-

Camera foto a pus mâna pe mine

 
 
În urmă cu opt ani, pe platforma deviantart.com s-a format o comunitate destul de mare de tineri artişti români – fotografi, ilustratori, poeţi şi nu numai, în special adolescenţi care îşi găsiseră în mediul online un spaţiu în care îşi puteau publica schiţele şi experimentele, unde puteau primi sfaturi şi critici constructive. Printre aceştia se afla şi Felicia Simion, o adolescentă timidă, din Craiova, cu o impresionantă colecţie de imagini suprarealiste, care au cucerit rapid spaţiul online internaţional.

Când auzi că Felicia Simion a început să fotografieze la 13 ani şi la doar 18 ani a fost finalistă la Sony World Awards, categoria Youth, asta nu are cum să nu îți creeze o uşoară angoasă existenţială. Felicia râde şi spune că, prima oară, camera foto a pus mâna pe ea. În vacanţele de vară, pe când avea șase ani, părinţii săi o rugau să le facă poze, dar ea îşi punea degetul pe obiectiv şi jumătate din fotografie ieşea întunecată. „Însă ţin minte că am făcut odată o fotografie care arăta ca o carte poştală şi am fost foarte mândră de mine – încadrasem bine marea, cerul, tot.” În afară de imaginile din vacanţă însă, în copilărie nu prea a mai avut contact cu fotografia, până la 13 ani, când a descoperit-o pe Internet. „Era un alt mediu artistic în care voiam să mă exprim. Eu am fost pasionată mereu de pictură sau de dans sau de muzică, am cântat şi la chitară, însă, cumva, nu eram 100% conectată la formele astea artistice. Fotografia a avut un impact mult mai mare asupra mea.”

Comunitatea

Simte că acea comunitate online, apropierea virtuală de alţi tineri artişti a ajutat-o foarte mult în parcursul ei. Iniţial, a fost inspirată de artişti găsiţi pe net – la fel, tineri de 13-14 ani. Era impresionată și voia să lucreze la fel de bine. Se întreba dacă va ajunge vreodată „un fotograf de-adevăratelea”. Platformele online au motivat-o şi au ajutat-o să aibă relaţii cu lumea internaţională. „Şi mă ajută în continuare, mi-am dezvoltat şi latura competitivă, de participare la concursuri, am avut ocazia să particip la expoziţii internaţionale – şi toate astea datorită Internetului, practic. Cred că ceea ce îmi doream eu era să îmi expun lucrările într-un mediu de curatoriat, de jurizare cu oameni din diverse ţări. M-a atras ideea de a vedea cum sunt percepute lucrările mele la nivel european sau în America, cum e percepută România, de fapt”. De exemplu, seria Terenul de joacă, cu verişorul ei mai mic, Felix, a fost apreciată şi, la un moment dat, a postat-o pe Bored Panda. Nu s-a gândit ce urma să se întâmple, dar a ajuns pe prima pagină. A fost apoi contactată de ziarul german Der Spiegel, care era foarte interesat de copilăria din România. Le-a plăcut foarte mult seria şi i-au luat un interviu.

Rural versus urban

Acum, la 22 de ani, Felicia şi-a schimbat direcţia, de la suprarealismul din adolescenţă, către fotojurnalism. Are mai multe serii din mediul rural, în care apar îndeosebi copii şi bătrâni. O întreb de unde vine această dualitate: „Mereu am avut o puternică legătură cu satul. Am crescut la ţară, ca mulţi alţi copii, de altfel, şi am rămas cumva acolo. Cred că găsesc emoţii puternice – dar diferite – atât la copii, cât şi la oamenii în vârstă. N-aş vrea să fotografiez clişeic copiii. Încerc să mă conectez cu ei, îmi vine natural să intrăm în vorbă, le dau aparatul, îmi pun întrebări despre fotografie, e și un schimb de idei. Cât despre oamenii în vârstă, mă inspiră modestia și modul lor de a percepe fotografia”. De exemplu, pentru proiectul de licență Village, visages s-a jucat de-a fotograful venit la sat să-i surprindă pe bătrâni, a instalat un „studio” pe câmp și i-a invitat pe săteni să pozeze. Cei mai mulți au fost foarte receptivi, câțiva s-au pregătit pe îndelete pentru portret și, deși nu le venea ușor să se afle în fața camerei, au înțeles scopul proiectului și au susținut demersul. 

În ultimii trei ani, Felicia s-a îndepărtat de satul de acasă, mutându-se la Bucureşti, pentru facultate. Cu toate acestea, majoritatea imaginilor ei sunt în continuare din mediul rural. La început, când s-a mutat în Bucureşti, nu găsea nimic de fotografiat. „Ceea ce e trist, căci sunt atâtea de fotografiat aici. Dar cum se întorcea la ţară, cum îi venea inspiraţia la loc. E un spaţiu în care tot revine”. Doi ani întregi a urât locuitul în capitală. S-a împăcat cu gândul în ultimul an de facultate, când s-a împăcat şi cu şcoala, şi cu Bucureştiul. „Nu am avut foarte mult timp să-l explorez, am tot plecat de aici la ţară, am tot fugit, dar văd mult potenţial. Important e să-mi găsesc eu liniştea, astfel încât să pot fi în mijlocul Bucureştiului şi să mă simt liberă să fotografiez”. Și-a cumpărat și o cameră foto mică pentru a încerca să facă fotografii de stradă, „pentru că atunci când vine vorba de fotografiat străini, nu sunt cea mai bună la a-i aborda.”

Dorința de documentar

Deşi la început, ca mulţi tineri români, a simţit că facultatea era nepotrivită cu ceea ce îşi dorea să facă – fiind concentrată mai mult pe serii fine art sau conceptuale, la terminarea ei, Felicia simte că şcoala i-a oferit o direcţie. „Aveam în mine dorinţa de documentar şi de fotografie de stradă, dar nu le exploatasem. Datorită facultăţii, pe lângă faptul că mi-a oferit multe informaţii la nivel de cultură vizuală şi nu numai, cred că m-a învăţat să fiu mai dură cu mine însămi şi să pot să-mi creez serii de imagini pornind de la o idee, să am un fir logic şi să pot povesti mai bine ceva, nu doar printr-o imagine singulară, ci printr-o colecţie de fotografii.”

Abordarea facultăţii a fost mai mult spre fotografie ca mediu artistic care poate fi doar o bucată dintr-o lucrare, mai puțin meserie sau scop în sine. „Erau axaţi pe transmiterea unor contexte socio-politice prin intermediul fotografiei – pe când eu nu fusesem confruntată cu direcția asta și îmi doream să exprim alte lucruri.”  I-ar plăcea să facă şi fotojurnalism de presă, dar nu s-ar avânta în toate subdomeniile sale. „Nu m-aş duce în zonele de conflict, de exemplu, nu le-aş aborda. Dacă fotografiile ar putea susţine o cauză bună, atunci aş face asta, aş spune şi poveşti sociale, dar mai puţin pe zona de politic sau de eveniment.” Ar vrea, în schimb, să se concentreze în următorii ani pe realizarea unei monografii a satului în care s-a născut mama ei, să exploreze mai mult cum văd oamenii din sat fotografia în secolul XXI, care e percepţia lor acum faţă de aparatul foto.

Îmi spune că a ajuns, în timp, la concluzia că nu vrea să facă artă doar pentru sine, ci că vrea s-o dea mai departe, chiar dacă proiectele în care se implică nu au neapărat valoare artistică. „Simt că mă ajută pe mine ca om, nu neapărat ca artist. Nu le pot numi compromisuri, ci experienţe. Dacă pot să fac ceva de folos pentru alţi oameni, încerc să o fac, nu mă dau la o parte. De pildă, am avut recent ocazia de a realiza fotografii în cadrul Academiei de Leadership și Pedagogie Teach for Romania, în două comunități rurale (Românești și Potlogi, județul Dâmbovița). Acolo am interacționat cu sute de copii, urmărind să surprind naturalețea și curiozitatea lor, dar și mediul în care se desfășurau orele. A fost o experiență cu adevărat nouă, în urma căreia rămân sute de fotografii de explorat și, mai ales, dorul de elanul creator al copiilor.”

Ca mulţi alţii, are nostalgia fotografiilor pe film şi îmi spune râzând că „de fiecare dată când fac imagini pe film, îmi spun că nu mai vreau să folosesc digitalul”. Însă asta e imposibil. Are și o cameră Polaroid şi a făcut câteva fotografii, dar „fiind filmul atât de costisitor şi calitatea nu e chiar extraordinară, se pot face mai mult experimente.”

Joaca și regia

Face experimente, în joacă, şi când iese pe stradă, având de obicei la ea camera mică, roz şi inocentă. Se plimbă cu ea, eventual la nivelul taliei, şi când i se face poftă, face fotografii la întâmplare: „Să zicem că fac două sute şi apoi ajung acasă şi-mi spun «Doamne, ce a ieşit!», chiar le fac aleatoriu, mă plimb printre oameni şi fac poze întruna. Dar au ieşit şi câteva imagini bune, chiar am unele dragi.”

Cu telefonul face fotografii rar, poate o dată la două-trei luni, doar ca să-şi amintească momentul. Nu e însă împotriva fenomenului fotografiilor făcute astfel. „Sigur că poţi face imagini foarte bune cu un telefonul mobil, şi nu mă deranjează faptul că lumea are acces la fotografie. Contează mai mult nu neapărat să fi făcut o fotografie genială, în care să fi surprins un moment unic, ci să te ţii de asta. Contează persistenţa şi consistenţa portofoliului tău, mai mult decât un cadru wow pe care l-ai făcut cu telefonul într-o situaţie extraordinară.”

Ne întoarcem puţin la mediul online şi o întreb dacă activitatea continuă pe platformele sociale, tot mai numeroase în ultima perioadă, nu a devenit obositoare în ultima vreme. Îmi răspunde că, da, pentru cei mai timizi poate că lucrurile sunt mai greoaie, poate că nu le place să fie disponibili mereu, să fie sociabili şi să organizeze evenimente, să-şi îndemne prietenii să-i urmărească. La început, spune că „am fost foarte entuziasmată de Facebook, dar cu timpul, platforma s-a îndreptat spre comercial, iar mie mi-e dificil să țin pasul cu strategiile de marketing, şi de cele mai multe ori nu văd în ele concordanța cu ceea ce fac eu. Cel mai tare îmi place să interacţionez cu lumea, nu aştept like-uri şi comentarii doar ca să se adune, ci pentru că îmi place să răspund la tot ceea ce mi se scrie. Eu cred că suntem o comunitate.”

La şedinţele de modă sau portret, îi place să surprindă oamenii între cadre şi să fie spontană, dar nu îi iese mereu. „Soţul meu îmi aminteşte cum îi spun mereu să pozeze, cu replica «Fii spontan!», dar nu poţi să pozezi şi să fii spontan în acelaşi timp, e complicat. În lucrul cu modele profesioniste, lucrurile sunt diferite. Cred însă că, în general, fotograful decupează din realitate, nu o surprinde chiar aşa cum e ea, deci e tot un fel de regie, dar în mintea lui. Îşi aduce contribuţia personală la realitate.”

           

Dublul

Şi soţul său este pasionat de fotografie de mai mulţi ani. Felicia crede că, în artă, omul de lângă tine e foarte important. De obicei, când îi vin idei de proiecte, el e primul om căruia îi spune: „Uite ce idee am, hai să mergem şi să facem asta”. Fac un fel de brainstorming şi văd cum pot dezvolta proiectul. El a fost programator timp de trei ani şi acum va fi profesor la Teach for Romania. „Deja visez la vacanţele de vară, când vom avea timp să călătorim şi să facem proiecte împreună.”

Încheiem întâlnirea cu o curiozitate a mea: cea mai recentă fotografie la care a lucrat. „Este la bâlci, la Caracal – o fetiţă îmbrăcată într-un maiou fosforescent, cu steluţe mov şi roz, care bea un suc fosforescent verde, cu un pai fosforescent roz.” Suprarealismul, se pare, n-a părăsit-o complet.