-

Dani Ioniţă. Cum a făcut un fotograf oraşul să danseze

 
 
 
„Deocamdată funcţionez cel mai bine aici”, spune Dani Ioniţă când îl întreb dacă s-a gândit vreodată să se mute în alt oraş decât cel în care a locuit toată viaţa. Dani s-a născut în Bucureşti, a crescut aici, iar acum face Bucureştiul să danseze fotografie după fotografie. Iubeşte Bucureştiul aşa cum e, cu ce are el mai frumos şi mai imperfect, mai evident sau mai ascuns. Nu s-ar muta prea curând în altă parte. Poate că acolo i s-ar deschide alte uşi, ar avea oportunităţi mai mari, dar aici îl ţin prietenii, familia şi un proiect pe care nu îl poate împacheta într-un bagaj.

Natural

Dancing Bucharest a început dintr-o joacă, explică Dani: „A fost ceva spontan, îi ştiam pe dansatori, erau prieteni de-ai mei, mă vedem destul de des cu ei, făceam fotografie în spectacole şi, dacă tot era legătura asta între noi, am zis să profităm şi să încercăm să ne jucăm să vedem ce poate ieşi.” Îi fotografiase deja timp de trei ani în diferite spectacole. Fotografiile din sală nu îl mulţumeau, însă, pe de-a-ntregul: „De obicei, aveau un fundal negru, plat. Nu aveau aceeaşi poezie ca într-un spaţiu urban. Te îndrăgosteşti mai repede de o fotografie într-un spaţiu liber, natural, decât de una făcută pe o scenă cu o perdea neagră în spate.”

Dani crede că Dancing Bucharest e în egală măsură al lui şi al dansatorilor cu care a lucrat. Nu a plecat la nicio şedinţă foto cu idei fixe, preconcepute. Vrea să lase spaţiu artiştilor să se desfăşoare, să fie sinceri, naturali. Îl interesează, în primul rând, să le surprindă atitudinile, poate şi pentru că în cadrele lui nu încap coregrafii, ci poze, posturi, momente. „Nu caut neapărat virtuozitate. Proiectul vrea să sensibilizeze publicul, să îl facă să se bucure, să devină un pic mai optimist, ori pentru asta nu e neapărat nevoie de virtuozitate. Caut să îi surprind pe dansatori într-un punct maxim al lor ca atitudini, energii.”

Familiar

A pornit proiectul cu o mână de oameni cu care simţea că poate experimenta fără probleme. Paul Dunca, Ioana Marchidan, Arcadie Rusu şi Ştefan Lupu au fost primii dansatori care au scos la iveală un alt ritm al oraşului prin fotografiile lui Dani. Treptat, prin intermediul lor, a ajuns să cunoască şi alţi artişti talentaţi, dar a păstrat, la fiecare pas, acel principiu al familiarităţii care a făcut ca primele poze să funcţioneze la un nivel atât de cald şi viu. Dacă are de ales – şi de obicei are – lucrează cu oameni pe care îi cunoaşte dinainte, pentru că „lucrurile merg mai lin, mai frumos, mai repede.”

Îi place să lucreze cu dansatori, pentru că vede în ei o comunitate a celor care „şi-au urmat visul şi au continuat să facă ceea ce ştiu cel mai bine să facă, deşi în România artiştii, în general, nu au o situaţie excelentă. Îmi place curajul lor.”  Faţă de lumea lor, se simte pe jumătate înăuntru, pe jumătate afară. Cu dansul nu a avut niciun contact, decât prin intermediul prietenilor lui. Neagă vehement că ar fi dansat vreodată în public, dar îi amintesc că l-am văzut o dată în secvenţa din finalul piesei Crazy Stories in the City: „A, da, m-a tras Ioana atunci pe scenă… A fost ceva spontan. Tot interacţionând aşa des cu domeniul, poate o să m-apuc la un moment dat. Momentan mă mulţumesc cu a-l documenta.”

Urban

Pentru fotografii alege spaţii arhitecturale, geometrice, care dau profunzime cadrului. În ultima vreme preferă podurile, intersecţiile, pasajele. Evită parcurile, le consideră epuizate artistic. Încearcă să găsească „pasaje unde nu prea circulă lumea, locuri mai necunoscute sau mai nefolosite, locuri pe lângă care mulţi trec fără să le observe”. Mulţumită Dancing Bucharest a cunoscut multe locuri din Bucureşti în care altfel nu ar fi călcat niciodată, cum e Pasajul Victoria. „Peste 20 de ani din viaţa mea nu coborâsem niciodată în pasaj. Vedeam că trece tramvaiul pe-acolo, dar nu ştiam cum e, de fapt, până nu am fost să facem poze. Nu era nimeni acolo, nu ne-a deranjat nimeni şi acum e unul din locurile mele preferate.”

Când nu face poze, locul lui preferat din Bucureşti este Grădina Botanică. Acela ar fi primul loc în care ar duce un străin care n-a mai văzut niciodată Bucureştiul. Caută mereu locurile mai liniştite, mai puţin populare. Îl obosesc barurile şi cluburile. Îl găseşti, în schimb, la teatru. Cu aparatul în mână, mereu în primele rânduri, la spectacolele prietenilor. Are piese la care merge de fiecare dată când are timp, tocmai pentru că mereu găseşte elemente sau stări pe care nu le descoperise la prima, a doua, a treia vizionare.

Subtil

Lui Dani îi plac fotografiile care, dincolo de surpriza iniţială, de aparenţa imediată, îi fac pe oameni să caute ceva mai mult. Să descopere. Să lege dansatorul de oraş, atitudinea de cadru. „Încerc să aduc în fotografii câteva elemente subtile, să nu fie totul dat gata, să fac lumea să caute şi să descopere şi altceva în fotografie pe lângă dansator.”  Una din cele mai iubite imagini din proiect o surprinde pe Judith State dansând în mijlocul unei treceri de pietoni, în vreme ce în colţul din dreapta sus e destul de vizibil un semn pe care scrie: „Nu blocaţi intersecţia.” E doar un exemplu, nu vă dau mai multe, nu vreau să stric bucuria căutării.


Spontan
 

Dani vrea să ducă proiectul mai departe aşa cum l-a început: cu pasiune, nepremeditat, neregizat. Îl fascinează la fotografia urbană felul în care te poate surprinde fundalul şi cum unele obiecte sau personaje îşi fac loc, fără să se anunţe, în cadru, dar ajung să capete sens. Are poveşti bune de spus despre asta. Poate cea mai reprezentativă imagine pentru ce înseamnă, de fapt, Dancing Bucharest este cea cu Paul Dunca, Andreea Andronic şi un scuterist spontan, cum îl numeşte Dani. „Văzându-i pe ei executând nişte mişcări de dans, s-a gândit să participe şi el. Eu îi fotografiam pe ei şi l-am prins şi pe el. Şi doar una am, atât. Auzisem din spate că s-a dat drumul la stop şi în mintea mea vroiam să prind o maşină în mişcare.” O potrivire fericită a avut loc şi acum un an, pe Calea Victoriei unde o fotografia pe Ioana Marchidan. „Ne-am trezit cu un om care dădea zăpada din faţă de la Ateneu cu un snow blower şi i-am propus să ne ajute şi a ieşit ceva foarte mişto. Habar n-aveam că va fi omul ăla acolo.”

Prietenos

Cu prima ocazie pe care o prinde, Dani reia un aspect pe care l-a menţionat şi în alte interviuri: conceptul de bază din spatele proiectului nu îi aparţine în totalitate. L-a inspirat The Ballerina Project, proiectul lui Dane Shitagi din New York pe care îl urmărea cu mult înainte să înceapă Dancing Bucharest. I-a plăcut ideea de a surprinde dansatori în spaţiul urban şi a vrut să vadă „ce poate ieşi din asta” în Bucureşti. Între timp, a aflat că mai există un proiect similar şi în Sankt Petersburg.

Spre deosebire de The Ballerina Project, Dancing Bucharest este deschis faţă de toate stilurile de dans, nu doar faţă de balet. Oricum, diferenţierea nu reprezintă o prioritate pentru fotograf. Îmi spune că nu îl interesează unicitatea proiectului, ci bucuria pe care o pot transmite fotografiile lui. Asta l-a încurajat să continue Dancing Bucharest timp de un an şi jumătate: faptul că a reuşit să le ofere privitorilor (fie celor de pe stradă, fie celor de pe Facebook) un alt oraş, unul ceva mai senin, mai vesel, mai prietenos. Tocmai pentru că nu şi-a propus să deţină vreun monopol creativ, a răspuns cu un DA entuziast unui mail primit în februarie de la cineva care vrea să dezvolte conceptul Dancing Bucharest în Cluj.

Lui îi ajunge momentan Bucureştiul. Se gândeşte să extindă proiectul în zona video, să facă diferite scurtmetraje, dar şi să scoată o carte, un catalog foto de dimensiuni mai mari cu cele mai bune fotografii din Dancing Bucharest. A primit câteva propuneri din zona fashion, dar vrea să se ferească de aspectele comerciale care ar putea denatura conceptul original: Încerc să îl păstrez cât mai natural, fără sclipici, fără artificii, cât mai sincer. Vreau să mă axez pe oameni, nu pe haine. Prefer să fie cât mai brut.”

Fotograf, adjectiv

Dani Ioniţă vede lumea prin obiectivul camerei foto. Îl întreb ce face când nu face poze şi îmi răspunde senin: „Tot poze fac”. Relaţia lui cu fotografia aproape că a împlinit majoratul. Avea 12 ani când a făcut primele fotografii, dar a lucrat multă vreme cu aparate împrumutate de la prieteni, pentru că nu îşi permitea echipamentul foto care să îl ajute să îşi concretizeze ideile. „Apoi stăteam după ei şi mă rugam să developeze filmele ca să văd ce iese. Asta a durat până acum 7-8 ani când am reuşit să îmi iau primul aparat digital şi mi-am văzut de ale mele.” De-atunci, a experimentat diverse tehnici foto, a surprins pe rând portrete, peisaje, structuri arhitecturale unice, spectacole de teatru şi dans şi amatori sau profesionişti dansând în spaţiul urban. Azi trăieşte din fotografie, ca freelancer, şi nu s-ar putea imagina întorcându-se la ritmul de lucru de la 9 la 18.

Are timp. Timp să găsească locuri ignorate de ceilalţi, timp să revadă iar şi iar spectacolele care i-au plăcut, timp să aleagă şi să aştepte cele mai bune fotografii.

Pe Dancing Bucharest îl găsești pe Facebook.