-

Ce mi-a zis Grease în 2017: Marele Picnic Shortsup

 
 
Abia am așteptat să vină weekendul în care se poate merge din nou la scurtmetraje în Grădina Botanică. Ceva mă înduioșează la ideea de a mă strânge împreună cu mulți alții la văzut filme de pe pătura de picnic – probabil impresia spontaneității și liniștea care mă cuprinde când am în jur atâtea perechi de ochi mari și atenți, scoase din formalitatea scaunului de cinema.

Se pare că mulți au gândit la fel, pentru că în prima seară, sâmbătă, pajiștea cu pricina din Grădina Botanică era plină ochi – păturicile colorate abia dacă mai lăsau câte o cărare verde între ele, pe unde să poți face echilibristică ținând în mâini băutura sau popcornul. Am pus textila noastră foarte în față, unde nu am avut probleme cu văzut/auzit. Am înțeles că cei din spate nu au fost la fel de norocoși.

Filmele primei seri au avut în comun un substrat duios, care a mers bine cu o seară sub stele într-o grădină neașteptat de plină: doi polițiști parteneri și prietenia care îi leagă, văzută exclusiv din mașina de poliție (Standby, r. Charlotte Regan); un sat întreg de oameni care pretind că au cu toții diverse dizabilități, ca să primească ajutoare sociale, și reacția lor când sunt descoperiți (237 de ani, r. Ioana Mischie); frustrarea brută și inocentă a locuitorilor unui bloc, reacție la caniculă (Balcony, r. David Dell’Edera); lupta rromilor pentru egalitate, explicată printr-o fabulă (Balada Broaștei, r. Leonor Teles); lăcomia mică de provincie, pusă față în față cu ocazia unui câștig neașteptat (Gratis, r. Merijn Scholte-Albers, Tobias Smeets); un poem animat despre iubire, văzută ca fenomen natural în ciudățenia lui (Love, r. Réka Bucsi); conformismul dus la extrem vs. oamenii care se simt speciali (Roșu la semafor, r. Toma Waszarow).

Dar cel pe care mi-l voi aminti mult timp a fost chiar filmul despre care, în primele cinci minute, am crezut că o să mă enerveze cel mai tare: Poftă de narațiune (r. Max Grau, Germania, 2015) începe cu un loop din filmul Grease, despre care ajungi repede să crezi că e un statement autosuficient de tipul Rahatul artistului al lui Piero Manzoni. Apoi începe comentariul: ni se atrage atenția asupra unor mișcări ciudate ale lui John Travolta, apoi a felului cum cântă anumite silabe. De acolo, pornim spre o rețetă a cântecelor pop și teoriilor legate de funcționarea ei. Trecem prin mecanismele nostalgiei (Grease e un film făcut pentru puști din anii `70 despre puști din anii `50), de unde ajungem la oamenii care nu se simt bine în timpul și în lumea lor, la zeitgeist și la cum nostalgia are acum cu totul alte resorturi, dat fiind că nimic nu mai dispare și putem găsi orice din copilăria noastră pe internet. Filmul m-a dus în doar câteva minute de la ochi dați peste cap a exasperare la urmărit cu cea mai mare atenție și dat din cap aprobator-admirativ.

Posibil să apară și în seara asta vreo astfel de surpriză – cui a rămas în București îi recomand fie să meargă acolo devreme, pentru un loc bun pe iarbă și acces decent la cele de ronțăit, fie să vină îndestulat de acasă. Mai multe sugestii se găsesc pe site-ul organizatorilor.