-

Dan Byron. Ordinea lui „cum o fi”

 
 

noiembrie 29, 2015


Între puștiul de școală generală care mânca zilnic bătaie de la găști de golani din cartier și artistul care s-a întors de curând de la Dublin unde a înregistrat cel mai recent album al trupei sale, Daniel „Byron” Radu a trecut prin aproape treizeci de ani de transformări. Dan de-acum și cel de-atunci au cel puțin un lucru comun: fuga după libertate, după o ordine proprie, fie ea și ordinea lui „cum o fi”. Dar e greu să-l ghicești pe puștiul acela în adul­tul de azi. Poate să-l citești în părul mereu puțin ciufulit, în ținuta puțin stângace, ca a unui adolescent înalt, speriat de propria statură. Și în încăpățânare. Am vrut să vorbesc cu Dan despre rădăcini, lecții și maturizare. În curtea Teatrului de Artă din București, ferindu-se ore bune de conversație să dea o sentință, cred că mi-a spus mai multe despre lucrurile astea decât m-aș fi așteptat.

_DSC5369Deși are o educație muzicală solidă în spate, pe plan artistic, Dan a crescut cel mai mult ca autodidact. Mare parte din ce face azi ca muzician a învățat de unul singur și tocmai acest proces l-a făcut să își ia mai în serios meseria. A înțeles că inspirația poate fi creată, nu trebuie să o aștepți. „Nu pică pară mălăiață e calea pe care trebuie să o iei. S-a dezvoltat un fel de misticism așa, ca și cum totul ține de talent, de ți s-a dat, știi? Poate are legătură și cu asta, dar mai mult contează cât de mult muncești.”

Sunt aproape optsprezece ani de când a pus bazele primei trupe Byron, cu B mare. Și eram curioasă dacă există un moment în cariera lui pe care îl echivalează cu un majorat în muzică. „În fiecare an îmi serbez câte un majorat”, glumește. „Învăț câte ceva nou și mă uit la mine, cel de anul trecut, și zic: wow, pe vremea aia nu știam asta, cum dracu’ puteam să fac? Cum supraviețuiam?”

Pentru Dan, ani de zile muzica n-a fost o opțiune, ci o obligație. E născut și crescut în cartierul Pantelimon, „numai așa, ca să le fac în ciudă unora care au impresia că de acolo numai un anumit gen de oameni pot proveni”. La șase ani, ai lui i-au pus vioara în brațe, pentru că își doreau să îi dea o alternativă la maidan. L-au dat la o școală de muzică și apoi la un liceu de profil. Ar fi preferat să joace fotbal cu băieții în locul orelor de studiu muzical serios pe care ai lui le vârâseră într-un program ce avea să devină cu timpul din ce în ce mai rigid.

În clasa I, nu știe cum făcuse, dar tatăl lui își aranjase programul astfel încât să poată sta cu el la fiecare oră de vioară și să asculte instrucțiunile profesoarei. „Eu uitam până acasă, îmi ardea de-altceva. Dar mă corija el, îmi zicea: «vezi că aia ți-a zis să faci așa.»” Mai mult de un an, exersatul i s-a părut un calvar, nu înțelegea ce are de făcut sau cum ar trebui să mânuiască instrumentul. Apoi, pe măsură ce devenea mai bun, pe măsură ce se prindea „cum să”, presiunea creștea: „ți se dădea ceva mai greu de făcut”. Avea mai mult de studiat, dar nu mai era un calvar, începuse deja să devină o provocare. Acum nu regretă nimic din orele băgate pe gât în ciuda voinței lui. „Am ajuns într-un punct în care am înțeles mai multe din cauza asta.”

Înainte de majorat: Ce caut eu unde sunt?

Muzica a devenit opțiunea lui mult mai târziu, în clasa a XI-a. Era elev la Liceul Militar de Muzică, se pregătea să devină subofițer și să cânte la flaut într-o fanfară. Planul părinților. În internat însă, înainte și după ce se dădea stingerea, visa la libertate. Dar nu știa pe-atunci cum trebuia să arate libertatea asta și a fost nevoie de mai multe experimente ca să știe cum să o deseneze singur. La începutul penultimei clase de liceu, în 1994, a fugit din internat sărind gardul și a mers să vadă concertul Jethro Tull. Nu avea bilet, dar a reușit să treacă de pază: „le-am arătat că eu sunt în Liceul Militar, sunt de-al lor cum ar veni”, îmi povestește ca un copil mândru de pozna pe care a făcut-o. Amintirea despre concert e difuză, dar știe clar că privind spre scenă la un moment dat și-a zis: „Păi, eu ce caut unde sunt? Stai un pic, ce fac ăștia pe scenă vreau să fac eu în viață. Și din clipa aceea am făcut tot posibilul să fac lucrul ăla. Oricât a costat. Și, de obicei, n-a costat bani, a costat suferință.” Îl amuză expresia pe care a găsit-o, e ceea ce crede, dar nu îi place să folosească cuvinte mari.

Povestește mult mai natural de-atât, în vorbe mai puțin citabile. Povestește cu tot corpul, cu gesturi ample, nu neapărat elegante, mimică de actor, căutând un loc mai comod pe scaunul prea puțin comod. Și cu inflexiuni ale vocii care mă fac să-mi dau seama că acestui text i-ar fi stat mult mai bine ca înregistrare audio. Dan bea „o apă plată caldă”. A repetat toată ziua pentru un spectacol în care el va cânta la chitară și cu vocea, iar niște actori vor recita poezii. Nu a mai făcut asta până acum, tocmai noutatea experienței l-a atras.

După concertul Jethro Tull s-a gândit o vreme obsesiv „cum dracului fac eu să plec de-acolo”. Dintr-un liceu militar ieși chiar mai greu decât intri. A trebuit să își motiveze renunțarea printr-o boală fictivă. Prima „suferință”. „A trebuit să fiu un pic bolnav.”

Cea mai frumoasă zi din viața lui Dan a fost, spune fără urmă de îndoială, prima zi la Liceul de Muzică Dinu Lipatti. S-a mutat în mijlocul anului, în clasa a XI-a. După câteva ore de teorie muzicală, se termina orarul. Era ora 13 și se ducea acasă! Nu la internat. Acasă. „Ceea ce era o chestie superstrange (râde puțin înfundat). Cum să te duci acasă? Ieșisem și mă plimbam pe străzi, prin oraș. Nu îmi venea să cred că se poate, știi? Îți dai seama, eu eram obișnuit cu un regim, știi?”. Toată conversația cu Dan a fost segmentată de „știi”-uri pe care le arunca din când în când ca semne de punctuație. S-ar putea să fie doar un tic verbal sau modul lui de a încheia câte o povestire care seamănă și a pledoarie pentru un punct de vedere, pentru un fel de a vedea lucrurile.

Când a intrat în Liceul Militar avea 14 ani. „Eram în armată la 14 ani, știi? Nasoool.” Se gândește mult la perioada aceea din viața lui, pentru că acum conștientizează cât de important este să își planifice timpul mai bine, să își impună un program ca să poată respecta deadline-urile și să ducă în paralel mai multe proiecte. Dar azi își construiește o disciplină a lui. Pe-atunci disciplina îi era impusă. De luni până vineri, la 5.45 se dădea trezirea, la 21.45 stingerea. 16 ore în care programul îi era dictat la milimetru din exterior. Sâmbăta și duminica deșteptarea se muta la 6.45. „Și te bucurai că ai dormit încă o oră. Știi cum erai? «Maamă, o oră… a fost superb.»” face ochii mari. A fost martor al efectelor perverse pe care le are o educație atât de rigid structurată, o ordine nenatural impusă. Firesc, fiecare elev căuta scăpări, căuta portițe. „Toți aveau comportamentul ăsta artistic, un pic deviant, ocoleau cât puteau ei toată ordinea aia. (…) Știi ce se-ntâmplă când există programul ăla foarte fix trei luni de zile și nimeni nu-l respectă? Oamenii devin foarte răi, se mănâncă între ei. Haosul care s-ar crea dacă n-ar exista deloc un astfel de program e de zece, de o sută de ori mai mic.” La aproape 20 de ani de când a ieșit din liceu, și-a revăzut mare parte din colegi la concertul Electric Marching Band. S-a bucurat să-i vadă firești, deschiși, liberi. „Erau alți oameni, mult mai faini. Cred că absolut toți, dar absolut toți eram nasoi în liceu. Gândește-te la altă treabă. Gândește-te că, dacă eu eram anul I și tu anul II, aveai voie să îmi dai ordin direct, aveai voie să faci orice cu mine, aveai voie să mă pui pe mine să fac treaba ta!” Simt cum îi devine din nou incomod locul de pe scaun, și parcă și discuția, doar amintindu-și.

Proba

_DSC5382Când a părăsit liceul militar, ai lui n-au fost prea încântați. „Mă puseseră într-un raft. Deja știau care e traseul vieții mele.” L-au înțeles în cele din urmă și l-au ajutat să își continue povestea cu muzica altundeva, într-un mediu mai relaxat. La Lipatti n-a intrat însă ușor. Era în mijlocul anului școlar și aproape toată luna ianuarie a făcut nenumărate drumuri, cu mama lui și foaia matricolă, între cele două licee de muzică „normale” din București, sperând să găsească niște bunăvoință. La Enescu nu erau locuri, la Lipatti a dat mai întâi examen la flaut, cu „un profesor meseriaș”. Nu-și amintește numele lui, dar se aprinde vorbind de întâlnirea cu el: „S-a uitat la mine așa: ia, ce flaut ai? A, ăsta nu e flaut, domn’e. Eu aveam un flaut chinezesc, ieftin, na. Zic: OK, dar hai totuși să vorbim de cântare, că vedem noi și cu flautul. Păi, nu, mă, dacă vrei să fii la mine la clasă, îți trebuie un flaut bun, nu ăsta. Hai, totuși, cu cântarea. Mă rog, nu pe tonul ăsta, că, îți dai seama, eram totuși micuț.” Pentru o secundă examinatorul a părut că cedează și l-a pus să cânte. Nu orice, ci Marcel Moyse. Metoda de game a lui Marcel Moyse însă n-ajunsese încă la urechile puștiului care studiase instrumentul la Liceul Militar. „A, păi nu am, mă, ce să te-ascult. Du-te. N-am cum să te primesc la mine. Ăsta a fost examenul meu de flaut la Lipatti: nu am cântat o notă.” Acum se întreabă cum ar fi cântat, dacă l-ar fi lăsat, după ce îl bulversase atitudinea celui de la care ar fi trebuit apoi să învețe. „M-a dat pe ușă afară pentru că aveam un flaut chinezesc și pentru că nu studiasem Marcel Moyse. Simplu. Nu conta ce studiasem până atunci”. Își pierde pentru câteva clipe relaxarea amintindu-și de personajul acesta, ca și cum ar fi încă supărat pe el – sau mai degrabă pe nedreptatea care i se făcuse. Îi trece repede, își amintește de omul care l-a ajutat apoi, directorul liceului care a organizat pentru el o probă de admitere cu trei profesori de la clasa de teorie muzicală. Teorie știa bine, făcuse la Militar cu o profesoară foarte dură: „toată lumea se-ascundea pe sub mese când auzea de Cioabă, dar eram preferatul ei. Că eram bun. Asta e, ce să fac?”, zice mimând că se umflă în pene. A trecut ușor de examenul la teorie și a doua zi a fost prima zi de liceu non-militar. Prima zi de libertate.

Al treilea majorat: cântatul pe stradă

Planul era ca, odată ieșit de sub rigoarea școlii militare, să caute să își facă propria trupă. Lucrurile n-au mers chiar așa de lin. Nu știa pe nimeni, nu știa nici ce rol ar fi fost mai bine să-și asume: să cânte la un instrument, la voce…? Când nu îți mai dictează cineva fiecare mișcare, trebuie să îți pui ordine în gânduri mai întâi, ca să iei decizii. O ordine în gânduri care a venit pe căi mai puțin ortodoxe. În Lipatti, „uitându-mă în jurul meu, am văzut că oamenii se distrau, se duceau prin baruri după liceu, era vârsta aia, știi? Și mi-am dat seama că eu n-am bani să fac chestia asta.” Unii dintre ei cântau pe stradă. Și-a zis că ar merita să încerce și el. O singură dată a mers singur, îi era rușine, avea senzația că toată lumea se uita la el ca la un cerșetor. Apoi a întâlnit niște oameni cu care a cântat și pe stradă, și la metrou. Într-un fel, aceea a fost prima trupă în care a cântat. Doar că era o trupă cu o componență foarte fluidă: „Depindea mereu câți ne strângeam, ce piese știam cu toții”. Când cânți pe stradă, nu faci repetiții înainte. Știi piesa aia, o cânți. N-o știi, n-o cânți, sau o forțezi pe loc. A înțeles atunci că o parte din carismă e dezinvoltura: să te comporți oriunde te-ai afla ca și cum ai fi pe scenă, pe un stadion imens. Să îți fie egal ce cred cei care te văd. Abia atunci, pe stradă, a câștigat curajul pe care nu îl prinsese la zeci de recitaluri cu vioara sau flautul în timpul școlii.

Prima experiență de cântat în grup fusese însă o tentativă nereușită de a forma o trupă cu fratele lui mai mare, pe vremea când Dan era într-a noua. Încercau să cânte Queen, acela era standardul cel puțin. Au repetat o lună, două, „dar era prea mare haosul.” Dan era și cu vocea în schimbare, încerca să cânte note pe sus pentru care nu era pregătit, „nu puteam să cânt mare brânză”, râde îngăduitor față de puștii visători de-atunci. Între timp, fratele lui a terminat Liceul Militar de Muzică și cântă acum într-o fanfară. Pentru el, chiar fusese o alegere personală. Când îl vizitase un fost coleg al lui care dăduse la liceul militar, a fost impresionat de uniforma cu vipușca lată. „Oricum, era o chestie specială. Toată lumea dădea la licee speciale. Noi am dat la un liceu care era zgubi, știi?”

Copilăria într-ale scrisului

Tot în clasa a IX-a a scris prima dată muzică alături de un coleg de liceu, „Constanțiu Florin – am rămas prieteni între timp, d-aia știu cum îl cheamă” întrerupe povestirea cu un hohot complice. Se știau din școala generală. Florin le-avea cu pianul și învățase melodiile Queen și altele din același registru. Dan era și el fan înfocat Queen și s-a apucat să învețe să manevreze și pianul: „voiam să știu să cânt ca Freddie.” Pe primele acorduri combinate de Florin într-o compoziție improvizată care să sune a, dar să nu fie chiar Queen, l-a invitat pe Dan să creeze ceva cu vocea peste. Au fost primele încercări, „dar erau groaznice, crede-mă. Adică, NU.” Multă vreme după, compozițiile lui au fost doar experimente eșuate, nu știa în ce direcție s-o apuce, dar știa că vrea să scrie muzică și cu fiecare greșeală era mai aproape de a-și explica sieși ce vrea să facă.

Cea mai mare problemă i-au pus-o versurile. Avea dificultăți cu ritmul și rima, i se părea că tot ce scrie sună ciudat. N-avea nici exercițiu, nici o muzică suficient de bine construită încât să compenseze ce nu îi ieșea din muzicalitatea intrinsecă a versurilor. Dar îi intrase în cap că trebuie să poată să scrie și textele. Și-a cumpărat un caiet studențesc și s-a apucat să scrie poezii. Dar nu poezii în care exersa metafore. „Nu știu dacă m-a învățat cineva în școala generală. Știu că am făcut epitete, ce făceam pe la limba română, d-astea.” Dar pentru moment nici măcar nu își propunea să reinventeze metafora. Făcea construcții aberante, dar care aveau ritm și rimă. Sensul era opțional. A umplut caietul studențesc și alte câteva. Începuse să-i placă, dar erau pur și simplu exerciții de potrivit aiurea cuvinte care să rimeze pe o secvență muzicală dată. După ce-a ieșit din Lipatti și căuta să-și facă măcar un proiect de trupă, l-a cuprins din nou „febra” de a scrie „de-a binelea”. Și s-a întors la problema cu versurile. „Ce spun? De ce?” se schimonosește acum, mimând panica. „Eram praf.” Într-o zi a mers la un prieten care avea un casetofon și un microfon rudimentar, ca să tragă piesele pe care le scrisese. Și a venit un alt amic al gazdei, „un tip mai citit. Când mi-a auzit textele, s-a luat cu mâinile de cap: „băi, ești nebun? Ce e asta? Dacă n-ai nicio inspirație, fă-le măcar atât de abstracte, încât să nu mai înțeleg nimic, dar să îmi placă măcar cum sună.” Și acela a fost următorul pas: nonsensuri absolute, dar estetice, „totul era aberant, dar suna frumos, știi?”

În primii ani de liceu, și stilul era mai degrabă lipsa stilului. Cel puțin până a fondat prima trupă Byron, în 1998, când s-a concentrat pe hard rock și heavy metal. Înainte, „ce puteam să cânt? Eu la o chitară. Folk, habar n-am.” Și la chitară își fusese singur profesor. În școală a făcut vioară, și-apoi flaut. Organizat. Dar, la 15 ani, când i „s-a pus pata” cu chitara, s-a dus la magazia de instrumente a liceului militar, îl cunoștea pe custode și i-a cerut cu împrumut una. Apoi a mers la bibliotecă, a împrumutat de-acolo Matteo Carcassi – metodă de chitară pentru începători. „Deci autodidact, știi?” insistă cu mândrie.

Maturizarea în scris

Cu scrisul a continuat să experimenteze în orb câțiva ani la rând, inclusiv până când s-a destrămat prima formulă a trupei Byron, în 2001. A început atunci să cânte blues prin cluburile din București și simte că aceea a fost etapa în care și-a dobândit pentru prima dată noima în scris. „Am început să fiu mai coerent, știi? Dar mai coerent neînsemnând mai coerent cum sunt acum, ci un pic mai coerent decât fusesem până atunci.” Încă îi lipsea know-how-ul. Poate că ar fi evoluat într-un ritm mai rapid, dacă pe vremea aceea metodele pentru autodidacți ar fi ajuns la nivelul de azi. Anul trecut, de exemplu, a făcut un curs pe coursera.org: despre songwriting, cu Pat Pattinson, profesor la Berkeley. Când vorbește despre asta, se agită ca un copil în magazinul de dulciuri și pronunță cu dicție exagerată cuvinte ca „excepțional”, „extraordinar”.

Majoratul în scris l-a serbat alături de Kumm și de Urma. Era la jumătatea conservatorului, în București, la secția de pedagogie muzicală. I se părea că pierde zile întregi fără să învețe nimic, sau exersând lucruri care nu-l interesau de fapt, cum ar fi cântatul în cor. Era prieten cu artiștii care formau Kumm și de fiecare dată când țineau concerte în București mergea să-i vadă. Dacă aveau trei cântări una după alta, mergea la toate trei. Când i-au propus să facă parte din trupă, n-avea cum să refuze. A renunțat la Conservator și s-a mutat la Cluj. Aici lucrurile au devenit din nou dezordonate. „O viață bezmetică, așa e în Kumm cred că și-acum. Bine, eram și eu bezmetic, era un moment al vieții mele, în care n-aveam niciun control.”

După o vreme s-a înscris din nou la Conservator, dar în Cluj. „Am făcut de două ori câte o jumătate de conservator: o dată la pedagogie, o dată la compoziție.” A intrat și de data aceasta al șaptelea, la fel ca la Conservatorul din București, la fel ca la admiterea în liceu. „Iar în liceul militar era o vorbă, că ești șeptar. Înseamnă că ești contratimp. Eu am intrat al șaptelea de fiecare dată și asta e, cânt mai prost”, râde gustându-și propria ironie. Angajații pub-ului din curtea teatrului dau muzica mai tare și niște ritmuri pop cu influențe latino foarte proaste ne poluează conversația. Își întrerupe puțin povestirea și fluieră, întorcându-se cu tot corpul spre bar: „Băi, nene, s-a întâmplat ceva aicea. Faceți și voi ceva cu muzica asta, vă rog eu, un pic mai încet, mai ales că e foarte bună așa. Mă scuzați că intervin.” Toată lumea râde și se conformează rapid.

În ciuda ritmului haotic care venea la pachet cu intrarea în Kumm, voia să se țină serios de facultate. Cursul de compoziție cu profesorul Pop era în orar de la 9 dimineața. „O oră la care nu existam pe vremea aceea.” Se obișnuise să se culce dimineața, pe la 5-6. Ca să nu piardă cursurile, „foarte frumos făcute, atent și uman”, rămânea treaz toată noaptea. „Și tot timpul apăream cu o față mega-căzută, dar mă forțam să fiu atent și să fie bine.” Profesorul s-a prins că ceva nu e în regulă, l-a întrebat ce se întâmplă și a mutat cursul de compoziție din orar la ora 16. „Pentru mine, înțelegi? Nu că eram eu vreun deosebit. Eram un student al lui care avea nevoie de ajutor. Asta numesc eu umanitate: hai să facem ceva să fie bine”.

Maturizarea în scris a venit alături de Kumm, și mai apoi Urma. În Kumm ștacheta a ridicat-o experiența de compus în grup. Băieții erau foarte pretențioși, aveau o idee destul de clară despre estetica lor și refuzau tot ce nu se încadra în liniile respective. „Poate la o bere te înțelegi bine cu ei, dar în sala de repetiții sunt niște oameni dificili. A fost nasol, ca o altă facultate în paralel.” Cu Urma a fost exact pe dos, el și Mani veneau cu idei de-acasă, pe care și le completau apoi unul altuia. Își lăsau libertatea să facă orice.

byron cu „b” mic

Proiectul în sine a început ca un jam session cu Mani Guțău. La un moment dat le-a plăcut ce-a ieșit: „ce-ar fi să tragem chestia asta?” Mani făcuse deja o piesă cu doi dintre membrii Luna Amară și ar fi vrut să înregistreze un album de colaborări cu mai mulți muzicieni români. Până la urmă însă a format, alături de Dan, o trupă nouă.

Când îl întreb ce a însemnat Urma pentru el, Dan glumește sec: „Turma?” Apoi redevine serios. Urma a fost trupa în care a înțeles ce înseamnă să fii instrumentist. Intervenea cu vocea doar pe pasajele dintr-un registru care depășea întinderea lui Mani. „Dar majoritatea timpului eram un chitarist care cânta și la flaut. Și e foarte interesant să vezi latura asta, pe care un vocalist de obicei n-o vede: el e sarea și piperul și aia e tot.” E bucata corectă politic a poveștii, cea pe care o poate livra mai ușor. În rest, după două ceasuri de povestit totul fără lacăte, Dan se închide brusc și devine din ce în ce mai vag. Cu Mani a fost prieten, „prietenii ăia care sunt prea prieteni la un moment dat ca să mai poată fi prieteni după ce nu mai au o trupă împreună”. Râde forțat. Din boxele pub-ului curge Clocks de la Coldplay. Legătura s-a rupt după un album tras în Germania, ultimul înregistrat cu Urma, primul în afara țării. „Am fost inconștienți amândoi, inconștiența aceea când ajungi la locul faptei și zici: «ups, stai că nu e bine.» Și niciunul nu voia să și-o asume. Până la urmă și-a asumat el toate riscurile, eu fiind și mai inconștient ca el și lăsând totul baltă. Dar, pe de altă parte, ce se întâmpla în jurul nostru nu mai era tocmai ok. Urma ajunsese la o formulă care nu era așa cum începuse Urma, știi?”

În 2006 s-a hotărât să iasă din trupă. Voia să înceapă proiectul propriu, byron-ul de-acum, se apucase deja să scrie pentru Forbidden Drama, dar crede că ar fi plecat oricum. După un timp, el și Mani au încercat să reia dialogul, „cât mai fără pasiune, dar, dacă îți zic că ultima discuție a fost și o ceartă, pune și punct”, încheie cu o încercare tristă de râs. Și se încheie și piesa lui Chris Martin. Și cred că fragmentul ăsta de conversație mi-a lăsat același gust în gură pe care mi-l lăsau cândva piesele lor: o melancolie care nu știi când, de ce și cum ți s-a strecurat în sinapse.

Când a început să scrie pentru byron, credea că îi vor ieși compoziții care vor suna a Kumm sau a Urma. S-a înșelat. Alte experiențe s-au lăsat scrise odată cu Forbidden Drama. Presupunerea greșită au făcut-o și alții, mare parte din publicul celor două trupe. Primele concerte byron au fost sold-out. „Dar mulți s-au prins că ce facem noi e diferit și s-au prins că vor altceva.” Iar spațiile lor de concert s-au golit brusc. „A trebuit să o luăm nu de la zero, dar de la 0,1. Să formăm o idee. Ideea de byron.” Cu byron face într-un fel cum făcea pe vremea Urma: nu își pune restricții de stil. Dacă sună mai rock, e pentru că lor le place mai mult rock-ul, dar asta nu înseamnă că nu poate fi oricând altceva. Și a fost, muzical, dar mai ales paramuzical, de toate: au filmat un concert la peste 100 de metri în subteran, au reorchestrat mai multe piese românești cunoscute într-un album născut aproape accidental (Perfect), au făcut un concert-eveniment cu o fanfară militară, au semnat coloana sonoră a unei telenovele românești (Rămâi cu mine), au condus București-Dublin și înapoi ca să înregistreze cel mai recent album acolo. Pe acordurile lui Dreamer al lui Ozzy Osbourne însă, spune că transformarea cea mai mare de la Byron-ul cu majusculă la cel din prezent a fost schimbarea de stil: „de la hard rock, heavy metal, cu niște influențe de progresiv la un stil nu tocmai concret. Byron e cum o fi. Cum o fi neînsemnând că e aiurea, însemnând că e cum ne vine.”

Major, vaccinat, pragmatic

La „cum ne vine” a vrut să ajungă de pe vremea când era copil în Pantelimon și mergea la vioară pus de alții. De „cum ne vine” a dat mai întâi ca ascultător. Printre găștile de golani din cartier își făcuse loc și o gașcă numai bună de crescut viitori rockeri. Câteva zeci de puști își petreceau serile pe un deal din parcul Morarilor, ascultând rock. „Orice ne pica în mână”. Pe vremea casetelor, nu puteai să fii la fel de selectiv ca azi. I-a întâlnit în prima vacanță de vară din liceu și, când veneau acasă de la internat, el și fratele lui stăteau în fiecare seară cu ei în parc. Pe-atunci nu era iluminat, așa că, după ce se înnopta, se făcea întuneric beznă. Rupeau crengi, făceau focul și cântau la chitară. „Ca la munte”. Uneori se supărau vecinii, mai venea și poliția, dar de cele mai multe ori nu pățeau nimic. Atmosfera era pașnică. E nostalgic după perioada aia, i se pare că nu s-ar putea repeta într-o vreme a muzicii descărcate de pe torrente și a parcurilor păzite de pericole reale și inventate.

Unul dintre prietenii din gașca din Pantelimon a plecat la Dublin să studieze inginerie de sunet la Colegiul Pulse. L-a sunat în urmă cu un an și i-a propus să vină să tragă noul disc al trupei Windmill Lane Recording Studios – cunoscut în breaslă ca studioul U2. Beneficia, ca student, de o reducere și voia să o împartă cu Dan. „Bine, hai.” a zis Dan. Dar de la „bine, hai” și până la Dublin a durat un an. Aveau nevoie de un plan, dar mai ales de bani. Au renunțat de trei ori la plecare până să se concretizeze. Au mers până la urmă cu mașina. Două zile au condus nonstop, pe rând, până la Canalul Mânecii, de unde au luat feribotul. Era singura variantă prin care-și puteau transporta instrumentele în siguranță și în același timp singura căreia nu-i spunea „stop” bugetul. A meritat, crede: avantajul față de a înregistra în România este „că tragi într-un studio normal, unde se poate auzi bine (…) printr-un mixer la care ai visat toată viața.” Al șaselea album de studio byron, Eternal Return, apare în octombrie și „e mai rock decât toate”, promite Dan, care adaugă înregistrarea în Irlanda pe lista provocărilor bifate. Mi-l imaginez când povestește tăind realizări de pe un bucket list imaginar. Așezând borne pe o șosea a confirmărilor.

Ca o confirmare pare să fi luat și propunerea de a semna coloana sonoră a serialului românesc Rămâi cu mine. Făcuseră deja un proiect în colaborare cu televiziunea: concertul-video din Salina de la Turda. Trupa byron a cântat apoi la petrecerea HBO de la TIFF și după concert, cei de la HBO i-au întrebat dacă ar vrea să scrie muzică pentru următoarea lor producție. „Pe buneee? Ba bineînțeles că vrem. A doua zi m-am uitat pe mail și aveam scenariul.”, povestește Dan cu un entuziasm care nu pare deloc mimat. Și eu îl privesc totuși neîncrezătoare. Rămâi cu mine e o telenovelă, „dar e o telenovelă mai spălată, e un pic altfel, știi?” îmi explică. Să scrii pentru un serial e mai greu decât să scrii pentru trupa ta. Scrii cu scenariul și personajele în minte, dar și pe baza unui brief dat de un producător: „aici avem nevoie de un minut de asta, aici avem nevoie de o piesă cu versuri despre asta”. Lui Dan i s-a părut o provocare. A plusat cu alte ținte autoimpuse. Și-a propus, de exemplu, să scrie versurile în română așa încât să nu te prinzi în majoritatea frazelor dacă e vorba de un „eu” masculin sau feminin. „Ca toată lumea să poată cânta piesa aia fără să pară ridicolă.”

De la „cum ne vine” la „cum le-ar fi mai ușor lor să o fredoneze” m-a pierdut puțin. Recunoaște că albumul Melancolic (coloana sonoră a serialului) e cel mai comercial produs al byron de până acum. Cel mai accesibil. Nu se scuză pentru asta. Era ce avea nevoie filmul respectiv, ce i se potrivea. Și-apoi, ca întreaga industrie, și el și trupa lui trebuia să învețe „cu ce se mănâncă PR-ul și marketingul”, cum să gândească lansări și proiecte pentru public. Acum, de exemplu, încearcă să scrie mai multe cântece cu versuri în română, pentru că ultimii ani au adus și întoarcerea preferinței publicului de la noi pentru limba maternă. „Da, publicul vrea limba română, eu știu asta. Tocmai d-aia am încercat să ne împrietenim cu latura asta și cred că pe viitor ne vom împrieteni și mai bine. Dar sunt anumite chestii care nu sună, mă!” se-aprinde din nou. Sunt povești care-i vin mai natural în engleză. Cu Melancolic, făcut până la urmă în română, a fost mai simplu, pentru că versurile n-au fost tocmai amplu construite.

În ansamblu însă, nu crede că muzica byron e mai comercială decât ce făcea pe vremea Kumm sau Urma și îl irită sugestia mea cum că așa ar fi. „Nicidecum” răspunde mai repede ca niciodată, de parcă își pusese deja singur întrebarea. „E mult mai complicat și mai complex. Am resimțit-o când am cântat cu Kumm în ianuarie trei concerte cu albumul Confuzz. Era într-un fel mai simplă muzica. Mesajul nu era atât de direct, pentru că nu mă pricepeam să fac versurile atât de bine, și-atunci o dădeam pe ocolite, dar ca și compoziție nu era mare brânză. E mai complicat, mai greu acum, nu are cum să fie mai comercial.”_DSC5410

După 20 de ani

Cu HBO a avut mai multe colaborări, în special concerte-concept filmate. Primul a fost cel din salină, când au cântat la 100 de metri adâncime. După Rămâi cu mine a urmat Electric Marching Band, un proiect pornit în joacă dintr-o discuție cu un fost coleg din Liceul Militar. Pe Bogdan Bejinaru nu-l mai văzuse de douăzeci de ani. Când s-au reîntâlnit și-au făcut mai întâi „rezumatul vieților noastre”. După vreo două beri au început să apară proiectele. Bogdan dirija fanfara din Bistrița și l-a invitat pe Dan să intre cu câteva piese, rearanjate ca scriitură pentru grupul de instrumentiști, într-un concert al lor. Dan a acceptat pe loc, suna, din nou, a provocare. Dar după ce l-a sunat pe Codruț, managerul byron, un tip cu inițiativă, proiectul a căpătat cu totul alte proporții. „Ce să facem noi la Bistrița?” Au mutat spectacolul la Cluj, la Teatrul Național, s-au hotărât să îl filmeze pentru a fi difuzat apoi pe HBO, l-au invitat pe violonistul Alexandru Bălănescu să colaboreze cu ei, apoi au angajat un profesor de la Conservator, de la secția de jazz, să rescrie muzica lor și alte piese pentru ansamblul de instrumentiști. Jazz-istul și-a petrecut o vară întreagă făcând aranjamentele. „Săracul, scria încontinuu, că e greu-greu-greu să ajungi la nivelul ăsta la care a făcut el orchestrațiile. Și mă tot suna: am terminat piesa cutare. Și eu eram ba în Vamă, ba la munte, ba în Grecia, ba în Italia, ba la dracu’, știi?” (râde). La final crede însă că greul l-au dus interpreții: și byron, și fanfara. Când au văzut partiturile, „militarii” i-au spus: „păi noi în ultimii douăzeci de ani am cântat numai marșuri.” Până la urmă, s-au descurcat. Dan s-a mutat cu trupa în Bistrița două săptămâni, au făcut repetiții nonstop și crede că rezultatul final a meritat. S-au ales cu un show filmat, pe care HBO l-a tot rulat. Filmul Electric Marching Band e încă difuzat. „Concertele noastre au fost date un an de zile, o dată sau de două ori pe lună. Ceea ce e important. Chiar dacă nu te-a prins ieri, omul te vede peste două săptămâni. Sau peste o lună. Plus că target-ul e foarte bun, pentru că automat, cine are HBO deja are alte pretenții. Și e dispus poate să vină la concert.”

Îl întreb dacă e atât de calculat ceea ce fac în muzică. Nu crede. La public se gândește mai mult când face lansări sau o acțiune de marketing. Spune că ideile de amploarea Electric Marching Band pleacă mai întâi din nebunie. „De obicei le-am făcut din inconștiență. Nu ne-am interesat până în pânzele albe ce-o să se întâmple acolo, știi? Am lăsat și-un pic hazardul să lucreze. Te trezești în fața faptului și trebuie să faci lucrul ăla. S-ar putea să nu îl faci, dacă știi dinainte tot.”

Îl rog să rescrie un moment din istoria trupei lui, cum ar fi vrut el să fie. Stă pe gânduri, e cea mai lungă pauză din interviu și cred că cel mai mare număr de secunde în care a rămas serios. „Măi, nu cred că am nimic de rescris. Adică evoluția înseamnă și greșeli.” Cere încă „o apă plată caldă” ridicând tonul cât să-l audă barmanița. „Dacă totul e perfect, atunci nu… n-ai cum. Înseamnă că la un moment dat te plafonezi, că îți dispare ideea asta de a face mai bine. Ceea ce e esențial.”

Epilog

Ne întrerupe cineva, o prietenă de-ale lui Dan, care trece pe la masa noastră să-l salute. „Băi, ce față de om însurat ai.” „Păi, da”. Amica pleacă și Dan explică: „M-am însurat acum vreo două săptămâni și d-aia, lumea se-apucă să zică.” Văzusem niște poze pe Facebook, care au dispărut de pe timeline-ul lui la fel de repede cum au apărut. Nu vrea să expună prea mult acest capitol din viața lui, îl ține pentru el. A fost cu iubita lui nouă ani până când într-o zi și-au zis: „hai, băi, să ne și luăm”, încheie rezumatul într-un hohot de râs.

_DSC5404Puțini dintre cei despre care am scris au râs atât de mult cu mine cât a râs Dan Byron în conversațiile noastre. Nici nu râdea de mine, nici n-am fost eu în mod particular mai amuzantă decât de obicei, ba chiar am fost destul de serioasă. Și mai puțini au râs atât de mult la glumele proprii. Dan glumește mult. Cel mai adesea sarcastic și cu o față de poker care îi amuză pe oamenii din jurul lui. Apoi râde și el. Zgomotos și pe-alocuri grosolan cu „he he”-urile bine marcate, ca o vedetă TV care trăiește din glumele pe care le face. La sfârșit de vară, printre repetiții cu poezie și pregătiri pentru un album nou, lui Dan i-a plăcut mult să vorbească despre sine. Despre rădăcinile lui și despre drumul lung pe care l-a parcurs până aici. Despre oamenii cu care i-a plăcut să lucreze până când n-a mai fost cazul, despre „nu”-urile care l-au ambiționat să muncească și mai mult ca să demonstreze că nu aveau dreptate. Despre luptele lui cu el și cu disciplina impusă de alții sau autoimpusă.

Dan s-a mirat că nu i-am trimis pe mail un set de întrebări, cum „se tot practică”. Eu m-am mirat și mai tare că el n-a venit la interviu cu un set de răspunsuri prefabricate, cum fac uneori oamenii care țin la imaginea lor. I-am apreciat și m-a mirat mai mult decât orice altceva la el candoarea. Când am oprit reportofonul, pub-ul prinsese cu totul un miros de grătar, prăjeli, litoral, iar noi vorbeam despre politică și jurnalism. Dan și-a comandat o porție de mici. Pentru că îi era foame.

Alexandra Nistoroiu nu știe încă să facă fotografie de portret, așa că trișează scriind: www.alexandranistoroiu.ro.

Claudiu Popescu scrie poveștile oamenilor mișto fotografiindu-i și îi suntem recunoscători pentru asta: www.claudiu-popescu.com.

 

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!