interesant.

De ce ar avea acum nevoie oraşul, după părerea ta?

Oraşul are nevoie de oameni cărora să le devină drag. Cred că asta îi lipseşte oraşului: oameni care să ţină la el. Pentru că, dacă nu ţinem la el şi aşteptăm totul de la el, el, săracul, face cât poate. El, de exemplu, se poate plia după anotimpuri. Poate să-ţi dea o toamnă, poate să se arate într-o primăvară, dar n-o să se cureţe singur de gunoi, n-o să îşi repare singur străzile, n-o să facă oamenii mai politicoşi de la sine, ci ei trebuie să devină mai politicoşi şi mai civilizaţi în oraş. El, săracul, face ce poate, dar noi trebuie să vrem mult mai mult de la noi. Oraşul depinde, de fapt, de noi, nu noi de el. Sigur că ne întâlnim la mijloc şi există o interacţiune care ne transformă pe toţi. Suntem câţiva cei care avem nostalgie, care avem deschiderea să-l luăm aşa cum e. Or, ce ne-am dori să fie el?

Noi ne dorim să fim luaţi aşa cum suntem, să nu fim judecaţi. Câţi facem asta cu ceilalţi, de exemplu? Asta se întâmplă şi cu oraşul: cu cât îl judecăm mai mult, cu atât nu-l lăsăm să fie. Aud mereu: „Oraşul ăla murdar”. Am prieteni care îmi reproşează non-stop: „Ce ne tot chinui cu oraşul tău romantic, când uită-te şi tu: ies pe stradă, mă chinuie maşinile, n-am unde să merg cu bicicleta, calc în tot felul de chestii”. Eu le zic: „Da, dar el îşi face singur asta?” Tot oamenii fac asta. De ce să chinui oraşul, pentru că oamenii care îl folosesc nu-l folosesc corect? Hai să lucrăm cu oamenii, în cazul ăsta. Atunci poate că oraşul s-ar înzdrăveni şi am putea să-l vedem mai bine.

Eu, spre exemplu, merg pe stradă şi îmi mai scapă un telefon, mai postez o poză. Dar sunt atent la absolut tot ce se întâmplă împrejurul meu, atât cât pot. Sigur că îmi scapă multe lucruri, dar sunt atent. Am o privire activă, nu sunt contemplativ-interiorizat, ci contemplativ-activ. Văd şi înregistrez vizual. Fac poze non-stop, mă uit, aflu, descopăr şi conştientizez. Trăiesc fiecare pas pe care îl fac. Zice Michel de Certeau: „Oraşul începe cu paşii pietonilor”. Haide, atunci, când facem paşi, să conştientizăm relaţia cu oraşul. Atunci ne vom simţi mai conectaţi la oraş. Cel mai important va fi, până la urmă, să ne simţim conectaţi la ceilalţi oameni, să ne simţim o comunitate care trăieşte în oraş. Şi asta afli în oraşele pe care le vizităm ca turişti: Praga, Paris, Londra… Îţi place să ieşi, să te uiţi la oameni acolo. Ei, în Bucureşti, din păcate, nu cred că am ajuns încă să facem asta.

Pentru a descoperi ceva, trebuie să fii atent şi să i te dedici un pic
Încet-încet apar şi la noi terase şi copiem sau redescoperim plăcerea de a trăi printre ceilalţi şi de a ne conecta la comunitate. Să sperăm că lucrurile astea se vor accelera în anii care vin…?

E o întrebare foarte interesantă. Noi, ca popor, am fost întotdeauna dornici de noutăţi, să ne aliniem la trenduri, la mode. Dintotdeauna. Să te uiţi la literatura interbelică: aviditatea de a ne alinia la ceva din exterior este evidenţiată în literatura timpului. De asta nu scăpăm nici acum. Din dorinţa noastră de a fi occidentali, de a ne alinia cu trendurile, creăm design-uri extraordinare. Dacă vizitezi top 50 baruri, restaurante şi bodegi din Bucureşti o să vezi că sunt super-top în materie de design, toate par făcute de acelaşi om, au ajuns să se alinieze complet. Sunt nişte locuri extraordinare, Paris şi Londra nu cred că ating o asemenea calitate a locurilor de socializare. Dar mi-e teamă că sunt nişte locuri făcute ca să dea bine, să avem de unde să dăm check-in, să ne facem selfie-uri cu fundaluri cât mai trendy. Nu simt că sunt încă asimilate, ci sunt un soi de răspuns la o nevoie. Sigur, o nevoie legitimă, dar o nevoie cumva mai degrabă de faţadă, nu care vine din interior, ci mai degrabă de a te alinia la ceva din exterior. Or, cred că locurile acelea care îmi plac mie cel mai mult sunt acelea făcute în Bucureştiul vechi, născute din sine: parcă trebuia să fie acolo dintotdeauna acea terasă, acea bodegă, acel restaurant, acea cofetărie… Îmi e dor un pic şi de nişte lucruri născute natural, nu neapărat forţate de o modă. Nu e nimic rău în ce se întâmplă, dar mi-ar plăcea să fie puţin mai natural.

Cursul tău de la Facultatea de Arhitectură e unul dintre cele mai populare, locurile se ocupă imediat. Cum îi convingi pe studenţi să se înscrie?

Păi eu nu-i conving cu nimic, totul pleacă de la ei. Eu ca student am fost motivat de mine însumi să fac ceva bun, în momentul în care profesorul m-a şi încurajat s-o fac. Eu ca personalitate nu funcţionez absolut deloc pe principiul „te pedepsesc ca să te motivez”, ci funcţionez pe principiul „încurajează-mă şi o să dau absolut tot”. E mult mai simplu, o relaţie pozitivă. Observând eu că profesorii cu care am avut rezultate au fost cei care m-au încurajat, şi eu îi încurajez pe studenţii mei, îi las să facă ce vor ei, îi îndemn să-şi urmeze pasiunile în realizarea temei, să nu fie ceva exterior: ideea este că, în a studia oraşul, trebuie să simţi o bucurie. Ei încă nu ştiu că poţi fi fericit plimbându-te prin oraş. Pentru ei e o problemă că trebuie să ajungă la facultate, să facă proiecte, oraşul e un fel de „iar pierdem timpul în trafic când avem treabă”, e strict funcţional. Eu încerc şi sper să-i ajut să descopere oraşul, nu de alta, dar ei sunt viitori profesionişti, arhitecţi, urbanişti şi nu pot să privească oraşul ca pe o pacoste. În cel mai rău caz îl priveşti ca pe un posibil „pacient”, dar cu care va fi nevoie să relaţionezi pozitiv, să-l faci bine, să-l înţelegi înainte de toate. Cum poţi să-l înţelegi dacă nici măcar nu-l observi? Şi atunci am nevoie să-i impulsionez să se deschidă către oraş. Unii dintre ei reuşesc. Ştiu la sfârşitul exerciţiului de trei luni, la examen, că au făcut-o. Îmi mărturisesc, scriu un eseu, se vede în poze. Alţii nu. Sigur, e un moment în toate, eu nu-mi imaginez că voi crea fotografi sau arhitecţi profesionişti instant. Doar aş vrea să sădesc undeva ideea că, pentru a descoperi ceva, trebuie să fii atent şi să i te dedici un pic. Asta e tot. Încerc să-i ajut să facă asta. Este un curs liber, la care încerc să îi ajut să îşi rupă prejudecăţile legate de dificultatea în relaţionarea cu oraşul. Relaţionarea cu oraşul îţi poate aduce bucurie. Hai să învăţăm să privim.


Las oraşul să-mi cânte
Când pleci pentru un timp mai îndelungat, care e starea, sentimentul sau lucrul, locul care îţi lipseşte cel mai mult din Bucureşti?

Când plec, abia aştept să plec. Când mă întorc, abia aştept să mă întorc. Este, dacă vrei, un paradox natural al atragerii contrariilor. Plec cu mare plăcere, pentru că abia aştept să descopăr lucruri noi. Nu de alta, dar stând mult aici, până la urmă simţi că te-ai obişnuit cu viaţa cotidiană, or eu însumi militez pentru neobişnuirea cu viaţa cotidiană, dar, vrei-nu vrei, suntem oameni şi intrăm într-o rutină până la urmă. Până şi a ieşi din rutină zilnic poate deveni o rutină, deşi sună ciudat. Aşa că plec cu mare drag în alte locuri. Unii oameni pur şi simplu se pot plimba. Eu, cel puţin, am transformat plimbarea într-o activitate. Mă plimb, fac poze şi povestesc mai departe: aşa mi-am născut cursul, workshopurile, plimbându-mă ani de zile şi extrăgând concluzii din tot ce văd, legate de cum sunt oamenii lumii, cum sunt oraşele lumii. Din fericire, am apucat să mă plimb de la Tokyo până la Chicago, din nordul Laponiei până în sudul Cretei, am fost la Erevan, am fost la Baku, în Azerbaidjan, am fost în tot felul de locuri interesante, am văzut oamenii, am mers la pas, am făcut plimbări şi, până la urmă, aşa înveţi în ce lume trăieşti.

Sigur, aş vrea să mai merg în multe locuri. Pentru mine e foarte important să cunosc, asta e ce simt acum. Eram student Erasmus la Montpellier, în sudul Franţei, şi am ajuns la un moment dat să-mi fie atât de dor de Bucureşti, încât visam noaptea că zbor peste cartierul Drumul Taberei, că sunt la Intercontinental… Mi-era dor de aroma prafului din Bucureşti, dar un dor organic, pe care nu ţi-l poţi explica decât dacă stai foarte mult plecat. Cine va citi treaba asta şi stă aici, n-o să înţeleagă; cine va citi de departe, va înţelege. Ai un dor organic de relaţia cu oamenii pe care îi cunoşti. Chiar necunoscuţii care trec acum pe lângă noi sunt, totuşi, nişte oameni posibil cunoscuţi, îi simţi, sunt de-ai tăi. Dacă mă duc la cineva să întreb ceva, mă înţelege. Când stai în străinătate, stai printre străini, eşti singur. Or, spiritul ăsta de apartenenţă, de a fi într-o comunitate, de a fi cu ai tăi, dacă nu ţi-l asculţi, creează o ruptură – şi rupturile dor. Astfel încât mi se face dor de Bucureşti din a treia zi în care plec. Şi când zic asta, mi se face dor chiar de locul în care stăm acum, de esplanada verde de lângă lacul Cişmigiu, mi se face dor de Ateneu, de Piaţa Romană, de Universitate, de Centrul Vechi, de tura mea prin Bucureşti, de apusul de pe Herăstrău, mi se face dor să mă uit la oameni. Chiar am experimentat asta, am fost plecat în Laponia vreo două săptămâni şi a doua zi după ce m-am întors am ieşit şi am simţit o aviditate de a consuma fiecare pas pe care-l fac, priveam toţi oamenii în ochi, îi priveam cu drag, am făcut poze. Am avut noroc să fie o vreme foarte interesantă, cu nori grafici, m-am dus până la Unirea, în Centrul Vechi. Totul era absolut fabulos pentru mine, pentru că repuneam piciorul acasă.

Mie mi se întâmplă uneori când merg pe stradă să îmi cânte în minte ceva care se potriveşte cu ceea ce văd. Şi mă întreb dacă tu ai o coloană sonoră a Bucureştiului.

Mie întotdeauna îmi cântă o melodie în cap. Fie că-mi rămâne, că mă chinuie, ştiu eu?, e o melodie care nu te mai părăseşte… Şi chiar am născut o teorie legată de treaba asta, despre muzica oraşului, pentru că modul în care te conectezi la oraş fotografiindu-l necesită ascultarea lui. Oraşul presupune ritmuri, presupune linii melodice chiar suprapuse şi depinde de tine ce straturi ajungi să asculţi sau să poţi identifica. Pentru că, odată ce asculţi o muzică, automat te poţi conecta şi cu ritmul pe care îl induce ea. Ca fotograf, conectându-te şi căpătând un ritm, te poţi sincroniza cu subiectul, un element necesar şi obligatoriu în fotografia de stradă. Ascultând oraşul, ascultându-i muzica, automat ajungi să ai o relaţie de sincronizare. Sincronicitatea este un act obligatoriu în fotografia de stradă. Las oraşul să-mi cânte. Câteodată cântă ca Pat Metheny, e un jazzman fabulos pe care l-am descoperit şi îl absorb, îl savurez; are nişte linii melodice pe albumul Road to You –  e un album pe care vi-l recomand cu dragă inimă, care atunci când închid ochii îmi vorbeşte despre prezenţa unui oraş. Îmi place Nik Bärtsch, care cântă un soi de zen-jazz, în care regăsesc ritmurile oraşului, cadenţa, repetiţiile, toate lucrurile astea care toacă, toacă şi toacă… Găsesc şi un Gică Petrescu, de ce nu?, cu portiţa, cu străduţa, cu atmosfera din Bucureştiul de altădată, găsesc şi un Norzeatic, care alături de prietenii lui, pe albumul Aici şi acum, are nişte melodii fabuloase legate de spiritul urban, de apusuri, de faţade, de blocuri… Le asculţi şi nu-ţi vine să crezi cum poate să descrie oraşul…Şi, nu în ultimul rând, las oraşul să-mi cânte el mie şi atunci are loc cea mai bună relaţionare cu el.

Ne trezim dimineaţa, ne spălăm pe dinţi, plecăm la serviciu cu ochii în telefonul mobil, ajungem la birou unde stăm cu ochii într-un calculator. La sfârşitul zilei ne dăm seama că suntem obosiţi, ajungem repede acasă cu ochii în telefonul mobil, facem un duş şi ne vom uita la televizor, vom înjura toate programele şi ne vom culca. A doua zi o luăm de la capăt tot aşa, într-o buclă fără sfârşit, în care nu privim împrejur. În primul rând, aici trebuie să se schimbe ceva. Hai să ridicăm privirea din telefoane!

Majoritatea articolelor de aici au apărut inițial în varianta tipărită a Revistei Arte și Meserii. Dacă ți-a plăcut, probabil mai vrei. Și noi mai vrem să tipărim.