-

Ce e normal până la urmă? Interviu cu Miroslav Janek. #ONEWORLD

 
 

martie 21, 2017


Miroslav Janek s-a născut în Cehia, dar a călătorit și trăit pe două continente. Repertoriul său de regizor cuprinde zeci de filme, unele dintre ele documentare premiate, și culminează cu recentul Normal Autistic Film – câștigătorul trofeului One World România, la a zecea ediție a festivalului.

Normal Autistic Film ne prezintă poveștile a cinci copii diagnosticați cu Sindromul Asperger, o tulburare de spectru autist: Lukas, regizor aspirant, Denis, pianist pasionat de „Micul Prinț”, frații Marjamka și Ahmed, care chiar glumesc legat de afecțiune, și Majda, rapperița neînțeleasă. Timp de aproape o oră și jumătate, suntem invitați să privim viețile celor diferiți de noi cu căldură și umor, să lăsăm etichetele la o parte și să descoperim diversele moduri în care poate să fie privită lumea. Așa că, inevitabil, am vorbit cu Miroslav Janek despre destin, familii și alte chestiuni normale.

Am o fascinație pentru cameră

Ai început ca fotograf, la vârsta de zece ani…

Nu am început ca fotograf. La zece ani, tatăl meu mi-a arătat cum să fac poze, cum să developez un film și să realizez print-uri. Era fotograf și regizor amator, așa că aveam o cameră obscură în baie, cum avea și restul lumii. Ai cada, cineva aduce o bucată mare de lemn, o pui peste ea, aprinzi lumina roșie și, în următoarele două ore, nimeni nu mai are voie să între în baie. Era ceva standard (n.r. pentru amatorii domeniului).

Ce fotografiai în perioada aceea?

Ramuri pline de zăpadă, tot ce mi se părea interesant. Structuri, texturi. Apoi, încet-încet, am trecut la oameni, fete frumoase…

Ai menționat că tatăl tău era fotograf și regizor amator. Crezi că ai moștenit ceva de la el?

M-a învățat cum să fac poze și, patru ani mai târziu, mi-a arătat cum să folosesc o cameră. Atunci mi-a fost clar: nu voiam să fac altceva.

Care a fost momentul în care ai știut?

Cred că atunci când am realizat primul film, la vârsta de 14 ani. Peliculă de 8mm, un film impresionist, fără poveste. O fată care se plimba prin natură, toți copacii acoperiți de zăpadă proaspătă, strălucitoare, ceva muzică de Bach în fundal. Era doar o impresie, o stare.

Crezi că înclinația ta pentru imagini puternice vine din fotografie?

Am o fascinație pentru cameră.

Ai trăit într-un mediu artistic acasă?

Nu, amândoi părinții mei lucrau într-o fabrică de textile, într-un birou.

Totuși, hobby-urile lor erau din zona artistică…

Ale tatălui meu. Sunt sigur că avea asta în el. Dar, odată ce s-a căsătorit și ne-a avut pe mine și pe sora mea, a devenit reportul creșterii noastre: primii pași, prima dată pe skiuri, sau plimbările de sâmbătă după-amiaza.

Dar acum ai un asftel de mediu acasă, având în vedere că soţia ta este și ea editor de film. Cum colaborați?

Foarte bine. Se întâmplă așa: trag cadrele, îi dau toate materialele, ea le editează, iar eu nu mă implic în asta cu lunile. Apoi, după ce a găsit filmul și a făcut un montaj brut, mi-l arată și încep să fac finisările, proces care durează încă o lună sau două.

De obicei, artiștii cu viziuni puternice își mai „ciocnesc” opiniile. Pare că ați găsit ceva de admirat.

Soția mea găsește mereu un film mai bun decât am tras eu. Nu mă pot lupta cu ea. Putem să ne contrazicem uneori, legat de un detaliu. Dar asta… nu e nimic. E excelent, pentru că nu trebuie să fiu acolo în fiecare zi. Îmi arată din când în când ce a făcut, poate să dispară o lună sau două, apoi aduce o scenă editată. „Asta ți-ai dorit?”, iar eu în spun „Da, e perfect”.

Când e o sclipire, atunci fac un film

Ai călătorit mult în tinerețe, și chiar munca presupune destule călătorii. Ce este acasă pentru dumneavoastră?

Acum, acasă e în Praga. Am avut multe case, dar cred că acasă e acolo unde ai soția și un câine. München, Minneapolis, New York, Treviso și acum Praga. Nu plănuim să ne mutăm.

Totuși, e vreun loc în care vrei să ajungi, măcar o dată în viață? Ce anume te atrage?

Nu am această nevoie absolută de a merge undeva, dar mă atrag Georgia și Portugalia. Mai era Irlanda, dar pe aceea am bifat-o. Cred că e vorba de ceva ce m-a atins într-un anume fel filmele georgiene, o persoană de acolo pe care am întâlnit-o. Dar nu am nicio idee de ce Portugalia poate muzica pe care am ascultat-o și limba lor.

Nu sunt capabil să fiu turist. Ceva trebuie să mă aducă acolo. Nu-mi place ideea de a fi în afara mediului. Dacă vin, stau cu cineva de aici și pot să ajung înăuntru. Dar nu mă atrage deloc ideea să mă duc undeva, să stau într-un hotel și să mă uit apoi prin jur. De unde motivația să mă duc tocmai acolo când sunt atâtea locuri de văzut?

Deci lași totul în voia destinului.

Oriunde mă duce.

Apropo de asta, ai spus în trecut că subiectele pentru filme te aleg mai mult decât le alegi tu pe ele.

E o exagerare. E mai mult o chestiune de întâlnire, de intersectare a subiectului sau a temei cu drumul meu prin viață. Atunci când se întâmplă asta, când e o sclipire, atunci fac un film. Nu inventez povești pentru documentare, dar ele vin mereu la mine.

De exemplu, oamenii vin la mine și spun „Uite, asta e interesant”. Când eram mai tânăr, făceam multe scurtmetraje, dar pe acelea le scriam eu. Erau ficțiune. Când am început să fac documentare, relativ târziu, pe la 40 de ani, toate mi-au fost sugerate sau puse în față. Iar eu spuneam „Minunat, hai să facem asta”.

De ce documentare?

E o coincidență. Printr-o stranie coincidență. Am fost rugat să fac asta și am zis „OK, o să încerc”. Nu știu de unde le-a venit ideea, pentru că eu chiar nu mai realizasem un documentar până atunci. Dar l-am făcut, și a fost foarte plăcut. A fost primul film pe care l-am realizat în Cehia, după emigrare, pentru o televiziune locală. Din asta, ei au rămas cu impresia că mă ocup cu documentarele.

Apoi, au venit mai multe oferte de la același producător și am realizat alte filme. Unul dintre ele, despre copii orbi, a fost primit foarte bine. The Unseen a ajuns la festivaluri și a câștigat premii. Așa am devenit regizor de documentare în ochii producătorilor.

Deci nu ai ales tu, ai fost ales…

Da, din nou. A fost primul meu documentar și prin asta mi-am primit ofertele, chiar înainte de mutarea înapoi în Praga. Norocul, sau un înger…

De atunci, am făcut multe documentare și toate au venit dintr-o sclipire, o provocare, un impuls al altcuiva. Întotdeauna. De exemplu, The Unseen. Producătoarea făcuse deja câteva documentare și, într-o zi, a venit și mi-a spus „Uite”. Mi-a arătat niște fotografii fantastice, foarte romantice și m-a întrebat dacă știu cine le-a făcut. Nu. „Copii orbi”. I-am zis să ne apucăm de lucru, fără ezitare.

Și așa s-a tot nimerit, film după film.

Viața e plină de ironie și surprize stranii

Ai picat de trei ori admiterea la Facultatea de Film și cu toate acestea predai…

Absurdul vieții. E o situație paradoxală.

Voiam să te întreb ce simți în legătură cu asta. Crezi că sunt unele lucruri care pot fi predate și uneIe lucruri care se învață doar prin practică?

Pentru mine, școala aceasta e doar un mediu prin care studenții au ocazia să discute, cu alți studenți, cu așa-numiții pedagogi, și să se bucure de dialog. În niciun caz nu am cum să te învăț să faci un film. E doar dialog. Pentru un student, asta îi lasă loc să încerce și să facă lucruri. Nu sunt cursuri. Avem doar așa-numite ateliere.

Eu țin un atelier, colegii mei țin ateliere, și la ele se înscriu câțiva studenți, cu nivele diferite de pregătire. Vreo patru-cinci se înscriu la tine și tu ești pedagogul cu care se consultă pe parcursul unui proiect, de la început la sfârșit. Consultare, dezvoltare, dialog de la stadiul pregătitor, până la editare. Asta e esența cursului, iar eu nu țin niciun curs.

Nu sunt capabil să țin cursuri, și nu am educația. Așadar, pentru mine, e paradoxal să mă aflu acolo. Mi-am spus ”OK, viața e plină de ironie și surprize stranii. Dacă mă vor, o să mă duc și o să recuperez timpul pierdut”. Nu doar că acum pot să studiez școala, dar sunt și plătit pentru asta.

Când i-am întâlnit pe copiii aceștia, am început să fiu foarte foarte interesat

Așadar, cum te-a ales subiectul pentru Normal Autistic Film?

M-a sunat producătorul și mi-a spus că vrea să luăm prânzul împreună. Am acceptat și mi-a propus să fac un film despre persoane cu autism. „E straniu pentru că, în primul rând, e prea general subiectul; în al doilea rând, nu știu nimic despre asta și, în al treilea rând, trebuie să fie deja o mulțime de filme pe tema asta”. Mi-a spus că nu, „în Cehia nu este niciun film relevant”.

Auzisem că erau câteva emisiuni la televizor, de vreo 15 minute. Dar întotdeauna vorbește cineva, e stilul lor specific: reportaj. Tot nu eram convins că e o idee bună, dar (n.r. producătorul) m-a prezentat unui individ, omul de legătură pentru film. El urma să aibă rolul de satelit și să-mi creeze contacte, având în vedere că se ocupă de persoane cu sindromul Asperger.

Așadar, m-am dus să-l văd. De patru ori pe an, omul acesta organizează un fel de talk show, într-un teatru, la care invită diverse persoane cu Sindromul Asperger și poate chiar un expert. M-am dus la acest prim spectacol și, pentru prima dată, am văzit câteva persoane cu autism. A fost o seară incredibil de amuzantă. Oamenii râdeau mereu cu poftă și, dintr-o dată, am văzut niște persoane incredibile. Mi-am spus: „Hmm, poate că e ceva aici”.

Am început să întâlnesc tot mai multe astfel de persoane, dar doar odată la trei luni. Așa că am fost dus să mă văd cu încă una și încă una și încă una și, când i-am întâlnit pe acești copii (n.r. prezenți în Normal Autistic Film), am început să fiu foarte foarte interesat. Și apoi am făcut filmul.

Te-ai documentat înainte asupra Sindromului Asperger?

Am citit doar câteva cărți. Dar, bineînțeles, din cărți îți dai seama că nimeni nu prea înțelege ce este asta. Așa că am făcut câteva cercetări, dar în principal totul a venit din întâlnirea acestor persoane în carne și oase, selectarea lor și decizia să nu folosesc adulți. A durat peste doi ani să-i găsesc, să filmez și să editez.

Ai mai lucrat cu copii pentru The Unseen și Kha-Chii-Pae. Cum a fost diferită experiența asta? Care a fost relația ta cu copiii?

Ador să lucrez cu copii. A fost diferit pentru că ei sunt diferiți. Pentru Kha-Chii-Pae, m-am dus acolo (n.r. la casa de copii) în fiecare lună, timp de doi ani și jumătate; am stat un weekend întreg acolo și era o legătură puternică între mine și unii copii. În plus, am petrecut trei săptămâni într-o vacanță de vară în sudul Franței. Am fost invitați într-un sătuc, era un cadru restrâns și totul avea o continuitate foarte mare, de durată.

În cazul Sindromului Asperger, relaționarea nu este ușoară la început, trebuie să dezvolți încrederea persoanelor respective…

Da. Însă a fost cu adevărat fantastic. Exceptându-l pe Lukas, care este omul spectacolelor, exhibiționistul, și de care sunt foarte apropiat, cu ceilalți relația nu se dovedește a fi la fel de puternică. Dar, cu ajutorul familiilor, al părinților, am devenit prieteni foarte buni în timpul filmărilor.

Mai țineți legătura?

Da, tot timpul.

Au văzut filmul?

Bineînțeles. Chiar de dinainte să fie gata. E ceva ce țin să fac: le arăt mereu filmul înainte de finalizare, ca să mă asigur că nu au resentimente în legătură cu ceva de acolo. Sunt foarte fericiți cu ce a ieșit acum. Uneori, se duc pe la proiecții, chiar și copiii mici. Sunt incredibil de sinceri, pot să aibă dialoguri fantastice.

Copiii aceștia par mai normali decât oamenii normali

Înainte de filmare, copiii au fost familiarizați cu camera?

Nu le păsa. Nu era nicio diferență între momentele în care aveam camera cu mine și cele în care nu o aveam. Se purtau mereu la fel. Ce poți să ceri mai mult?

Desigur, a durat ceva până să ne încălzim și să fiu prezent acolo, dar foarte puțin timp. I-am vizitat o dată fără cameră, și am adus-o de la a doua vizită, pentru că nu eram sigur cum vor reacționa. Dar, în cazul tuturor, am descoperit că nu au nicio schimbare în comportament.

Normal Autistic Film. Ce e, de fapt, normalitatea? Cum o definești?

Nu știu. Pentru mine, de multe ori, copiii aceștia par mai normali decât oamenii normali. Pentru mine, aveau mai mult sens. Ceea ce spuneau, sinceritatea lor, felul lor de a gândi… Cred că pot fi un exemplu bun pentru oamenii normali.

Ai o scenă preferată din Normal Autistic Film care să nu fi ajuns în versiunea finală?

Da, am. E o scenă foarte scurtă, cu fata depresivă. Stă în tren, se uită pe fereastră și pare destul de înfuriată. Mă uit la ea prin cameră, o întreb (șoptit) ”Majda, cum te simți?” și ea spune „Jalnic”, dar râde.

Avuseserăm un joc în ziua aceea și ea hotărâse că totul era jalnic. Vremea era jalnică, starea ei era jalnică – totul era jalnic, era un joc deja dezvoltat de noi. Așadar, când o întreb “Majda, cum te simți?”, vezi că nu-și poate stăpâni zâmbetul. Și-a trădat imaginea, cea pe care hotărâse să o arate în film.

Îmi pare foarte rău că scena asta nu se regăsește în versiunea finală, dar editarea e o asemenea alchimie încât știi că unele cadre nu vor rămâne și că trebuie să le sacrifici pentru întreg. Scena asta are o poziție specială pentru că iau în considerare o anumită slăbiciune a filmului: nu a portretizat-o pe Majda îndeajuns de bine, ci cu o singură fațetă, în mod repetitiv. Însă ea are mai multe laturi și, mai târziu, mi-am dat seama că nu am reușit să le arăt în film. Îmi amintesc scena asta pentru că nu este acolo. Altfel, totul e acolo.

Cine ți-ai dori să vadă Normal Autistic Film? Desigur, în mod ideal, răspunsul ar fi „toată lumea”, însă te gândești la cineva anume?

Aș vrea ca oamenii să vadă filmul, să ia contact cu sindromul Asperger și să nu-l privească în mod negativ. De exemplu, copiii din școli. Și profesorii, pentru că nu știu ce să facă cu ei (n.r. copiii cu sindromul Asperger).

Nu am iluzia că va schimba lumea, dar poate unii oameni își vor schimba atitudinea. Până acum, cel puțin în Cehia, filmul a avut un ecou foarte plăcut. Am vorbit doar cu unele persoane ceva s-a îmbunătățit în viața lor. Nu am ambiția să aibă un astfel de efect, dar evident că ideea e să încerci să faci ceva mai bun.

Cum nu mai era în țară la momentul anunțării premiului, Miroslav Janek a trimis juriului un mesaj de mulțumire pentru trofeul One Wold România: