-

Când mănânci creier prăjit

 
 

mai 28, 2017


Tara Skurtu s-a născut în Florida și locuiește la Boston, unde și-a încheiat și studiile de licență (spaniolă-engleză) și master (scriere creativă/poezie). A vrut să fie moașă când era adolescentă, apoi, în timpul facultății, a început să se pregătească pentru Facultatea de Medicină. A renunțat, însă, în favoarea poeziei. Înainte să vină în România, preda scriere creativă la Universitatea din Boston. Acum, nu ar vrea să mai plece din România, simte că aici este acasă. Tara pare cea mai extrovertă femeie din lume. E o poetă prietenoasă și curioasă, întreabă mult și multe, chiar dacă ea este cea intervievată. Își întrerupe frazele și le reformulează până când găsește varianta pe care o consideră cea mai adecvată, cea mai fidelă gândurilor sale. Nu irosește cuvintele. Are cel mai simpatic accent atunci când vorbește în română și cea mai entuziastă reacție atunci când îți spune cuvinte deocheate în limba ta maternă. Iar poemele ei te lovesc în moalele capului. Dacă ți le și citește, nu mai ai scăpare.

Când înveți România, româna

Cea mai recentă expresie pe care Tara a învățat-o în limba română este Mânca-ți-aș gura ta.  I s-a spus că o poate reproduce unei audiențe restrânse, că nu mulți o vor gusta. Amuzantă i se pare și Nu vreau să vin cu mâna-n cur, pe care a folosit-o la o florărie, când mergea la o prietenă și voia să-i ia un buchet. Oamenii de acolo au râs mult când au auzit-o. Apoi i-au spus că, dacă se duce la cineva în vizită, trebuie să ia un număr impar de flori.

Aici, a învățat foarte mult limbaj colocvial și argou, tocmai pentru că este de părere că sunt amuzante, iar în engleză nu are parte de aceeași experiență lingvistică, „Noi înjurăm și-atât”. La Festivalul Internațional de Poezie de la Sibiu „Poets in Transylvania”, ediția din 2013, i-a spus unui poet că se simte ca un copil pentru că nu știe nici măcar o înjurătură. Așa că el i-a luat cartea și a scris înjurături în câteva limbi diferite, apoi a dat volumul mai departe, iar poeții prezenți i-au urmat exemplul. Până la sfârșitul serii, avea o colecție impresionantă de insulte și înjurături în aproape fiecare limbă din Europa. „Așa am realizat cât de plictisitoare sunt cele englezești. În plus, unele înjurături românești spun povești”. De exemplu, cineva din Brașov i-a reprodus una foarte originală: o să-mi fac schiuri din crucea de pe mormântul mamei tale. „Chiar mi-a și desenat asta, pas cu pas, să înțeleg”.

La început, însă, știa doar cum să spună în română numerele de la unu la douăzeci, saluturi și alte lucruri de bază, cum ar fi Ce faci?. Le-a învățat în SUA, printr-o aplicație, înainte să vină pentru prima dată în România, în 2013, prin intermediul unei burse, Robert Pinsky Fellowship, grație căreia putea să aleagă o țară în care nu mai fusese niciodată sau a cărei limbă nu o cunoștea, un loc care să o inspire să scrie. A ales România pentru că străbunicii din partea tatălui ei au emigrat în America din Transilvania, cândva la începutul anilor 1900, și a vrut să cunoască țara despre care auzise doar în câteva povești ale tatălui său și prin câteva feluri de mâncare atipice, cum ar fi varza călită. Așa se și explică numele ei de familie, Skurtu, pronunțat tot timpul greșit.

Când a venit aici, se aștepta să nu înțeleagă nimic, să nu cunoască pe nimeni și să poată scrie. Totul a fost exact pe dos: a învățat destul de multă română și a fost adoptată imediat de comunitatea literară românească. A stat două luni și jumătate, mai întâi două săptămâni în Zărnești, apoi în Sibiu. Sibiu a fost prima ei casă în România, așa că, dacă ar trebui să aleagă un oraș preferat din România, acesta ar fi. Acolo se simte confortabil. După el, ar veni Brașov, unde locuiește în prezent, un oraș foarte frumos și relaxant, dar unde tinde să fie solitară pentru că majoritatea prietenilor săi sunt în București. Iubește capitala pentru că îi plac orașele mari, așa că, de fapt, își petrece majoritatea timpului în București.

La prima vizită, s-a îndrăgostit de limba română. I se părea că sună minunat și voia să o stăpânească. În plus, i-a plăcut foarte tare poezia românească, așa că voia să știe româna foarte bine și pentru a putea traduce în engleză poeme românești.

I-a fost greu să o învețe. La început, pentru că stătea în gazdă la o familie care nu vorbea limba engleză, i-a fost dificil, nu înțelegea nimic. Apoi, a început să fie atentă și să găsească cuvinte similare cu cele din limba spaniolă, pe care o avusese ca specializare la facultate. A pus cuvintele împreună ca pe niște piese de puzzle, asculta, mergea la dicționar, căuta și învăța. Ori își cumpăra cărți în română și le citea cu voce tare în cadă – un exercițiu foarte important, crede ea, tocmai pentru că îți folosești alți mușchi pentru diferite limbi.

Când s-a întors, în 2015, cu o altă bursă, Fulbright, înțelegea deja mare parte din ceea ce se vorbea în jurul ei și mergea des la festivaluri de poezie. Nu vorbește română atât de frecvent pe cât crede că ar trebui să o facă, dar înțelege tot ce aude. În primăvara lui 2016, a început, în sfârșit, să traducă poeme românești. A așteptat până a ajuns la un nivel satisfăcător de cunoștințe. A tradus, de exemplu, un poem al Angelei Marinescu, Atracție. I-a luat aproximativ trei luni. A mai făcut, împreună cu Tiberiu Neacșu, și traducerea unei poze scurte de-ale lui Bogdan Munteanu, pentru un festival. Traduce lent pentru că vrea să o facă cât de bine poate.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Când scrii poezie în timpul liber

Acesta este primul și, probabil, singurul an din viața ei când nu a avut mai mult de două slujbe în același timp. E bucuroasă că se poate concentra pe a preda și a scrie. În prezent, ține cursuri de engleză la Universitatea Transilvania din Brașov și ateliere de poezie și traducere. În ceea ce privește scrisul, aici a terminat lucrul la primul ei volum de poeme, The Amoeba Game, pentru care a semnat contractul de publicare la mijlocul lui septembrie, anul acesta. Cartea îi va apărea în America la Editura Eyewear Publishing, în toamna lui 2017, după aceea și în România, cu titlul Jocul de-a amiba, în traducerea lui Radu Vancu, la Editura Charmides. Crede că nu ar fi reușit să își termine volumul de debut dacă nu venea în România. A lucrat la el opt ani, iar aici a avut răgaz să scrie. În plus, la ediția din noiembrie 2016 a Târgului Internațional de Carte Gaudeamus, i-a apărut volumul Skurtu, România (traducere de Radu Vancu, redactare de Tiberiu Neacșu, Editura Charmides), un soi de prequel la Jocul de-a amiba.

E mult mai relaxată în România decât în America, unde lucra 65 de ore pe săptămână, avea un job cu program fix, de la 9:00 la 17:00, iar când ajungea acasă, muncea în continuare. La sfârșitul unei zile de lucru, realiza des că a uitat să mănânce. Între timp, locuitul aici a schimbat multe pentru ea. Acum, are timp să se întâlnească cu prietenii și să cunoască alți oameni, deși încă muncește mult.

Dacă este întrebată ce meserie are, uneori răspunde că este profesoară, alteori că este poetă. Asta pentru că, deși își petrece mult timp acum scriind poezie și traducând, o face tot în timpul liber, ca în America. Din poezie nu poate câștiga suficient pentru a se întreține. Dar se consideră poetă. I am a poet, but what I do is teach.

Nu ar recomanda niciodată cuiva să devină poet pentru că nu crede că poți deveni poet, ai o tendință naturală spre asta sau nu. Nu crede că a devenit poetă, ci că era deja, dar a descoperit mai târziu. Dacă, în schimb, cineva are o înclinație spre poezie, întotdeauna l-ar încuraja să scrie.

 

Când poezia e legată de felul tău de-a fi

Întâlnirea cu poezia a fost întâmplătoare. Întotdeauna a ținut un jurnal, dar nu credea că știe să scrie un poem. În facultate, un profesor a întrebat-o dacă scrie poezie, iar ea a răspuns că nu. Era un profesor bătrân, care purta aripi de fluture în prima zi de școală și le recita studenților rime pe care le inventa pe loc, pentru ei. El i-a spus că ar trebui să scrie câteva poeme pentru un concurs școlar. Tocmai își vizitase sora la închisoare, așa că a scris despre această experiență, plus un alt poem. Era cât pe ce să nu le trimită, dar a făcut-o, în cele din urmă. Nu s-a dus, însă, la ceremonia de premiere. A uitat și nici nu s-a gândit că ar fi putut câștiga ceva. Totuși, poemul despre sora ei fusese remarcat și câștigase locul al II-lea. Nu avea nici cea mai vagă idee cum să scrie un poem, dar s-a gândit că, dacă un poet adevărat a crezut că poate scrie poezie și i-a ales poemul, atunci poate ar trebui să continue să scrie. Și așa a făcut, în timp ce se pregătea pentru admiterea la Facultatea de Medicină. După ce învăța chimie organică toată ziua, poemele pe care le scria o făceau să se relaxeze. Și a crezut tot timpul, de atunci, că va scrie poezie doar în timpul liber. Poezia i-a fost și îi este câteodată terapie, altădată mecanism care o ajută să meargă mai departe. În orice caz, crede că poezia este legată fără doar și poate de felul ei de-a fi. Iar sentimentul de împlinire pe care îl are atunci când termină un poem nu îl mai regăsește în nicio altă situație.

Nu știe nici cum reușesc criticii să scrie despre poezie. Faptul că trebuie să folosească cuvântul „[este] despre” este ca atunci când încerci să îi povestești cuiva visul pe care l-ai avut, dar acel cineva nu va vedea niciodată ce ai văzut tu. „Cu cât descrii mai mult, cu atât ție ți se pare că te îndepărtezi de vis, iar celuilalt i se pare că și-a făcut imaginea mentală”, spune Tara. Dacă totuși ar trebui să-și descrie poezia, atunci ar face-o printr-un moment: „e ca atunci când ai mânca creier prăjit”. Și continuă: „Adică documentez un moment personal, o acțiune la care am avut și un răspuns fizic. Scriu momente pe care nu vreau să le uit. Și retrăiesc aceste momente prin mai multe simțuri, în același timp”. De altfel, scrie mereu despre oamenii din viața ei. Nu crede că are vreun poem în care să nu existe o persoană pe care o iubește.

 

Când te temi

Deși Tara scrie despre experiențele proprii, nu se teme că se expune prea mult. În schimb, îi este frică să nu îi expună pe ceilalți, cei prezenți în poezia ei. De aceea, este întotdeauna atentă la cum scrie. „Noi, poeții, scriem poezie pe care nu vrem să o scriem, în principiu. Multe dintre poemele noastre sunt încercări de a depăși o traumă, o relație, o problemă care ne macină.” De exemplu, spune că poezia despre sora ei a fost în regulă pentru aceasta din urmă, dar, când a ieșit din închisoare, i-a spus că nu mai vrea să scrie niciun poem despre ea. Nu a mai făcut-o o vreme, dar, la un moment dat, când era îngrijorată în ceea ce o privește, s-a așezat și a scris un poem despre ea. Nu i l-a arătat până acum și, pe măsură ce au trecut anii, a preocupat-o din ce în ce mai puțin reacția surorii ei după ce îl va citi. „Când scrii despre oamenii din viața ta, nu știi niciodată cum vor reacționa. Te temi mereu de reacțiile lor”. Când a început să scrie poeme, tatăl ei i-a spus că nu vrea să scrie niciodată despre el, ba chiar a încurajat-o să scrie despre altceva, cum ar fi despre istorie. Între timp, crede că s-a mai obișnuit cu ideea. Anul acesta, a scris două poeme, iar în cel de-al doilea sunt doi oameni care l-au citit și au înțeles. „Câteodată, e atât de simplu. Iar alteori e straniu că tocmai poeții nu înțeleg de ce sunt în poeme”.

Cea mai mare preocupare a ei este, însă, cât de personal poate scrie astfel încât să fie relevant și pentru cititori. Îi este frică să nu fie poeme mult prea personale. Timp de 14 luni, a lucrat la un poem pe care, atunci când l-a terminat, nu l-a arătat nimănui, crezând că era mult prea personal, că nimeni nu ar fi putut empatiza cu el. Când a avut curaj să o facă, a avut surpriza să realizeze că reacția e opusă, oamenii empatizează cu poveștile personale.

 

Când nu scrii, aștepți să scrii

Dacă este întrebată cum scrie poezie, răspunde în cel mai onest mod cu putință: I have no fucking clue how do I write poetry. Poate spune că întotdeauna începe cu un moment sau o imagine și nu știe niciodată unde va sfârși, chiar dacă, uneori, are o vagă idee către ce se îndreaptă. Niciodată nu știe ce face. Când trăiește un moment, când experimentează ceva complet nou, știe că  se va transforma, cândva, în poezie, că îl va include într-un poem. Scrie lent. De obicei, îi ia între una și douăsprezece luni să termine un poem. Scrie în capul ei o vreme, apoi se mută pe hârtie – când crede că poate pune piesele împreună. Mereu scrie de mână mai întâi. Mai are momente când începe pe hârtie și apoi se mută pe calculator, dar trebuie să fie mai întâi ceva scris de mână. Nu lucrează la mai mult de un poem odată. Când nu scrie, așteaptă să vină momentul să scrie. În ultimul timp, scrie când călătorește cu trenul, când este în mișcare. Sau când este foarte ocupată – știe că trebuie să termine o prezentare sau o lucrare de notat, dar atunci simte nevoia de a scrie și o face, poezia are întotdeauna prioritate tocmai pentru că știe că va reuși să le facă și pe celelalte până la termenul limită.

Deși crede că este o persoană nerăbdătoare, în ceea ce privește poezia îi place să își lase timp, să nu se grăbească. De aceea, nu a avut niciodată vreun blocaj când voia să scrie, ci când s-a întors la texte pentru a le edita. O ajută, de fiecare dată, Lloyd Schwartz, și el poet american, fost profesor de scriere creativă. Se întreabă zilnic de ce este poezia atât de importantă pentru ea, dar n-a găsit un răspuns concret până acum.

 

Când România îți schimbă poezia

De-a lungul timpului, a tot spus că trăitul în România i-a influențat poezia. În primul rând, locurile din poemele sale s-au schimbat – de exemplu, acum, o secțiune întreagă din primul ei volum de poezie se petrece aici –, apar și cuvinte în română – cum ar fi feluri de mâncare, pe care nu le-a tradus în engleză –, iar sintaxa îi este mai flexibilă în urma învățării limbii române.

Tara consideră că România este o parte imensă din succesul ei. Este cunoscută pentru că a fost invitată la numeroase festivaluri aici – Festivalul Internațional de Poezie „Poets in Transylvania”, Festivalul Internațional de Poezie și Muzică de Cameră „poezia e la bistrița”, Festivalul Internațional de Literatură de la București etc. –, lecturi, evenimente, conferințe (The Power of Storytelling, Creative Mornings) ș.a.m.d. Mulți oameni cred, atunci când o întâlnesc, că deja a publicat cel puțin o carte. Majoritatea sunt surprinși când le spune că îi va apărea primul volum abia în 2017. Se consideră norocoasă pentru că a ajuns atât de departe fără să fi avut o carte publicată. „Mi-ar plăcea să cred că este datorită calității poemelor”. Spune că a așteptat atât de mult să publice pentru că avea o strategie, voia să îi apară individual fiecare poem înainte. I-a ieșit, cu o singură excepție. „Lucrez la un poem, apoi la un altul, le public. Cred că a fost bine că am început să trimit poeme și în alte locuri din afara Americii. Când lucrez, lucrez, când nu lucrez, îmi răspândesc poemele. Nu trimit un poem doar la o revistă, ci mă documentez și trimit la mai multe, în același timp. Nu am început să public prin cunoștințe, dimpotrivă. Nu-mi plac scurtăturile, prefer să-mi iau timp și să fac totul încet”. Are deja publicate poeme nu numai în numeroase reviste americane și românești, ci și în cele britanice, ungurești ș.a. Acest lucru se datorează și social media, crede ea – „Dacă te expui, îți expui și munca”.

 

Când festivalurile de poezie sunt o vacanță

Este foarte activă pe Twitter, Facebook și alte platforme online pentru că așa poate promova peste tot în lume poezia, respectiv ceea ce face. Nu interacționează foarte mult, dar împărtășește multe. Fiind activă în social media, poate face poezia cool. De obicei, nu scrie poemele ei, ci pe ale altcuiva. Social media este marketing, este de folos pentru a construi o comunitate mai mare de cititori de poezie, din punctul ei de vedere. „Sunt ca un mormon care împrăștie poezia”.

Iubește să fie invitată la festivaluri de poezie, îi place să citească în public. În plus, festivalurile sunt ca o vacanță pentru ea. Timp de trei-patru zile, face parte dintr-o familie poetică, ascultă poveștile și poemele poeților, vorbește despre evenimentele curente etc. La un astfel de festival – cel de la Sibiu, unde a fost de două ori –, de exemplu, l-a cunoscut pe Gökçenur Çelebioğlu, unul dintre cei mai buni oameni pe care i-a întâlnit, și de a cărui poezie s-a atașat imediat. Altădată, îi este teamă de anumite momente, se stresează mult înaintea evenimentului. Așa a fost cu Literary Death Match de la Festivalul Internațional de Literatură de la București, din decembrie 2015. A fost o experiență sportiv-poetică complet nouă, a fost fericită că a fost invitată, chiar dacă și-a făcut multe griji înainte de seara respectivă. S-a distrat mult, a fost o improvizație interesantă, a avut parte de cele 15 minute de faimă. Ar face-o din nou, fără nicio îndoială. A fost o experiență suprarealistă.

 

Când predai în închisoare

Tara este și profesoară de engleză și de scriere creativă. În America, a predat la gimnaziu, liceu, universitate și în închisoare, pe când în România predă la universitate și ține ateliere de scriere creativă cu oameni care vin, în mare parte, din corporații, oameni care nu se consideră scriitori. Diferența principală între cele două spații este că aici oamenii nu scriu poezie în limba  lor maternă, lucru care îi sperie uneori pentru că nu scriu atât de bine pe cât ar vrea. Apoi, la fiecare atelier, oamenii plâng mult. „Nu le pot controla amintirile, așa că, uneori, oamenii se duc spre lucrurile care dor foarte tare. Cred că aici cei cu care lucrez tind să fie mai onești, să se deschidă mai repede”.

Totuși, cea mai provocatoare și cea mai rodnică experiență de predat a avut-o cu deținutele. Nu a fost cea mai ușoară experiență de predat, dar s-ar întoarce oricând din nou în închisoare să o facă. Primul lucru care au întrebat-o în prima zi când a mers la ele a fost dacă predă și în lumea reală, „de parcă ar fi primit profesori de mâna a doua doar pentru că sunt în închisoare”. Le-a răspuns că aceea era lumea reală. „Ești din exterior la început, ești un străin. E greu să-i faci să aibă încredere în tine”. Odată ce au căpătat încredere în ea însă, s-au implicat foarte mult, au fost foarte atente, „am avut unele dintre cele mai antrenante conversații din viața mea cu ele”. I-a plăcut că au curaj, nu le e teamă să pună întrebări simple. „E uimitor să le vezi cum se transformă după o perioadă, ce învață, cum capătă încredere în ele”. Mereu a învățat de la cei cărora le preda, dar, în cazul acesta, a realizat că învăța mai mult de la ele decât le preda ea. Fiecare zi era ca un rollercoaster.

 

Când simți poezia

Citește multă poezie, chiar și când merge. Are un obicei pe care îl consideră prost: când ia o carte nouă în mână, o deschide mereu la ultima pagină și citește ultimul vers din poemul de acolo, apoi se duce la primul vers. Așa se hotărăște dacă să cumpere sau nu cartea respectivă, aceea trebuie să-i ridice câteva întrebări pentru a-i stârni dorința de lectură.

Niciodată nu încearcă, însă, să înțeleagă poezia, nu crede că funcționează așa. „De aceea sunt mulți oameni speriați de poezie, pentru că încearcă să o înțeleagă. Pentru mine, poezia se simte, nu se înțelege”. Nu vei ști niciodată ce-a vrut să spună poetul, crede Tara. În plus, ea scrie poezie pentru a documenta o experiență, nu pentru a înțelege un lucru anume. Când citește un poem bun, simte efectiv cum i se ciocnesc neuronii, simte că are reacții fizice la ceea ce citește. Își simte corpul cum reacționează. „Poezia pare un lucru complicat, dar, de fapt, e ceva cu care ne întâlnim zilnic, e vorba de amintirile pe care le avem și modul în care ele ni se succedă în minte. E o săritură de la un moment la altul”. Acest lucru le spune și studenților sau cursanților pe care îi are, leagă întotdeauna poezia de poveste – „Poezia este, la urma urmei, o modalitate de a spune povești”.