-

Cea mai firească tăcere

 
 

mai 28, 2017


Veronica D. Niculescu este o scriitoare fără pereche. Asta mi-am spus acum câțiva ani, când am citit-o prima dată, asta mi-am zis și de curând, după ce am citit cea mai recentă carte de-ale sale, „Spre văi de jad și sălbăție” (Polirom, 2016), una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit anul acesta, un roman ce-și atrage cititorii și cere o relectură. Fără pereche este și personalitatea sa, o autoare care caută să afle ce e dincolo de suprafață, ce e ascuns vederii, care prețuiește tăcerile, care se oprește, în plimbările sale, să privească, și care caută miezul în cuvinte. Atipică într-o lume atât de agitată și atât de zgomotoasă. Prin interviul pe care îl veți citi în următoarele pagini, îmi doresc să vedeți cele de mai sus, să trageți cu ochiul în universul literar al Veronicăi D. Niculescu și, mai apoi, să vă doriți să vă cufundați în cărțile ei.

După studii realiste și o cotire spre jurnalism, în urmă cu doisprezece ani, Veronica D. Niculescu publica primul volum, Adeb (Limes, 2004), o carte de proză scurtă. Îi urmau altele două de proză scurtă (Orchestra portocalie, 2008, și Roșu, roșu, catifea, Casa de pariuri literare, 2012), cărțile-pereche Simfonia animalieră și Hibernalia (Casa de pariuri literare, 2014, respectiv 2016), două volume în colaborare cu Emil Brumaru (Basmul Prințesei Repede-Repede și Cad castane din castani, Polirom, 2009, respectiv 2014), o antologie de proză scurtă (Floribunda, TipoMoldova, 2012) și primul roman, Spre văi de jad și sălbăție (Polirom, 2016). În total, nouă volume. Plus zeci de traduceri.

Cea mai mare bucurie

Să vorbim puțin despre momentul în care ai început să scrii literatură: ce l-a declanșat, cum s-a așezat acesta în viața ta, cum a fost trecerea de la scrisul jurnalistic la cel literar, care au fost cele mai mari temeri legate de scris.

În anul când m-am căsătorit și m-am mutat de la Pitești la Sibiu, am știut că nu mai vreau să lucrez în presă. Veneam după aproape cinci ani în care condusesem o redacție de ziar. Însă, cu CV-ul meu, exact asemenea oferte primeam. Le-am refuzat, am stat pentru o scurtă vreme acasă. Și, din senin, departe de știri, reportaje, pagini și corecturi, am început să scriu povestiri. Cred că a fost fuga de o anumită fațetă atroce a realității – o fugă spre scrisul adevărat, spre imaginație și construcție, spre literatură. Eu și în presă intrasem cu gândul că trec de la cifre la litere, că acolo voi scrie. Dar n-am găsit scris în presă, era altceva. Sigur că scrisesem și înainte, umplusem niște caiete, s-au pierdut aproape toate, dar niciodată nu fusese ca acum, cu atâta concentrare și grijă; acum pur și simplu m-am așezat și, vreme de doi ani, am alcătuit un volum. Sigur că am mai lucrat apoi în presă, și încă destul de mult, dar am refuzat actualitatea cât am putut, sau mai bine zis acea actualitate la care mă străduiesc să stau cu spatele. Nu vreau să aud de politică, de accidente ale zilei, de activism de orice fel, de așa-zisele teme la zi, care se fumează tot așa de rapid cum apar. Temeri legate de scris, atunci, la început? Nu. Mi-am dorit să scriu povești și am scris, singură pe lume, cu bucurie. Spre inocența aceea, a începuturilor, tânjesc de fiecare dată când dau târcoale vreunei noi povești. Singura teamă actuală ar fi aceea că după fiecare carte, întotdeauna, mi se pare că n-o să mai scriu niciodată nimic. Dar e și multă alinare în asta.

Ce-l face pe scriitor – scriitor, iar pe traducător – traducător?

Pofta de a spune o poveste, capacitatea de a-și decupa un timp doar al lui, în cazul scriitorului. Iar pe traducător: munca, răbdarea, suspendarea și amânarea propriei persoane.

Nu voi întreba când știi că e gata o carte, ci când știi că ai tot ceea ce ai nevoie pentru a începe o carte?

De fapt, e vorba de un ceva infim. Ah, dacă i-am putea spune pe nume, dacă l-am putea apuca între degete, ca pe un peștișor auriu, atunci am și reuși să-l convocăm mai adesea. E ceva mic, foarte mic – nu e vorba de tot, ci e mai aproape de nimic. Să fie un gol ca o pajiște albă, pe care se ițește un fir. Nevoia teribilă de a spune o poveste, apoi ideea poveștii, apoi schema ei, precisă, trasată în linii mari, dar până la capăt – acel capăt care o să te atragă cum atrage lumina fluturii nopții. Apoi timpul. Camera ta. Muzica textului. Ușa închisă. Senzația că tot ce există în rest a dispărut. Ești doar tu cu povestea pe lume.

Cea mai profundă ruptură

În repetate rânduri, în diverse interviuri, ai spus că nu poți scrie atunci când traduci. Din moment ce continui să faci și una, și alta, cred că cele două forme de scriitură s-au mulat cel mai bine pe tine. Ce îți aduce literatura ta, ce îți aduc traducerile?

Nu pot scrie niciodată un rând în perioada cât traduc la o carte. Și, cum în ultima vreme m-a ajuns cine știe ce blestem al traducerilor extrem de lungi, iată, nu scriu. Scriu când nu am de tradus și dacă a trecut suficient timp încât să pot ieși din tonul altui autor, din tema și limbajul lui. Sigur că aș vrea să inversez iarăși balanța, să traduc câte-o carte din când în când, între cărțile mele, și nu să strecor cu greu câte-o carte între traduceri. Dar, recunosc, traducerile aduc enorm scrisului, pe cât îți fură în clipa când traduci, pe atât te îmbogățesc după. Dar prețul plătit e enorm. Ai mereu senzația că n-o să mai apuci și timpul ăla, numai al tău. De-aici frustrările imense. Senzația că te amâni la nesfârșit.

Cât de dificil este pentru un autor să dea drumul unei cărți în lume, să nu mai aibă control asupra ei? Dar pentru un traducător?

Aici nu e vorba de control asupra cărții. Ci de ceva mai subtil. E o ruptură uriașă între intimitatea scrisului și ieșitul în lume. Ceva cu care nu m-am împăcat încă și am o bănuială că n-o să vreau să mă împac niciodată. Scrisul e intim; publicarea e un act exhibiționist. Să punem între scris și publicare semnul acela ca un fulger care indică pericolul pe tablourile electrice. Mai e vorba și de un rost, de un sens în care trebuie să crezi, dincolo de tine și de nevoia ta de a scrie – un sens de care mi-e greu să vorbesc, tocmai fiindcă e ceva foarte intim și-i atât de ușor să devii caraghios când prinzi în cuvinte treburile care te privesc doar pe tine. Cu traducerile e altfel – aici e muncă, sunt cărți care există, cu sau fără tine.

Știu că cer imposibilul, dar poți alege câte un cuvânt pe care să-l alături celor mai recente trei cărți ale tale, care să le definească cel mai bine?

Simfonia animalieră – licăr; Hibernalia – moarte; Spre văi de jad și sălbăție – credință.

 

Cea mai lungă poveste

Cum a venit romanul după volumele de proză scurtă, a fost o necesitate, s-a impus? Mai ales în „condițiile vitrege” ale publicării prozei scurte de la noi – sau nu a avut nicio legătură?

Povestea și-a cerut forma. Și mi-era foarte poftă să scriu o poveste cu frază amplă, alambicată. Asta după cele două volume minione, cu structură de simfonie. E foarte posibil să fi fost și sătulă de toate discuțiile exagerate despre proza scurtă. Módele și dezbaterile mă obosesc. Dar sigur că nu îți calculezi în funcție de asta ce și cum scrii. A venit rândul acestei povești lungi, spiralate. Scriu doar după bunul meu plac.

După ce ai publicat Spre văi de jad și sălbăție, ai mai recitit-o, ți-ai mai dorit modificări?

Recitesc întotdeauna, de vreo două mii trei sute de ori înainte de publicare, de vreo patru sute de ori după. Modificările, desigur, le-am făcut înainte să public. După, sigur că nu, dar nici nu mi-am mai dorit. Cartea mi-a ieșit așa cum am vrut.

Ce ai tradus înainte de Spre văi de jad și sălbăție? Dar după?

Înainte, Darul lui Nabokov. După, e mai greu de spus, fiindcă am scris la cartea asta vreme de vreo trei ani, în reprize, cu pauze, cu tradus alte cărți între timp. Am tradus Foc palid undeva între niște episoade ale sălbăției, cred că între basmul în versuri și începutul părților în proză, apoi am tradus scrisorile lui Nabokov către Vera, și iarăși am scris episoade lungi ale sălbăției, volumul de scrisori fiind uriaș și împărțit în patru tranșe, egale fiecare cu câte-un volum să zicem normal. Apoi am tradus încă alte două romane, ale unor autoare contemporane, cât încă scriam la sălbăția mea lungă… Practic, a durat din vara lui 2013 până în primăvara lui 2016.

„Scrisul fără bătătorit și ocoliș nu se poate” (p. 17), spune Miranda Dortloft, protagonista cărții. Ai povestit, anterior, că ai început romanul tău cu un plan, mai întâi cu basmul din cea de-a doua parte, apoi ai dat roată cu proza, ai creat oglinzile, adăugat detaliile, reluat, rescris, tăiat. A fost vreun moment în care travaliul acesta ți s-a părut insuportabil?

Nu. Scriu cu o extraordinară plăcere. Și când ies din cameră stoarsă, cu picioarele tremurând după câteva ore de scris la o pagină, două… nu cunosc bucurie mai mare. Mă întristează enorm să spun asta acum, când nu scriu.

Ce nu este Spre văi de jad și sălbăție?

Să dăm cuvântul cititorului care se aștepta la altceva.

Cum te-a schimbat scrierea romanului?

Îmi doresc să scriu tot o poveste lungă, alunecoasă, bizară, să fiu fericită scriind-o. Nu cred că mă mai pot întoarce la scurt – nu simt nicio nevoie.

Cele mai multe reacții

„Drumul dintre casă și bibliotecă e distanța dintre realitatea mea și poveste” (p. 20), scrie Miranda Dortloft, falsa prințesă. Tu iei distanță între realități?

E exercițiul zilnic, de îndepărtare față de o realitate scârboasă și tot mai agresivă, care caută să ne intre în case și când închidem ușile bine. Sunt știrile de seară, sunt zbieretele de pe Facebook despre orice tâmpenie infimă care ieri nu exista și astăzi pare de-o însemnătate enormă pentru toți. Să fim serioși… Reușesc să mă izolez destul de bine, dar rămâne dorința enormă să plec pentru o vreme sau pentru totdeauna undeva, să am căsuța mea între dealuri și să scriu cartea pe care încă n-am scris-o.

Miranda Dortloft, Mereu da Flor, Mălina Ivanovna, domnul Teodorescu sunt doar câteva dintre personajele universului din Spre văi de jad și sălbăție, personaje memorabile, atipice, fabuloase. Cu care ți-a fost cel mai drag să trăiești în toți anii aceștia, de construire a cărții?

Cu Miranda Dortloft am trăit în minte și suflet și pe ea o cunosc foarte bine, traumele ei sunt traumele mele. Restul îmi sunt prieteni, cunoștințe apropiate, dar rămân niște străini, până la urmă.

Care au fost cele mai relevante reacții – publice sau private – pentru tine la Spre văi de jad și sălbăție? A fost ceva ce te-a surprins pozitiv, ceva la care nu credeai că cineva se va gândi citind romanul tău?

M-a surprins în primul rând că au existat atâtea reacții, că povestea a ajuns la mult mai mulți oameni ca de obicei, că s-au bucurat cititorii și unii dintre ei au simțit nevoia să arate, într-un fel sau altul, că le-a plăcut cartea. Sigur că m-au surprins acele reacții care puneau degetul în punctele sensibile ale cărții, locurile pe unde-am tot ascuns chei și noduri, de descifrat doar de cititorul atent. Am fost fericită să văd că acel cititor există și vede. Apoi, m-a bucurat să văd liceenii din Iași, la FILIT, care citiseră cartea peste vară și chemaseră autoarea la ei, la festivalul din toamnă. Acolo am fost cu adevărat surprinsă. O cunoșteau bine pe Miranda, o disecaseră și discutaseră. Nu există compliment mai frumos și mai îmbătător.

Dacă ți l-ai putea imagina, ce ar face cititorul tău ideal după ce a citit Spre văi de jad și sălbăție?

Închide cartea, face o față fermecată, dar ușor nedumerită, și deodată o ia de la capăt, răsfoind alene, descoperind oasele ascunse pe care nu le-a văzut la prima lectură. Și-atunci e fericit. Din această fericire a lui, imaginată, mă hrănesc eu.

Muzica din literatura ta are o cadență specială, o poți auzi clar numai atunci când ești singur, tu cu ea, tăcere în jur. Cu toate acestea, dacă ar fi să găsești coloana sonoră pentru rândurile tale, care ar fi aceasta?

Muzică lipsită de cuvinte. Clasică sau nu. Eu acum ascult Mahler.

 

Cea mai firească tăcere

Ai tradus și cărți pentru copii – îmi vine imediat în minte o carte pe care abia aștept s-o citesc, Un băiat numit Crăciun, de Matt Haig (Nemi, noiembrie 2016) – și, recent, ai adaptat textele a cinci povești pentru noua colecție Nemi, „Basmul din buzunar”. Să povestim puțin despre cum îți reglezi suflul pentru cărți pentru copii, după cărți „grele”, cum ai lucrat la adaptarea acestor basme.

Uite un secret: sunt zece basme de fapt, adaptate pentru Nemira astă-primăvară. M-am bucurat să mă cufund în basme și să mă opresc din traduceri. A fost un exercițiu interesant. Am adaptat poveștile la un format de buzunar – un anumit număr de secvențe pe care să poată lucra ilustratorii. A fost o muncă plăcută, un popas într-o oază. Am tradus mai multe cărți pentru copii în ultimul an și ceva, ar mai fi patru volume foarte frumoase pentru alte edituri, probabil apar anul viitor. Le văd ca pe niște excepții, nu mi-am propus să traduc pentru copii, important e să îmi placă literatura din cărțile propuse. Am descoperit astfel că îmi place enorm E. B. White – am tradus două dintre cărțile lui pentru Editura Arthur, abia aștept să apară, sunt povești minunate, literatură de cea mai bună calitate.

La FILIT am auzit, din nou, după ceva vreme, pusă în discuție cronica traducerilor. Crezi că ar fi benefică pentru traducători o reînviere a acestui tip de cronică?

Se simte foarte tare lipsa de reacție la cărțile importante traduse la noi. De fapt, de ceva ani se simte că reacția dinspre public e una directă, tot mai vizibilă, pe fel și fel de canale, în timp ce cronicile sunt tot mai puține – și la cărțile românești, nu doar la traduceri, unde poți să tragi cu tunul și nu… Aș putea vorbi aici despre bloguri – dar nu o voi face. Sunt lucruri în zona asta care-mi plac mult și care-mi displac și mai mult. Aș fi vrut să asist la discuția de la festival.

Scrii, în continuare, de câțiva ani buni (din 2007), fără întrerupere, pe blogul tău (Floribunda), despre cărțile la care lucrezi, traduceri, cronici și emisiuni, interviuri, dar și despre plimbări, plante, chinuri și bucurii, unele însoțite de superbe fotografii. Cum vezi spațiul acesta al tău virtual, în care putem trage cu ochiul când, cât și cum poftim?

E loc umbrit și bun. Nu e expunerea de pe Facebook. Nu ajunge acolo decât cel care chiar vrea să te caute – dar nici măcar pe acest rătăcit nu-l conștientizez. E cotlonul unde m-am obișnuit să-mi pun, ca într-un sertar, ba o floare presată, ba o însemnare de agendă, ba o fotografie. Ajută când trăiești atât de izolat.

Ești o autoare care stă departe, pe cât posibil, de zgomotul „breslei”. Cu toate acestea, ai fost solicitată foarte des pentru interviuri, de pildă. Ce întrebare te-a exasperat întotdeauna și ce întrebare nu a fost rostită/scrisă niciodată, deși ți-ai fi dorit?

O să râzi, dragă Eli, dar, înainte să discutăm, chiar m-am gândit că mi-ar plăcea să fiu întrebată și eu care-i întrebarea care nu mi s-a pus niciodată, deși mi-aș fi dorit. Mă exasperează întrebările cu „cum a fost să scrieți o carte în colaborare cu…?”, fiindcă sunt puse întotdeauna cu un zâmbet cancanistic în colțul gurii. Aș vrea să mi se adreseze întrebarea la care să pot răspunde cu acel ceva esențial care îmi scapă tot timpul. Dar, pe de altă parte, exact ceva-ul ăsta vreau să-l păstrez doar al meu. Sunt atât de prețioase lucrurile care rămân nespuse. Suntem tot mai săraci cu fiecare lucru pe care îl afirmăm. Aș vrea să existe acea întrebare la care răspunsul să fie cea mai firească tăcere. Până la urmă, viața e alcătuită în cea mai mare parte din tăceri.

Cum citești? Ce citești, departe de tot și de toate?

În pat, cu o veioză ca o lună plină la cap. Acum citesc în paralel The Peregrine de J. A. Baker, carte splendidă recomandată de o prietenă, și Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj al lui Haruki Murakami. Și, desigur, cărțoiul uriaș la care traduc.

Majoritatea articolelor de aici au apărut inițial în varianta tipărită a Revistei Arte și Meserii. Dacă ți-a plăcut, probabil mai vrei. Și noi mai vrem să tipărim.