-

Burhan SÖNMEZ: „Să se vadă țesătura”

 
 
Burhan Sönmez este un scriitor turc în plină ascensiune. Cele trei romane ale sale – Kuzey (North, 2009), Masumlar (Sins and Innocents, 2011) și Istanbul Istanbul (2015) au fost traduse, până acum, în peste douăzeci de țări, atât din Europa, cât și din afara ei. Înainte de a se dedica scrisului, Sönmez a fost avocat și activist. A fost membru al Societății pentru Drepturile Omului și a fondat ONG-ul Fundația pentru Cercetare Socială, Cultură și Artă (TAKSAV). A participat la numeroase proteste și, în timpul unei altercații cu poliția turcă, a fost rănit și internat la Londra în cadrul unui program numit Eliberarea de tortură. A scris în numeroase ziare și reviste despre literatură, cultură, politică și a publicat și proză scurtă. Romanele sale au fost recompensate cu premii importante în Turcia, dar și nominalizări la premii din alte țări. În prezent, trăiește la Cambridge și Istanbul. Predă literatură la Universitatea METU din Ankara și este membru PEN (atât la filiala turcă, cât și la cea engleză). Ne-am întâlnit la începutul lui decembrie 2015, atunci când a fost scriitor invitat la cea de-a opta ediție a Festivalului Internațional de Literatură de la București (FILB). Burhan Sönmez este un cititor împătimit – am discutat, mult timp după terminarea interviului, despre cărți și scriitori de pretutindeni –, un om modest, timid, dar deschis, și un profesionist al scrisului. Istanbul Istanbul, romanul care îi apăruse de câteva luni în Turcia în momentul interviului, va fi publicat, în curând, și în traducere românească la Polirom.

-În cea mai nouă carte de-ale tale, Istanbul, Istanbul, orașul este reconstituit pas cu pas prin poveștile a patru oameni, întocmai precum niște piese de puzzle puse laolaltă, încet, încet. Cum ai găsit formula pentru a vorbi despre oraș prin intermediul acestor personaje?

-Este o întrebare dificilă. Ai atât de multe idei în minte când începi să scrii o carte… Dar nu le poți înghesui pe toate acolo, trebuie să alegi câteva care să te ajute să spui mai bine povestea, să le cerni pe cele care îți vor fi necesare cărții. Apoi, a trebuit să fiu atent la structură – structura acestei cărți era dificilă pentru mine pentru că patru personaje diferite se întâlnesc și vorbesc despre ieri, despre fețele diferite ale Istanbulului. Câteodată, pentru a le spune poveștile, simțeam că pierd ritmul. Când se întâmpla acest lucru, mă opream pentru câteva zile sau chiar săptămâni, iar când reveneam, schimbam ritmul, rima, muzica frazelor. Poate de aceea mi-a luat atât de mult – patru ani – să scriu cartea aceasta. Am schimbat și intriga ori intonația de foarte multe ori. Pe scurt, am găsit formula aceasta greu, scriind și rescriind.

-În timpul Festivalului Internațional de Literatură de la București, ai vorbit despre  Istanbul Istanbul și legătura acestuia cu Decameronul lui Boccaccio. De ce ai ales Decameronul ca inspirație pentru tipul narațiunii și nu O mie și una de nopți, de exemplu?

-Aveam multe opțiuni, pe lângă Decameron sau O mie și una de nopți. Unii critici, de pildă, au spus că structura narativă este similară celei din Orașele invizibile ale lui Italo Calvino. Toate erau posibile. Dar am ales Decameronul pentru că nu este vorba doar despre rama cărții umplută cu povestiri. La Boccaccio, un grup de oameni fug din oraș din pricina epidemiilor, fug de moarte și durere. Și spun povești. Toate poveștile lor au umor și conțin istorii pline de sexualitate. Oamenii mei din Istanbul Istanbul își așteaptă, cumva, moartea; ei suferă și au nevoie de povești. Dar ce fel de povești? Povești amuzante. Toți au nevoie să râdă. De aceea am ales Decameronul, îmi dădea posibilitatea să scriu despre o anumită atitudine în fața durerii și a morții. Sigur, sunt multe legături între cartea mea și Decameron, aceasta din urmă chiar este menționată, la un moment dat, de către personajele mele – unul dintre ei zice că cei care spun povești în Decameron sunt liberi, au reușit să fugă din oraș, s-au eliberat de durere și moarte, dar ei, din nefericire, sunt, în acea clipă, în mâinile durerii și ale morții. Aceasta este principala diferență, spune el.

-Am remarcat faptul că și poveștile spuse de personajele tale sunt amuzante, exceptându-le, desigur, pe cele ale vieților lor. E un contrast mare între ele și situațiile în care se află acei oameni. Avem nevoie de umor și râs pentru a evada din realitate, pentru a ne salva?

-Cu siguranță. Poate că râsul este cel mai bun remediu pentru durere. Sau poate că este singurul mod în care poți rămâne optimist în legătură cu ziua de mâine. Exorcizezi durerea, dacă vrei, atunci când o iei în derâdere. Nu o ignori, o minimizezi în mintea și sufletul tău, o depășești.

-Cum apare Istanbulul în cărțile tale față de cel din volumele altor autori turci? De exemplu, cele ale lui Orhan Pamuk sau Elif Shafak, scriitori foarte cunoscuți cititorilor români.

-Criticii pot fi de diferite păreri, am avut parte de mai multe tipuri de reacții. Cred că se pot spune două lucruri în privința asta. În primul rând, diferit este conceptul legat de timp. Am vrut să scot la lumină o altă față a timpului. De obicei, oamenii împart timpul în prezent și trecut, iar apoi le combină. În loc să fac această diferență, m-am gândit să vorbesc doar despre prezent. După aceea, am adunat celelalte timpuri, trecutul și viitorul, și le-am amestecat în prezent. Am vrut să spun toată povestea prin intermediul zilei de astăzi. Tocmai din acest motiv, și spațiul fizic al cărții este subteran. Mișcarea este verticală – sus-jos –, nu orizontală – trecut-prezent. M-a ajutat să fixez un anumit loc – Istanbul – și un timp specific – prezent – în construcția cărții.

-Sunt momente când oamenii din închisoarea subterană vorbesc despre politică și despre neîncrederea lor în aceasta. Poate fi posibilă o lume fără politică?

-Din păcate, nu. Politica este realitatea vremurilor moderne pe care le trăim. Nu ne influența viețile atât de mult în urmă cu câteva secole, dar astăzi este vitală, nu putem fugi de ea. Putem închide ochii, putem fugi de politică, dar ea ne va urmări oriunde am merge. Întrebarea care mă interesează aici este care este legătura dintre literatură și politică? Cred că există o mare diferență între cele două: literatura vorbește despre viață, politica însă este doar o parte din viață. Literatura conține cultura, dragostea, creația, ideologia, problemele politice etc. Noi scriem despre toate acestea. Sigur, și despre politică, dar nu exclusiv despre aceasta. Iar o altă problemă ar merita punctată aici: literatura nu ar trebui să servească politica, iar politica ar trebui să fie precum o nuanță pentru scriitor, așa cum este culoarea pentru pictor. Dar, atenție, nu o singură culoare, asta ne-ar duce în direcția greșită.

-E posibil să mă înșel, dar mi-aduc aminte că nu se menționează nici măcar o dată motivul pentru care cele patru personaje principale sunt în celulă, în centrul de tortură. În schimb, aflăm, la un moment dat, câteva aspecte legate de o revoluție. Care este scopul pentru care motivele încarcerării lor ori perioada, contextul în care se petrec toate acestea sunt omise?

-Am procedat astfel intenționat. În primul rând, nu specific perioada pentru că am vrut ca cititorii din Turcia sau din întreaga lume să simtă că totul se poate întâmpla în prezentul lor. Când am mers la lecturi, am observat că tinerii cred că acțiunea se petrece în prezent, adulții cred că perioada este cea a tinereții lor, iar cei în vârstă au senzația că romanul vorbește despre o vreme demult apusă. Chiar asta voiam, ca toți cei care trăiesc în vremurile noastre să creadă că descriu experiențele lor. Nu aveam nevoie de un an anume, ci de o posibilă identificare.

Apoi, nu am menționat motivul pentru care acele personaje sunt întemnițate, așa este. Singur că simțim tensiunea, poate chiar ghicim câteva motive, dar nu avem o explicație clară pentru ceea ce li se întâmplă. Cred că suferința nu este o caracteristică individuală, trăim într-o perioadă când ea are un caracter colectiv. În atât de multe țări din lumea aceasta oamenii suferă într-un mod similar din cauza mai multor motive – unii din pricina politicii, alții din cauza alegerii lor sexuale ori a rasei sau pur și simplu fiind femei. De exemplu, în Turcia, citesc uneori că o femeie tânără a fost găsită într-o cameră, legată și torturată de soțul ei timp de mai multe luni. Sunt convins că știri de genul acesta apar peste tot în lume. Și aici nu putem vorbi de politică, nu-i așa? Am vrut să vorbesc despre suferință și durere. Suferința, din păcate, este mare parte din viețile noastre. Încercăm să fugim de durere – durerea de a fi umilit, durerea de a fi părăsit, durerea de a fi departe de cel iubit ș.a.m.d. Și mereu visăm că lucrurile se vor îmbunătăți. Visăm la o zi mai bună  mâine.

-Și, totuși, ai avut un motiv în minte atunci când le-ai scris poveștile? Nu trebuie să-mi spui care e acela – sau care sunt ele –, doar să-mi confirmi sau infirmi, sunt curioasă dacă, interior, aveai nevoie de această pârghie.

-Pentru unele personaje, da, am avut, îmi era mai ușor pentru a-i putea transpune într-o situație sau alta. Pentru altele însă, nu.

-Poezie, cărți, biblioteci – ele apar, din când în când, în fiecare capitol. Care este rolul referințelor literare în proza ta?

-Îmi place să inserez referințe literare în cărțile mele. Dacă ai fi avut cum să citești cartea mea anterioară, Sins and Innocents, ai fi observat că acolo sunt și mai multe referințe decât în Istanbul Istanbul, am chiar un capitol întreg despre Marquez, Salinger, poeți englezi etc. Cred că suntem făcuți, construiți din mai mulți oameni – acei oameni sunt, de cele mai multe ori, morți: poeți, artiști, bunici etc. – și nici măcar nu știm asta. Învățăm de la ei prin intermediul poveștilor și al cărților. Când scriu, unele idei sau acțiuni îmi amintesc de o altă poveste sau de un alt scriitor, așa că îi menționez. Nu vreau să ascund lucrul acesta, să mă prefac că sunt un alt fel de autor, unic, ci vreau să arăt legăturile, să se vadă țesătura.

-Chiar dacă scrii proză, am citit într-un alt interviu că ești interesat și de poezie. Dacă ai fi scris un poem despre Istanbul, în loc să scrii un roman, cum ar fi fost acesta? I-ai fi dat același titlu?

-Cine poate ști dacă nu cumva am scris deja un poem despre Istanbul? Poezia este partea secretă a vieții mele, cel puțin deocamdată. Așa că, dacă nu te superi, aș vrea s-o păstrez așa.

-Ce i-ai spune unui cititor român pentru a-l convinge să citească Istanbul Istanbul?

-Nu cred că cititorii români sunt diferiți de cititorii turci sau de cititorii de orice altă naționalitate. Cu toții citim pentru a afla ceva despre noi sau despre oamenii și lumile din afara noastră. Sunt sigur că cititorii români vor găsi atât de multe lucruri în această carte încât mă vor uimi. Nu știu ce le-aș putea spune în afara faptului că această carte este despre ei.