-

Cam atât cu Indie Jules

 
 
Habar nu am cum să încep textul ăsta. Sincer. Ar trebui să îmi iasă un articol despre Iulian Cuculea, Indie Jules, Ada Kaleh, Dalvador Sali, Digital Nature, Jules und Jazper sau despre toți șase. Despre proiectele „lor” trance, techno, indie, electronica, post-rock și psychedelic trance. Problema e că nu sunt sigură că l-am cunoscut pe Iulian. Nu cred că l-am „dezlegat” cu adevărat. Ne-am întâlnit, am stat de vorbă câteva ore, l-am întrebat tot ce vroiam să îl întreb și am ascultat atentă toate răspunsurile. Totuși, și azi, la două săptămâni după interviu, mi se pare încă un puzzle nerezolvat. Băiatul care umblă prin lume cu șase fețe diferite se pricepe destul de bine să se ascundă. În timp ce scriu acest text, însă, sper să îmbin cum trebuie piesele de puzzle și să îl găsesc, întreg.

Iulian a apărut în Papiota îmbrăcat cu două geci. Ne-a explicat că urăște frigul și face tot ce poate pentru a-l evita. De fapt, înainte de întâlnirea cu noi, nu mai ieșise din casă de cinci zile. Sunt aproape convinsă că a acceptat să facem interviul ăsta numai ca să vadă ce iese. Din curiozitate. Nu îl interesează prea mult ce se scrie despre el. Cât de bine sau cât de greșit îl înțelegem noi. Îmi povestește foarte relaxat despre un articol total fantezist care a apărut acum vreo șapte ani într-un tabloid. Era pe vremea când se apucase de făcut trance. Îi mergea bine, semnase cu case de discuri mari din afară, așa că „jurnaliștii”, fără să îl întrebe nimic, fără să se documenteze câtuși de puțin, au scris despre sumele uriașe de bani pe care, aparent, le câștiga el din muzică. Invențiile i-au derutat inclusiv pe ai lui, dar pe el îl distrează și azi povestea, așa cum sunt convinsă că l-ar distra dacă acest material ar ieși la fel de rupt de realitate.

Începem înregistrarea cu o întrebare pe care și eu o pun tot din curiozitate, nu pentru că m-aș aștepta la un răspuns edificator. „Cine este Iulian Cuculea?” „Este foarte simplu. Citesc, mă uit la seriale, fac mâncare și curat prin casă. În rest, nu fac mare lucru. Și fac muzică. Vara ies cu bicicleta, ies pe-afară, mă plimb, mă întâlnesc din când în când cu prieteni, mai merg la expoziții, la muzeu, la teatru, dar, de obicei, stau și nu fac nimic.” povestește cu o ușurință care te încuie. Nu am niciun motiv să nu îl cred mai târziu, pe finalul interviului, când zice că: „Sunt destul de sigur pe muzica pe care-o fac, știu că e de calitate. Nu mă interesează nici critica, nici aprecierile pozitive. Pot să mă înjure cât vor, pot să mă ridice în slăvi cât vor. Mi-e indiferent.”

Pe Iulian l-am vrut pentru acest număr dintr-un motiv lesne de înțeles: omul are cinci aliasuri pe care le știam și încă unul de care am aflat cu ocazia interviului și probabil vor urma și altele. Le-a creat ca să facă ordine în proiectele lui. Să delimiteze. Fiecare proiect are propria identitate. Nu e un artificiu menit să îl scoată în față pe el, ci, dimpotrivă, identitatea artistului e dizolvată și segmentată în identitățile individuale ale proiectelor. A început cu Digital Nature, pseudonimul sub care făcea muzică trance. Se plictisise după şapte ani de pian și a vrut să încerce și altceva. Asculta muzică non-stop, așa că a pornit în propriile căutări muzicale. Asta se întâmpla acum nouă ani. „La început, experimentam foarte mult. Nu făceam doar trance, dar cu restul nu ajunsesem într-o stare așa dezvoltată încât să le și scot comercial. Trance era curentul pe-atunci și m-a prins.”  A durat numai câteva luni până când a semnat cu Monster Tunes, un label cunoscut din UK. Au urmat release-uri la cele mai respectate case de discuri din zona trance: Armada Music, Spinnin’ Records, Discover, Deepblue, Mondo Records. Cu trance-ul a ajuns în cluburi din Anglia, Germania, Indonezia, Polonia, Cehia, iar piesele lui au fost în DJ set-urile lui Armin van Buuren sau Paul van Dyk, precum și în playlist-urile BBC Radio 1. „Am semnat din prima cu un label mare și atunci am fost automat luat în vizor” explică, din nou, dezarmant de simplu. Totuși, în ciuda succesului de care se bucura în străinătate, în 2008 a decis să pună capăt proiectelor trance. „Nu simțeam că vin cu nimic nou. Eu aveam un sound diferit, dar nu veneam cu nimic groundbreaking. Mi-am făcut aliasul de Indie Jules ca să încerc să abordez zona de indie electronica. Cu teme mai simpliste, dar mai pătrunzătoare. Simțeam nevoia să fac ceva mai repetitiv, mai psihedelic cumva. Când eram mic, ascultam foarte mult The Doors și Jimi Hendrix. Era foarte repetitivă muzica lor, dar te ținea acolo continuu și încerc să imit cumva senzația aia: tot vin elemente peste tine încontinuu, dar nu se întâmplă foarte mult ca progresie melodică.”

Îndreptându-se spre indie electronica și post-rock, Iulian caută să se distanțeze de muzica de dans, pe care nu o poate tolera: „Îmi place muzica ambientală, psihedelică. Să nu dansezi, să stai să o asculți, să te transpună într-o stare, nu să începi să te bâțâi. În momentul în care te miști, îți pierzi concentrarea mentală. Când mergi la un concert de-al meu, poți să te miști dacă vrei, dar prefer să stai jos, să urmărești ce fac acolo, cum intră pasajele.”

De aceea, vrea să cânte în teatre. „Nu vreau să cânt în club. Nu e muzica potrivită pentru asta. Asta am încercat. Să evit dansul. Prefer să fie o experiență muzicală, nu o experiență corporală. Vii să asculți muzică. Ca să asculți muzică, nu e neapărat nevoie să dansezi. Mi-ar plăcea să merg la o petrecere unde nu dansează nimeni.  Să stea acolo oamenii cinci ore fără să danseze, fără să fie constrânși să danseze.”

De fapt, la petrecerea asta ideală, crede Iulian, ar trebui să mergi singur: „Eu întotdeauna merg singur la petreceri, la concert, dar am observat că, la noi, oamenii nu știu să fie singuri într-un loc. Trebuie să fie mereu în compania altora. Și-apoi, lumea e concentrată foarte mult pe DJ. În Germania, absolut nimeni nu se uită la DJ, nu interesează pe nimeni cine pune muzică. Îi interesează doar ce se aude. Noi parcă avem nevoie de un punct care să ne atragă atenția, să fim concentrați la ceva, să știm de ce stăm acolo. Mie mi se pare că suntem acolo din motive complet greșite, dacă mergem să ne uităm la DJ.”

Dacă ar fi fost pictor, Iulian ar fi fost suprarealist. Îl obsedează principiile suprarealismului și încearcă să le aplice în propriile proiecte artistice. „Când eram mic, mama îmi cumpărase o enciclopedie a artei. Mă tot uitam prin chestiile alea, căutam o rupere de realitate, alte reguli și, când am ajuns la suprarealism și la dadaism, am zis «Gata. Asta e ceea ce îmi place.» Era o transpunere a realității din punctul de vedere al subconștientului. Practic, suprarealiștii nu aveau o idee fixată în cap. Se apucau și făceau ce le ieșea. Își lăsau mâna liberă. La fel fac și eu în muzică. Mă apuc și ce îmi iese, îmi iese.”

Mai întâi l-a scos la iveală pe Dalvador Sali, personalitatea lui suprarealistă cu aer minimalist, sub care a scos câteva piese ce nu se lipeau bine pe identitățile muzicale deja definite, dar cel mai aproape de suprarealism a ajuns mai târziu, cu proiectul Ada Kaleh, cel mai tânăr alter-ego al său, născut vara trecută, la mare. Inspirat de un articol citit într-o revistă din Constanța despre istoria Ada Kaleh și despre oamenii locului, Iulian s-a hotărât să scrie piese „care să se potrivească cu senzația pe care am avut-o eu când am citit articolul. Când asculți chestia aia, aș vrea să te rupă cumva de restul muzicii, să fie ca un fel de insuliță. E un sound complet diferit: e un minimal techno cu broken beats, glitch, un fel de Aphex Twin, dar minimal techno, o chestie foarte experimentală, alte tipuri de groove-uri, alte atmosfere. O să auziți în curând, o să scot niște plăci la niște label-uri.

Printre piesele Ada Kaleh se afă și „Reverie”, pe care Iulian îmi povestește că, înainte să o scrie, ar fi visat-o. „Am visat o chestie, o linie melodică și mi-a rămas blocată în cap. O fredonam încontinuu. Mi-am întrebat prietenii: băi, voi ați mai auzit asta? Nu îmi dădeam seama dacă era ceva ce-am visat sau ceva ce-am auzit deja. Am făcut piesa cum mi-o aminteam eu. Bine, între timp, am mai schimbat-o, dar am păstrat tonul general.”

De fapt, de fiecare dată când creează ceva nou, încearcă să imite stările puternice pe care le-a experimentat într-un anumit context (un film cu imagini puternice, un răsărit la munte, un articol despre istoria unei insulițe, lucruri care îl surprind și pe care le trăiește intens). „Probabil din cauza asta fac 100 de genuri de muzică pentru că nu mă pot concentra, nu pot fi lipit de un loc anume.”

După nouă ani de experimente muzicale, Iulian spune că lucrul cel mai important pe care l-a învățat a fost să nu se limiteze, să nu se închidă într-o singură zonă. „Să fac fix cum simt și să nu urmăresc un tipar. Întotdeauna am încercat să sune diferit muzica mea. Să fie un element acolo, o chestie, un gimmick, să zici: da, mă, ăsta e Cuculea! Să fiu izolat cumva de restul lumii.” Ca să rămână o insulă, se rupe cum poate de continent, chiar dacă asta implică uneori măsuri extreme: „De obicei, nici nu ascult muzică, tocmai ca să nu fiu influențat. Sau ascult ceva care n-are legătură cu ceea ce fac la momentul respectiv. Probabil, la un moment dat, în timp, chestia aia mă influențează, dar în momentul în care fac ceva, să nu copiez, să nu fac ce s-a făcut deja. Nu poți să mai reinventezi roata, dar poți să te separi de restul. Încerc să fac ce mă taie pe mine capul.” Când ascultă, totuși muzică, îi plac Sigur Ros, Amiina și Explosions in the Sky, dar și
rapperi ca Jay Electronica sau artiști ca Flying Lotus sau M83.

E întrebarea care dă titlul albumului de debut ca Indie Jules: „How can I look at the Moon when I have seen the Sun?”, o replică din filmul Anonymous, în care Iulian vede o metaforă a ciclicității zilei și a dragostei. O metaforă cât se poate de potrivită pentru un album care face, în mod bizar, din redundanță și ciclicitate niște principii ale creativității. Acum un an și jumătate, când a început să lucreze la acest disc, mergea într-o direcție „mai disco-ish”. Din piesele scrise atunci s-au cernut, însă, doar câteva și după un travaliu lung, albumul a ajuns în sfera electronica și chiar post-rock. De vină pentru acest rezultat sunt metoda de selecție a lui Iulian și libertatea cu care „își impune” să lucreze: „Când m-apuc să fac muzică, nu am ceva clar în cap. Just go with the flow. Rar de tot, îmi vine în minte o temă și zic: da, asta e o temă validă, hai să fac o piesă în jurul ei. Nu, nu pot să lucrez așa. Pur și simplu, fac un loop de 30 de secunde și o ascult ore în șir. Dacă m-am plictisit de ea, o șterg, dispare complet. Dacă o simt, dacă nu pot să mă plictisesc de ea, atunci gata, asta e piesa. La mine o piesă e de la început la sfârșit aproape același lucru: tot intră și ies chestii în valuri și tot așa. Mai intervin mici teme și artificii, dar, de obicei, fac pur și simplu aceeași chestie de la început până la sfârșit.” Poate vi se pare că sună monoton. Poate așa și este. Cu siguranță, însă, sună cald, melodic, relaxat, subtil, văratic.

La sfârșitul lui ianuarie o să scoată primul single la Border Community, iar în martie are programat un alt release la Amuse Geule, label cu care a mai colaborat sub aliasul Jules und Jasper, proiectul techno pe care îl împarte cu olandezul Jasper van den Ende. Între timp lucrează alături de doi artiști din UK (Rocket Number 9) la dezvoltarea live-ului. Speră ca Indie Jules să devină o trupă cu un sound cât mai acustic, cât mai natural, să se apropie mai mult de post-rock. El ar urma să cânte la pian și violoncel și ar mai avea alături câțiva instrumentiști, cu ajutorul cărora să se rupă treptat de muzica electronică. Recunoaște că obsesia lui pentru Sigur Rós ar putea fi motivul din spatele acestei reinventări. De la DJ-ul care punea muzică la petreceri trance la liderul unui trupe de post-rock care cântă în teatre, drumul e totuși destul de lung. „Din piesele făcute pe vremea când făceam trance, îmi mai plac numai două. De fapt, le tolerez. Dar, la vremea aia, erau ce trebuia să fac. Nu am regrete. Ce-am făcut m-a adus în punctul ăsta. Sunt mulțumit de evoluția muzicală pe care am avut-o. Adică eu nu mă așteptam niciodată să fac atâtea proiecte, nu știam că sunt în stare să fac atâtea genuri de muzică. Pe vremea când făceam trance, știam că fac doar trance și niște experimente din astea care nu aveau niciodată sfârșit. Începeam o chestie și se oprea, că nu știam unde să mă duc cu ea. Acum știu să îmi structurez și ideea și aranjamentul, știu exact ce vreau să îmi iasă.”

Urmează și alte experimente. Vrea să încerce să facă un hip hop modern, minimalist: „Vedem ce-o ieși.”  Între timp, lucrează deja la cel de-al doilea disc Indie Jules, care o să fie post-rock pur.

Pe parcursul întregii noastre conversații, Iulian are un fel de tic: își încheie răspunsurile în câte un „cam atât cu…”. „Cam atât cu Ada Kaleh”, „Cam atât cu trance-ul.”, „Cam atât și cu experiențele mele”. Pe de o parte simt că, în continuare, delimitează, separă, ordonează, așa cum face și cu muzica asta împărțită frumos pe capitole și rafturi diferite. Pe de altă parte, îmi dă senzația că, de fiecare dată, păstrează ceva pentru el. Că ar fi mai multe de povestit. Nu îl interesează însă prea mult să povestească tot. Așa cum nu se chinuie prea tare să își marketeze muzica: „Nu vreau să se vândă, vreau să fie de nișă, cât mai de nișă. Cine descoperă, să descopere. Cine nu, nu.

Până la urmă, e chiar atât de simplu… Iulian are tot cam atâtea fețe ca mine și ca tine, doar că el le-a pus și câte un nume. Unele s-ar putea să (îi/îți) placă mai mult, altele mai puțin. Și mai și sunt „fețele” cu care mai are puțin și se rușinează, cele cu care umbla mai demult prin lume, dar care nu i se mai potrivesc astăzi. Dar cui nu i s-a întâmplat să îi rămână mică o față? Iulian nu e nici obsesiv-compulsiv în nevoia lui de a pune fiecare lucru la locul lui, nici nu riscă schizofrenia, împărțindu-se în genuri muzicale, aliasuri și proiecte. Nu e nici măcar antisocial – doar se pricepe să stea de unul singur. E doar un tip normal care face muzică. Pentru cine descoperă.