-

Cosmina Stratan – Cu temele făcute

 
 
În După Dealuri, ochii Cosminei Stratan te invită să priveşti în sufletul Voichiţei și să îi înţelegi transformările. În ceainăria de la mansarda Librăriei Bastilia, aceeaşi prezenţă discretă a Cosminei îmi spune că, de data asta, nu vrea să privesc prin ochii ei mari şi sinceri la ea în suflet. Nu are nimic de ascuns, dar nu îşi poartă transformările imprimate pe haine. Cosmina vorbeşte cu grijă. Cu grija să nu fie înţeleasă greşit. Cu grija să nu rănească pe nimeni. Cu grija să fie cât mai sinceră, fără să se lase prea descoperită.

Locul la UNATC
Stabilisem să ne vedem la Cărtureşti. Cosmina a ajuns prima şi o găsesc aşteptând cuminte într-un colț, răsfoind o carte. Nu mai are părul lung, cuminte împletit al Voichiței. Acum îl poartă într-un bob ușor ciufulit, care îi scoate și mai mult în evidență ochii mari și limpezi, cu care ar fi putut spune toată povestea din După Dealuri și dacă Mungiu ar fi făcut un film mut. Ghemuită printre rafturile pline de volume, înfăşurată într-o haină groasă de iarnă, pare un copil cuminte, pe care nu îl vei prinde niciodată cu tema nefăcută. Pentru că la Cărtureşti toate mesele sunt ocupate, plecăm spre Bastiliei. Pe drum, Cosmina îmi povesteşte că a citit cândva o parte dintr-un număr rAM pe care l-a descoperit într-o cafenea: „Tot aşa, era un articol despre o studentă la UNATC.” Aşa se vede Cosmina şi-acum: o studentă la Actorie, în ultimul an de master. Premiul luat la Cannes, confirmarea care i-ar fi făcut pe mulţi să se îmbete de glorie şi de ei înşişi, nu a schimbat felul în care se raportează Cosmina la sine: studenta care pregăteşte, alături de colegii ei, repetiție după repetiție, examenul de dizertaţie pe Livada de vişini a lui Cehov.

Cosmina stă la locul ei. Cosmina face din orice spaţiu locul ei.
Primele amintiri din copilăria Cosminei sunt din beciul casei din Iaşi, unde o lăsa uneori sora ei cu doi ani mai mare, babysitter delegat, ca să plece la joacă. „Ea nu voia să stea cu mine, să aibă o grijă în plus, aşa că mă lăsa în beci şi stăteam acolo, cuminte, fără nicio problemă. Nu e o amintire tristă, nu plângeam, nu eram speriată.” Cosmina de azi păstrează ceva din anduranţa copilului de-atunci: îşi este suficientă sieşi şi știe cum să facă din orice situaţie şi orice context locul ei. În aparenţă e o fată care „stă la locul ei”, dar în timp ce povestim în mansarda din Bastiliei, fiecare gest mic, dar puternic pe care îl face îmi spune că, de fapt, Cosmina știe să facă, discret, fără urmă de agresivitate, din orice spaţiu locul ei.

Cosmina a fost un „copil cuminte”, dar asta nu spune mare lucru. La fel de mult ca sumedenia de animale de casă care i-au umplut copilăria, iubea sporturile şi a încercat de mică să atingă performanţa în tenis şi echitaţie. Câţiva ani mai târziu a început să studieze violoncelul, dar „n-a fost să fie”. Ca şi în cazul încercărilor din sport, Cosmina își dorea să stăpânească instrumentul cu virtuozitate, dar simţea că există un punct de care nu poate să treacă. Are încă la Iaşi violoncelul croit pe măsura unui copil pe care a făcut primele încercări şi pe care l-a abandonat când a simţit că nu îl poate îmblânzi suficient de bine. La şcoală îi plăceau ştiinţele matematice (mai ales geometria) şi chimia, dar nu a găsit un domeniu al ştiinţelor exacte care să o ţină atentă suficient de mult timp încât să i se dedice. A ales, însă, matematic jurnalismul, după un algoritm al eliminărilor. A făcut o listă cu facultăţi la care ar fi putut da admitere, după care a început să taie pe rând opţiunile împotriva cărora găsea contraargumente suficient de puternice. Jurnalismul i se părea „planul cel mai puţin dăunător”. Şi ca să îi probeze caracterul inofensiv, a început să lucreze de mică, din clasa a 11-a, când a fost reporter de teren la Antena 1 Iaşi. Îi plăcea să scrie, aşa că s-a gândit că facultatea de jurnalism ar fi o potrivire bună pentru ea. Spune, însă, că ştia de la început că urma să fie ceva temporar, până ce şi-ar fi găsit cu adevărat drumul.

Locul reporterului
În timpul facultăţii a continuat să lucreze ca reporter pentru TVR Iaşi, iar la absolvire s-a mutat în Bucureşti, unde a intrat în echipa de ştiri a Antenelor, angajată de Vlad Petreanu, care a pariat pe ea pentru că i s-a părut că tânăra jurnalistă avea „microbul meseriei”. Deşi ştia că nu va face asta toată viaţa, Cosmina nu a funcţionat cu jumătăţi de măsură nici în meseria de reporter. Nu ar fi ştiut cum să facă asta.  A încercat să îşi facă treaba aşa cum învăţase din cărţi, serios, responsabil. Îi plăcea să ajungă la oameni şi poveşti la care, altfel, nu ar fi ajuns, dar după fiecare ştire rămânea cu frustrarea că nu are suficient timp să intre în profunzimea subiectelor.  A putut să facă asta abia când a fost recrutată în echipa de patru reporteri cu care a pornit proiectul Reporter Special, pe care îl coordona tot Vlad Petreanu. O emisiune de reportaje şi publicistică din grila Antenei 3, care a reuşit, în ciuda vieţii scurte, să urce standardele jurnalistice în peisajul media autohton. Petreanu i-a dat un al doilea vot de încredere Cosminei pentru că „era foarte proaspătă şi foarte curajoasă în abordarea subiectelor, foarte curioasă şi serioasă. Nu avea experienţă. Avea 20 şi ceva de ani la vremea respectivă, dar avea un fel de prospeţime care era interesantă într-o echipă de publicistică.” Fostul şef al Cosminei îşi aminteşte şi primul reportaj făcut de aceasta pentru Reporter Special: „O mică bijuterie. Un material de 20 de minute, destul de curajos, pe o temă controversată: homosexualitatea şi felul în care este receptată de societatea românească.

La Reporter Special, Cosmina avea, în sfârşit, echipa, resursele şi susţinerea necesare pentru a face jurnalism aşa cum voia, cu simţul răspunderii. Ceva îi lipsea, totuşi, şi asta a înţeles mai bine tocmai după un discurs de motivare ţinut de Vlad Petreanu într-o şedinţă de redacţie. „Ne spunea că suntem norocoşi, că avem cea mai frumoasă meserie din lume, că trebuie să profităm… Şi îmi dădeam seama cât de dedicat e el şi cât crede în chestia asta şi mi-am dat seama că nu pot să merg până la capăt. Mi-am zis: da, e una dintre cele mai frumoase meserii din lume, dar nu şi pentru mine.A înţeles atunci că e momentul să plece în căutarea acelei meserii care o va face să se simtă la fel de dedicată.

Cosmina îşi găseşte locul
Mutarea la București a ajutat-o să facă această descoperire. A început să meargă din ce în ce mai des la teatru și, având cel puțin curiozitatea specifică reporterilor, a vrut să afle ce se întâmplă în spatele unui spectacol, ce este dincolo de ceea ce se petrece pe scenă, cum își fac oamenii respectivi meseria când nu îi vede nimeni. Curiozitatea ei avea să se transforme în vocație, dar realizarea asta a venit mult mai târziu. Când s-a hotărât să dea admitere la Actorie, și-a dat, pragmatică, o singură șansă. Avea 24 de ani și și-a promis că nu va alerga după un vis care nu vine, la rândul său, spre ea. Nu voia să se alăture celor care își încearcă șansa în fiecare toamnă, ani de-a rândul, sperând să prindă un loc la UNATC. Credea că, dacă meseria asta e pentru ea, atunci se va întâmpla din prima. Şi așa a fost. Nu apucase să se pregătească foarte mult, pentru că a lucrat până în ultimul moment ca să strângă bani pentru taxă. Ziua mergea pe teren să facă reportaje, seara își repeta poeziile alese pentru repertoriu. Admiterea a fost prima confirmare, dar nu din prisma răspunsului primit de la evaluatori. Cosmina a primit mai întâi un DA de la ea însăși: Nu eram foarte încrezătoare, dar din prima clipă când am intrat în sală la ultima probă, proba hotărâtoare, dinainte să scot orice cuvânt pe gură, mi-am dat seama că o să intru. Nu știu de ce. Am avut un val de energie și am fost foarte relaxată. A fost foarte frumos, nu o să uit niciodată admiterea.

Dacă la admitere faptul că avea cu 5-6 ani în plus față de majoritatea candidaților a speriat-o puţin, în facultate s-a bucurat că anii pe care i-a petrecut muncind ca jurnalist i-au dat maturitatea necesară să filtreze critic informațiile primite și să gestioneze corect libertatea „periculoasă” de care au parte studenții la Actorie. „Ai o libertate foarte mare de care nu ești conștient. Programul este foarte încărcat, ești ocupat de dimineaţă până seara, dar de fapt în orele astea e foarte mult timp mort. Și tu ai impresia că stai în sală și te pregătești pentru cariera de actor, dar dacă nu faci ceva în plus faţă de școală, nu ai cum să reușești. Ai impresia că cineva te duce pe un drum, dar nu e chiar așa.” A învățat asta pe propria piele, după mai multe castinguri ratate. A înțeles că în actorie nu trebuie să iei nimic de-a gata, că nu există Metoda, ci tot atâtea metode câți actori și fiecare e dator să își descopere propria cale. O vreme nu s-a mai dus deloc la castinguri și a încercat, sistematic, să citească și să încerce toate modurile de lucru consacrate, probate deja de alții, ca să vadă ce i se potrivește și ce nu. Colegii şi-o amintesc: „Mereu cu caietul de actorie la ea, notându-şi tot ce considera că îi poate fi de folos”. Nici acum nu crede că a găsit „metoda Cosminei”, care să funcționeze indiferent ce rol ar aborda și caută să se sprijine mai mult pe intuiție și să își păstreze curajul ăla orb cu care trebuie să te arunci în rol.

„Cosmina nu lucrează niciodată cu idei preconcepute, are o logică foarte bună a textului, se aruncă înainte cu tot curajul, îşi respectă partenerii de scenă. Mulţi dintre noi mai avem uneori o dorinţă specifică actorului – dorinţa de a acapara toată scena, toată atenţia spectatorului. Dorinţa asta nu am văzut-o niciodată la Cosmina. Mereu a fost adepta ideii că teatrul nu este ceea ce faci tu sau ceea ce fac eu, ci este ceea ce se întâmplă între noi pe scenă” îmi povesteşte Radu Stoian, coleg de an cu Cosmina la UNATC, după ce a jucat cu ea în două spectacole.

Locul Voichiței
Pe intuiție s-a bazat și în descoperirea treptată a Voichiței pentru După Dealuri, încă din faza castingului. A dat proba video fără să ştie pentru ce film sau despre ce regizor este vorba şi a plecat acasă convinsă că nu o vor mai chema din nou. S-a înşelat. „Proba video mi s-a părut… wow! Fata asta are o prezenţă aparte şi e capabilă să genereze o emoţie remarcabilă, mi-am zis, iar colegii mei mi-au atras atenţia că mai trăsesem odată aceeaşi concluzie, cu patru ani în urmă, după 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, când mă intervievase pentru Antena 3” povestea Mungiu imediat după Cannes.

La început, Voichița i se părea un personaj complet neinteresant, ar fi preferat rolul Alinei. „Mi se părea o fată care tace sau vorbește încet și nu prea are schimbări de-a lungul poveștii și mi-am zis: ce fac eu cu fata asta? Apoi a început să îmi placă faptul că e un personaj mai subtil și mai greu de evidenţiat, dar mi-era în continuare frică să nu cad în liniaritate. Voichiţa e o persoană care ţine totul înăuntru, iar asta e foarte greu de arătat camerei.” Libertatea primită de la Mungiu, însă, i-a permis să își descopere și să își reabiliteze discret personajul.

Chiar de la prima probă, Mungiu a întrebat-o: „Tu cum lucrezi?” și atunci Cosmina a înțeles că va avea atât libertatea, cât și responsabilitatea propriului mod de lucru. „La nicio probă nu mi se mai întâmplase asta. De obicei noi, actorii, ne pliem pe un model impus de regizor.” La filmări a încercat să se adapteze filmului, scenă după scenă. A lucrat după cum a simţit contextul, motivaţiile personajului, partenerii care îi dădeau replica. „Am folosit pentru fiecare scenă modul de lucru al scenei. Au fost scene în care am putut să improvizez, scene în care am respectat scenariul până la virgulă, scene în care am fost surprinsă de personaj…” Lăsându-şi personajul să evolueze natural, cu ajutorul regizorului, a început să înţeleagă filmul ca pe un traseu de maturizare pentru Voichiţa: „Spre final, Voichiţa încearcă să vadă lumea fără ajutor din partea altcuiva. Trecând prin tragedia asta, a realizat că trebuie să îşi caute singură locul. Asta a salvat personajul în faţa mea.

Cele mai dificile scene i s-au părut, paradoxal, situaţiile simple de viaţă. „Cel mai greu e pentru mine când trebuie să intru şi să zic: «Bună, ce mai faci?» pentru că nu am nicio miză. Trebuia, la un moment dat, să pun nişte supă într-o farfurie. Am avut nişte emoţii de credeam că nu se mai termină. Nu mă pricepeam deloc la asta… sunt neîndemânatică”, povesteşte şi mă surprinde uşurinţa cu care râde de ea însăşi. Fără reţineri.

Pe ecran, relația cu Cristina Flutur este incredibil de autentică. Sunt nuanțe ce par imposibil de gestionat și, totuși, cele două actrițe dozează perfect ambiguitatea legăturii dintre personajele lor. Nu e întâmplător și nici nu se datorează exclusiv talentului lor, ci unei (ne)chimii aparte pe care Mungiu a sesizat-o de la casting. „Dădusem probă iniţial cu altă actriţă care ar fi jucat rolul Alinei și am simţit o legătură foarte puternică, era o persoană foarte deschisă și mă ajuta foarte mult pe scenă. În momentul în care am dat proba cu Cristina, nu am mai simţit legătura asta. Nu știam cum să ne declanșăm una pe cealaltă (…) Cristi a folosit această relaţie, pentru că între cele două personaje era o stare de ruptură. Între noi nu era o ruptură, dar era o neclaritate și asta se vede și pe ecran.” Chiar dacă la filmări relația cu Cristina Flutur a crescut altfel, Cosmina a încercat să păstreze mereu în minte acea ambiguitate/nepotrivire  de la prima probă.

A trăit filmările cu o bucurie de copil, egalată doar de teama că nu o să îi iasă bine rolul. Mungiu o chema după fiecare scenă trasă să vadă înregistrarea, ca să îşi evalueze performanţa, dar, la început, ea evita să se privească, pentru că i se părea că face totul pe dos. Încetul cu încetul, a trecut peste fobia asta şi a început să urmărească scenele cu un ochi autocritic care a ajutat-o să filtreze mai bine energiile cu care îşi construia personajul. Apoi a durat ceva până s-a putut detaşa de acest spirit autocritic. Abia când a văzut filmul pentru a treia oară, în decembrie, a putut urmări povestea, şi nu aspectele pe care le-ar corecta sau îmbunătăţi. Între timp, a primit, mulţumită  lui După Dealuri, cea mai mare confirmare exterioară pe care o putea primi ca actriţă: trofeul pentru actorie la Cannes. Un trofeu care i-a adus o atenţie copleşitoare, care i-a aglomerat programul, dar care nu s-a ridicat la nivelul satisfacţiilor trăite deja în timpul filmărilor, perioadă la care priveşte cu nostalgie.

De la Cannes… încotro?
La Cannes, echipa care a lucrat la După Dealuri s-a dus să prezinte filmul, după care s-a întors în România chiar cu o zi înainte de decernarea premiilor. „Cristian a făcut asta şi cu 4-3-2.  Şi-a terminat protocolul şi a plecat acasă pentru că e foarte greu să stai acolo şi să aştepţi.” Ajunşi acasă, s-au revăzut seara, la cabina de montaj din Bucureşti, ca să urmărească o serie de bloopers rămase de la filmările peliculei. „Ne-am distrat, am râs unii de alţii, apoi Cristian a zis: dacă până la 11 dimineaţa nu sună telefonul, înseamnă că asta e.” Telefonul a sunat abia la 12.30. Era Mungiu care i-a zis: „La 2 e un zbor. Sper că puteţi să îl prindeţi.” A pus în prima geantă pe care a găsit-o hainele împrumutate pentru festival şi a fugit spre aeroport. Nu s-a oprit din fugit până când a ajuns pe scena de la Cannes. A ajuns în sală cu 10 minute înainte să se strige premiul şi crede că a fost mai bine aşa, pentru că nu a avut timp să se încarce cu toate emoţiile specifice unui moment atât de important.

Trofeul împărţit cu Cristina Flutur, obţinut chiar la debutul în cinematografie, i-a adus, pe lângă un mare DA din partea întregii lumi, pe lângă siguranţa că trecerea de la jurnalism la actorie a fost cea mai bună alegere, o serie de alte provocări cărora trebuie să le răspundă: „Pune foarte mare presiune pe mine. De fapt, pune o întrebare: dacă aş mai putea să fac asta. Nu neapărat să mai iau o dată premiul, dar să mai fac un personaj la nivelul ăsta. (…) E greu să alegi după. Îmi doresc foarte mult să lucrez, trebuie doar să găsesc oamenii şi povestea.” Deocamdată vrea să îşi dea timp să facă teatru. Joacă la Bulandra în piesa Lear a lui Andrei Şerban şi în Livada de vişini, alături de colegii de la UNATC. Pentru un al doilea film aşteaptă contextul potrivit. Nu o mai sperie aşteptarea. Crescând o dată cu personajul ei din După Dealuri, a accceptat  faptul că în actorie „trebuie să ai răbdare tot timpul. Şi trebuie să fii pregătit că se poate întâmpla să nu fie bine. Şi când nu e bine, mai bine te-ascunzi într-o grotă la doi metri sub pământ [râde]. Cel mai prezent dezavantaj e timpul ăsta de aşteptare. Nu ştii sigur că mâine o să te duci şi o să lucrezi la un film frumos sau la o piesă… dar atunci când se întâmplă un lucru bun, merită să îl aştepţi.”