-

Corina, chiar ea

 
 
Pe un fond gri de clădiri ude în Centrul Vechi al Bucureştiului, într-o zi rece de primăvară, s-a ivit o umbrelă roşie cu buline colorate. De sub ea îmi zâmbea Corina Sabău cu ochi strălucitori, la urechi cu cercei handmade şi purtând de-a curmezişul o gentuţă verde cu pisici galbene. Avea aerul cuiva care se plimbă la nesfârşit, cu simplitatea şi înţelepciunea lui Mary Poppins. M-a invadat un fel de bucurie subită, ca de fiecare dată când mă vedeam cu ea. Îi citisem o carte („Dragostea, chiar ea”, Editura Polirom 2012) şi văzusem filmul „Toată lumea din familia noastră” (regia Radu Jude), la al cărui scenariu scrisese şi ea, alături de regizor. O ştiam de mult timp pe Corina dar simţeam, totuşi, că încă mai erau multe de aflat. E ca o apă care îţi face sete.

Acum scrie o nouă carte, cu un subiect dureros –  povestea tragică a unei femei în perioada comunistă, cumva emblematică pentru anii aceia întunecaţi din istoria noastră. Corina nu crede că e feministă, însă apără cu ardoare femeile şi dreptul lor de a avea o voce. Îl iubeşte pe Flaubert şi i-ar fi plăcut să fi scris Castelul lui Kafka, o carte pe care o reciteşte şi care o fascinează de fiecare dată. N-ar putea trăi fără Mozart, The Doors şi amintirile ei, iar în adolescenţă Cioran şi Jim Morisson i-au fost de mare ajutor. Adoră Roma, ploaia, mirosul de lăcrămioare şi culoarea galben. Şi pe Amy Winehouse, pentru că „atunci când cânta, se gândea numai la ea, niciodată la succes”.

Corina a terminat Literele la Bucureşti şi este jurnalistă. Pentru prima ei carte, Blocul 29, apartamentul 1 (Polirom, 2009), a primit Premiul pentru debut în roman, în cadrul Colocviilor Romanului Românesc de la Alba Iulia. Romanul a fost nominalizat la Premiile Prometheus şi Observator Cultural şi a fost selecţionat la Festivalul Primului Roman de la Chambéry (Franţa).

În Dragostea, chiar ea (Polirom 2012), m-a surprins și m-a emoționat stilul ei matur, bine conturat şi structurat ca al unui scriitor cu experienţă îndelungată.

Tu spui că a înţelege literatura înseamnă a înţelege natura umană.

Literatura este viaţă şi, cu cât aprofundezi viaţa, cu atât şi literatura cred că vine spre tine. Nu există una fără cealaltă. N-aş vrea să spun că literatura înseamnă iniţiere, dar în orice caz înseamnă răbdarea de a te uita în jur. Cred că, dacă priveşti în jur, dacă ai disponibilitatea de a privi, cu siguranţă vezi. Nu ştiu dacă descoperi, poate că e un cuvânt prea pretenţios, dar de văzut, vezi.

Îţi mai aduci aminte de cărţile copilăriei?

Una dintre cărţile mele de bază în copilărie a fost Micul Prinţ. Cu siguranţă, n-a fost prima carte, dar a fost o carte din care, la un moment dat, cred că citeam în fiecare zi; cred că între 10 şi 12-13 ani, a fost una dintre lecturile mele permanente. Nu ştiu în ce măsură sunt formată cel puţin ca om de cartea respectivă. Mi-ar fi plăcut ca formaţia mea să se datoreze foarte mult acelei cărţi.

Poate chiar aşa s-a întâmplat.

Încă nu-mi dau seama, nu ştiu dacă eu sunt la fel de responsabilă ca Micul Prinţ, chiar nu ştiu. Mi-ar plăcea să fiu la fel de responsabilă şi să privesc cu la fel de multă atenţie în jur şi să intru în dialog cu lucrurile, măcar cu lucrurile care îmi trezesc interesul. Uneori îmi scapă multe.

Ai avut vreun profesor care ţi-a rămas în suflet? Un pedagog care să te fi ghidat?

Da, am avut mai mulţi profesori de la care am învăţat câte ceva şi n-aş putea spune că am învăţat neapărat materia pe care o predau. Am avut un profesor de geografie în ciclul gimnazial care era un om foarte nepotrivit pentru sistemul respectiv şi de la care cred că noi cu toţii am învăţat bunul simţ. În facultate am avut nişte profesori care mi-au plăcut foarte mult, dar cu care din păcate n-am studiat prea mult, au fost pe perioade scurte. Una dintre ele este doamna Dolores Toma, care a scris o carte foarte interesantă despre mentalitate, am avut norocul să îl am profesor şi pe Mircea Cărtărescu, un semestru. Şi doamna Elena Zaharia Filipaş, iarăşi o profesoară de care mi-a plăcut foarte mult şi de la care am învăţat mult.

Dacă tot ai pomenit de Mircea Cărtărescu, ce scriitori români citeşti?

O carte pe care am citit-o recent şi care mi-a plăcut foarte mult se numeşte Gravitaţie şi este scrisă de Svetlana Cârstean, una din poetele mele favorite. Îmi plac foarte mult nişte poete din literatura română: Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu, Mariana Marin, Elena Vlădăreanu, Adela Greceanu… Citesc multă poezie. La poezie mi se pare că suntem foarte-foarte buni.

Cum te-ai apucat să scrii?

Au fost nişte lucruri amestecate, abia le mai ţin minte. Unul a fost că mi-am pierdut casa în care am trăit la Câmpulung Muscel şi cred că a fost o perioadă în care stăteam şi mă gândeam la acel spaţiu, la camerele respective, la viaţa mea acolo, aerul din camerele acelea, la cum bătea lumina în cameră, la cum aveam un taburet nu-ştiu-unde, la cum stăteam uneori în cămară. Mi-am dorit foarte mult să scriu o poveste care să se desfăşoare acolo. Îmi era dor de spaţiul ăla şi îmi era greu să mă gândesc că era pierdut pentru totdeauna şi că eu n-o să mai calc niciodată acolo. E puţin absurd, mai ales că nu era o casă construită de familia mea, ci un apartament într-un bloc. Cred că foarte mult a pornit de aici.

Ai vrut să păstrezi totul ca într-un chihlimbar? Să încremeneşti totul şi să-l iei cu tine?

Da, îmi doream să citesc o carte sau o poveste a cărei acţiune să se desfăşoare în camerele în care eu trăisem (şi trăisem destul de multe).

Cum scrii? Uşor sau eşti permanent nemulţumită şi revii la text?

Mulţumită n-aş putea să fiu. Admir foarte tare genul de scriitor mulţumit, dar eu nu sunt mulţumită în general, cu atât mai puţin în legătură cu scrisul. Sunt şi leneşă şi nu fac cum făcea Flaubert, care se aşeza la masa de scris şi scria câteva ore fără întrerupere, de nici mama lui nu avea voie să intre în cameră. Uneori arunc coală după coală la coşul de gunoi, fiindcă nu sînt mulţumită şi devin frustrată că nu-mi iese scrisul. Pe masă sau în jur nu trebuie să fie obiecte, scriu cu un pix cu gel care seamănă cu stiloul. Nu am stilou fiindcă mă deranjează zgomotul peniţei pe hârtie.

Când ai avut curajul să spargi gheaţa, să începi să scrii, orice ar fi? Nu toţi cei care vor să scrie o fac.

Am în jur nişte oameni care nu scriu, câteva dintre prietenele mele, două prietene foarte bune. Nu scriu şi eu regret enorm că aceste persoane nu au încercat să scrie, nu ştiu dacă au talent literar, dar sunt nişte persoane deosebite şi am observat la mulţi oameni cu foarte mult bun simţ acest refuz de a se exprima în felul ăsta. Am observat că se risipesc, cel puţin după părerea unui scriitor care şi-a fixat la un moment dat: „hai să aştern diverse chestii pe hârtie”. Cred că la un moment dat mi se părea că nu înţelegeam cine sunt eu, de unde până unde sunt, ce e cu mine, ce doresc, ce alegeri fac eu, ce-mi place, ce nu-mi place. Şi cred că a fost o nevoie de a clarifica un pic care sunt graniţele mele, care este povestea mea, lucruri foarte de bază. Nu a fost în capul meu: „hai să mă fac scriitoare”. A fost ceva de genul „hai să vedem ce e cu mine”.

Dar ai ales să publici, să te expui. Când ai decis să ieşi în public cu scrierile tale?

Cred că a fost foarte mult şi inconştienţă, nu ştiu dacă este curaj. La un moment dat cred că înţelegi. Când eşti mic, ai impresia că toţi oamenii sunt mai grozavi decât tine şi multă vreme îţi este teamă să te arăţi cum eşti, de teamă să nu greşeşti. La un moment dat ţi se pare că nu e chiar aşa, că oamenii ăia care vorbesc răspicat, care par foarte siguri pe ei, care îţi dau lecţii, care n-au niciun fel de incertitudini, de fapt nu sunt cei de luat în seamă. Şi încerci să reevaluezi. Cred că a fost şi o descoperire – nu că aş fi mai grozavă decât ceilalţi, dar că am un tip de sensibilitate, sau de inteligenţă, sau un mod de a vedea lucrurile care ar merita expuse, ca să fiu sinceră până la capăt. A fost şi asta.

Cum ai scris? Eu am citit cea de-a doua carte a ta şi mi s-a părut foarte unitară, cu o voce constantă, o carte scrisă dintr-un foc. Eu aşa am citit-o, n-am putut să fac pauze.

Eu scriu cu multe pauze. Îţi spuneam că sunt leneşă şi, pentru că ştiu că niciodată nu va ieşi pe hârtie ce ai în minte, uneori îmi place să petrec timpul cu cartea pe care urmează să o scriu, sau la care scriu în felul ăsta: stând pur şi simplu şi gândindu-mă la ea. Şi nici măcar fixându-mi nişte lucruri foarte clare: „astăzi mă gândesc la relaţia dintre x şi y, sau la ce se va întâmpla în spaţiul x”. Nu. E ca o aşteptare. Te întâlneşti cu cineva drag şi îţi laşi mintea să zburde cum vrea, bucurându-se de perspectivă, fără să-ţi construieşti aşteptări, fără să ţi le direcţionezi. Ţin foarte mult la voce. N-am scris în fiecare zi dar, de obicei, chiar dacă fac pauze, reiau ce-am scris şi asta mă nevrozează şi mă face să-mi pun de fiecare dată întrebări dacă chiar am ceva de scris sau nu, dacă nu cumva trebuie să mă las de scris. Întrebările astea sunt zilnice.

Dar cred că nu trebuie să ţi le mai pui, nu? Ai primit deja confirmări, premii…Sau nu sunt suficiente?

Nu, nu. Din punctul meu de vedere, confirmare înseamnă să scrii o carte care să schimbe ceva ca mentalitate sau ca limbaj.

Eu cred că ai făcut deja lucrul ăsta. Am regăsit o temă la tine şi mi s-a părut foarte curajoasă, tema bărbatului care luptă să-şi vadă copiii. Este ceva nou pentru noi, pentru că drama despărţirii a fost prezentată mai mult din punct de vedere feminin. Pe de altă parte, o femeie care expune drama unui bărbat, iarăşi e ceva inedit. Aici cred că intervine schimbarea de mentalitate.

Mi-ar plăcea să fie cum spui tu, dar eu mă refer la lucruri mai mari. Mie nu-mi place genul acela de scriitor care trage spuza pe turta lui. Dacă nu te pui în pielea unui curier, a unui om care cerşeşte, a unui om vârstnic, a unui om bolnav – atât cât poţi –, a unui bărbat, a unui copil, e dificil. Poţi să scrii, dar e o literatură întoarsă şi reîntoarsă asupra sinelui, extrem de narcisică. Cred că literatura este oricum narcisică, pentru că scriem despre noi, poveştile pe care le alegem spun multe despre noi, dar să nu te mai saturi până la urmă de a te desfăşura, stilul ăsta nu mi se potriveşte.

Cum ai fost în postura de co-scenarist? Cum ai lucrat cu Radu Jude?

Radu a citit prima mea carte (Blocul 29apartamentul 1, Editura Polirom, 2009) încă din manuscris, i-am dat-o, i-a plăcut foarte mult şi încă nu avea povestea scenariului foarte bine conturată. Şi, cum predasem deja cartea la editură, aveam mai mult timp–  căci între cărţi eu fac o pauză, de obicei –, iar Radu mi-a propus să scriu. Eu habar n-aveam să fac un scenariu, dar am zis: dacă scriu cu Radu, cel puţin lucrurile tehnice le vom clarifica. Am fost cumva cu plasă de siguranţă şi aveam foarte mare încredere în el, îi văzusem scurtmetrajele şi îmi plăceau.

Dacă s-ar ecraniza Dragostea, chiar ea, pe cine vezi regizând?

Cred că atunci când am scris cartea asta m-am gândit de multe ori la un regizor care a murit în urmă cu câţiva ani, Eric Rohmer, care avea multe poveşti cu nişte personaje destul de ridicole, cărora li se întâmplă lucruri ridicole etc., dar un ridicol foarte bine dozat.

Trăim într-o lume cu atâtea voci, puţin sufocată uneori de multitudinea celor care se vor să se exprime. La ce e bună literatura? E o fotografiere a realităţii sau o sublimare?

Eu cred că la asta este bună literatura: noi, aşa cum ai spus, suntem sufocaţi de multe poveşti şi voci, dar, din multitudinea de poveşti şi de perspective pe care le avem la îndemână, dar pe care nu suntem în stare să le explorăm, literatura scoate câte una şi câte o perspectivă. Şi cred că e foarte interesant, avem un calup de viaţă, vine scriitorul cutare, scoate o mică poveste din toată această aglomerare. O singură poveste, şi îşi spune părerea despre ea.

Un scriitor bun ce trebuie să aibă? Ce face din scris literatură?

Faulkner avea câteva calităţi indispensabile unui autor. După părerea mea un prozator trebuie să fie dispus să privească în jur, să fie atent. Atât.

Scrisul vine natural, sau trebuie să citeşti mult înainte, să vezi mult, să acumulezi mult?

Cred că se potenţează una cu cealaltă. Cititul este indispensabil, de asta nici nu l-am mai pus la socoteală. Cititul te face mult mai atent la ceea ce trăieşti şi viaţa îmbogăţeşte cărţile pe care le citeşti. Sunt interdependente.

Cum te documentezi? Florin Iaru spunea că un scriitor nu are maşină, că merge foarte mult pe jos sau cu mjloacele de transport în comun, că e atent la tot ce se întâmplă în jur şi că e esenţial să facă asta.

Mi se pare şi mie esenţial să mergi pe jos şi cu mijloacele de transport în comun… Să ai urechile deschise. Dar mersul pe jos, dacă eşti scriitor, cred că este obligatoriu, pentru că observi, este lumea ta. Mă documentez în funcţie de carte. De exemplu, pentru cartea la care scriu acum a trebuit să mă documentez destul de mult, pentru că e despre anii ‘80 şi este vorba despre o femeie care moare în urma unui avort ilegal. Am citit cam tot ce înseamnă cotidianul anilor ’80, istoria acelor foarte trişti ani. Am fost foarte surprinsă că despre acest experiment petrecut la noi în ţară, care totuşi a durat o vreme destul de îndelungată, Decretul dat în ’66 de către Ceauşescu, decretul 770 dacă nu mă înşel, s-au scris doar două cărţi, iar una nu este scrisă de o româncă, ci de Gail Kligman (n.a.: Politica duplicităţii. Controlul reproducerii în România lui Ceauşescu, Editura Humanitas, 2000). Am fost foarte dezamăgită că nu suntem mai dispuşi să ne cunoaştem istoria. În urma acelui decret au murit 10.000 de femei, e o statistică provenită din cifre oficiale. Nu vreau să mă gândesc care e statistica neoficială, evident foarte mulţi copii au avut de suferit din cauză că şi-au pierdut mamele. Adică a avut nişte repercusiuni în mai multe direcţii şi asta m-a mirat când am început să mă documentez. Cred că orice conţinut, cum spun psihoterapeuţii, trebuie exprimat, altfel va continua să doară.

De ce eşti interesată de acest subiect delicat, de ce vrei să expui o rană? E un curaj acesta.

Poate suna exagerat, dar rana aceasta ar fi putut deveni rana mea personală. Am auzit câteva cuvinte despre această poveste care porneşte de la un fapt real într-un documentar. După ce a murit respectiva femeie, personajul principal al cărţii mele, autorităţile comuniste nu s-au mulţumit la a o înfiera în presă, la a-i lua interogatorii şi a o abandona pe patul de spital, ci i-au folosit în scop propagandistic şi corpul, cadavrul adică, ducând-o prin fabrici ca exemplu negativ. Şi asta mi s-a părut înfiorător, să te foloseşti de un om viu pentru a-i lua sufletul – cum spuneau toţi care au făcut închisoare în diverse regimuri totalitare – e una, dar a te folosi şi de corpul lui neînsufleţit mi s-a părut îngrozitor. Şi m-am gândit că asta este o lume care a trăit nu cu mult timp în urma mea, că eu aş fi putut trăi în lumea asta, o lume controlată şi dincolo de moarte, până în cele mai mici amănunte. De la a fi urcată lunar pe masă să se vadă dacă am rămas sau nu însărcinată, la a fi batjocorită la locul de muncă, la a fi obligată să fac copii, a lua nişte alegeri care nu erau neapărat ale mele.

Poate că ai simţit nevoia unei reparaţii morale faţă de această femeie?

Da, în primul rând. Mi s-a părut incredibil mai ales că o întreagă lume a lăsat să se întâmple acest lucru.

Chiar, te-ai gândit vreodată la ce-ai fi ajuns tu dacă n-ar fi fost ’89?

Da, şi ar fi fost crunt. Am încercat să nu-mi imaginez.

Aş vrea să încheiem cu o pledoarie pentru citit. Poate că sună ca un clişeu, dar e greu să te smulgi de la alte lucruri importante şi să intri în starea de a deschide o carte. Ce argumente i-ai aduce cuiva să citească?

Pledoaria mea e simplă: citeşti pe cineva ca să fii, de fapt, cu tine. Pentru că, până ajungi la cel care a scris cartea şi la povestea de acolo, îţi oferi răgazul de a fi puţin cu tine. Asta e tot. Iar celelalte lucruri importante nu-ţi dau acest lux.