-

Cu ochelari

 
 
 
Dincolo de ochelari sunt niște ochi atrași de o anumită imagine - sau de o pictură dacă vrei, care mă străpunge direct în inimă și așa se naște emoția. În timp am devenit cu consimțământul meu un detector de emoție. Îmi place să mă las bulversată de un text. Ceea ce rezonează în mine nu sunt cuvintele autorului, broderia frazelor, ci ceva ce se simte sub ele, o stare a momentului care a trecut, a ceva ce nu se mai poate recupera niciodată. Un timp prezent care devine, imediat cum l-ai conștientizat, un timp trecut. Am crezut multă vreme că sunt o nostalgică vizavi de copilăria mea. Apoi am devenit nostalgică la adresa adolescentei mele, iar acum sunt o nostalgică la maturitate. E un fel de a fi, de fapt. Atenția mea este atrasă în mod inevitabil de texte triste. Și, ca să fie setul complet, de unele scrise de niște femei. Știu, desigur, că marile cărți ale literaturii universale au fost scrise de autori-bărbați. Însă, în România, în ultimii ani, am sesizat un val impresionant de scriitoare și poete care scriu foarte, foarte bine. Desigur că existau deja voci feminine puternice în literatura noastră și înainte, dar acum aflăm mult mai repede de existența lor. Mulțumită Facebook, te poți împrieteni cu ele, poți schimba păreri, poți chiar să le ceri permisiunea să faci un performance pe textul lor.

E important ca textul să spună ceva pentru ca performance-ul meu să aibă o temă, un sens clar și distinct, dar ceea ce urmăresc eu încă de la lectură este starea. Reflecția pe care o induce în spectator, firicelul ăla care se strecoară în celulele noastre și schimbă tot. Dacă iei firicelul ăsta la bani mărunți, nu știi exact ce e. O străfulgerare ? Un gând? O coincidență? E o sincronizare? E reacție chimică provocată de ceea ce ai mâncat la prânz? De ce te apucă deodată plânsul când vezi un spectacol de teatru? De ce nu poți să plângi la toate spectacolele tragice pe care le vezi? De ce oamenii se emoționează în timpi diferiți? Nu am găsit răspunsul încă, dar bâjbâi în jurul  cuvântului DETALIU. Din vâjâiala asta continuă răsar niște ființe care trăiesc sub presiunea unui alt fel de timp și își fac meseria cu mare pasiune lucrând în detaliu.

Nu mă dau în vânt după cărțile cu hălci peisagiste, ci după cele care pun lupa mai degrabă pe un chip, pe o expresie de dezamăgire, pe o dungă de pe față ce aduce a rid, pe un gest repetitiv care devine tic, un obiect care trezește o amintire îngropată în cele mai ascunse unghere ale minții.

Citesc ce-mi pică în mână sau la recomandarea unui prieten. Citesc lent, fugitiv, răsfoind, pe diagonală și brusc sunt zguduită de o imagine. O străfulgerare. Creierul meu  se conectează dintr-o neatenție sau neprezență la carte și începe să vizualizeze ce citește declanșând un fel de zoom. Astfel textul ajunge să mă provoace și următorul pas este să-l provoc eu lucrând la scenă. Celălalt pas este să-l provocăm împreună pe spectator.

Caut personaje care trăiesc mult în interiorul lor. De aceea, cuvintele autoarei devin un pretext pentru mine. Starea predomină în performance-urile mele, așa că lucrez mult timp la ritmul cu care se rosteste textul în scenă.  Dacă entuziasmul predomină și la o a doua lectură, înseamnă că trebuie reprezentat pe scenă. Dacă nu, nu. Nu îmi propun să caut texte romanești scrise de femei, chiar deloc, dar într-un fel sau altul lucrurile așa s-au legat. Poate că altcineva a ales pentru mine și a ieșit așa.

Performace-ul de multe ori e o esență a cărții asupra căruia m-am oprit, dar uneori poate deveni și ceva extrem de diferit față de carte, ceva mai personal, al meu, și nu al autoarei. Pentru că eu mă opresc asupra altor detalii decât autoarea.

Ultima carte românească citită este „Interior zero” de Lavinia Braniște. M-a impresionat profund sinceritatea cu care e scrisă. M-am regăsit în unele situații: în neputința de a face alegeri uneori, și în dorința clasică și foarte des întâlnită la majoritatea fetelor de a fi mai feminină.

Din literatura universală, cel mai recent am citit „Dicționarul imposibilului” de Dider Van Cauwelaert, o serie de povești pline de mister, umor, paranormal. Călătorii în viitor, vizitele extratereștrilor pe pământ, lumi paralele. Am citit-o pe sărite înainte de culcare, dar cu mare bucurie. Mi-a călăuzit visele de noapte. Încă nu am terminat-o, mai păstrez câteva povestiri pentru când nu voi avea inspirație la vise.

Majoritatea articolelor de aici au apărut inițial în varianta tipărită a Revistei Arte și Meserii. Dacă ți-a plăcut, probabil mai vrei. Și noi mai vrem să tipărim.