-

De mână cu Orfeu – Bucharest International Experimental Film Festival

 
 
Jean Cocteau, unul dintre pilonii filmului avant-garde, a comparat mersul la cinema cu o călătorie asemănătoare cu cea a lui Orfeu. Mitul acesta, care i-a marcat cariera, se referă la drumul lui Orfeu prin tărâmul lui Hades, în încercarea de a-şi aduce înapoi iubita moartă. Călătoria îl schimbă pe erou, şi aici apare comparaţia: artistul se adânceşte în propriul suflet şi îşi aduce descoperirile înapoi lumii. În fond, aşa este experienţa cinematografică: când vizionăm un film, suntem toţi Orfeu. Ne aşezăm, sala se întunecă şi suntem transportaţi într-o altă lume, de luminile care pâlpâie la capătul peşterii. Ghidul meu în călătoria de a descoperi filmul experimental a fost Ozana Nicolau, una din jumătăţile de bază ale BIEFF, Bucharest International Film Festival.

S-o luăm uşor, cu începutul: Ce este un film experimental?

“Aici sunt foarte multe definiţii şi este greu de zis, dar, în principiu, experimental înseamnă ceva nou, o cărare nebătătorită: regulile care sunt în general învăţate în şcoala de cinema şi care se pot citi în cărţi nu sunt respectate de autorii care fac film experimental.”

Jucând rolul Avocatului Diavolului (sau Avocatului lui Hades), întreb de ce. De ce nu ai respecta ceea ce este consacrat şi respectat de toţi, din moment ce este o metodă care se dovedeşte funcțională?

“Pentru că ei caută noi modalităţi de expresie. Pornesc de la o realitate, dar o interpretează într-un mod foarte personal. Nu doar ca formă, dar şi în conţinutAbordează subiecte care fie nu există în mainstream, fie, dacă sunt, sunt tratate superficial. Cu alte cuvinte, regizorii de film experimental nu se feresc să spună lucruri incomode sau să pună în operă opinii care sunt foarte personale şi cu care, uneori, ceea ce se vehiculează în societate sau opinia generală să nu fie de acord.”

Anarhista din mine zâmbeşte şi sentimentul de „F*** the system” vrea să iasă ţipând la iveală, dar mă abţin. Este un sentiment pe care, sunt sigură, îl simt foarte mulţi români din generaţia mea, care ar dori să se răzvrătească şi să facă ceva nou şi complet incredibil.

“La noi (în România) nu prea se fac.”

…ah.

“Nu există nicio sursă de finanţare. Sursa de finanţare în România pentru film, în general, este CNC-ul, iar CNC-ul nu are o secţiune pentru experimental. Are, ca UNATC-ul, o secţiune pentru ficţiune, are finanţare pentru o secţiune de documentar, de animaţie şi atât.

Până în 2010 nici nu aveai unde să vezi filme experimentale.”

2010? Abia acum 6 ani au fost introduse în conştiinţa populară? Sună complet greşit.

“Puteai să le vezi dacă îţi luai bilet de avion şi te duceai la Cannes, la Berlin sau la Oberhausen.”

O nimica toată… Dar cum a fost introdus filmul experimental la noi, atunci? Care au fost începuturile experimentalului pe plaiurile mioritice?

Ideea festivalului i-a aparţinut lui Copel Moscu, profesor de regie la UNATC, precum şi profesor la UNARTE, şi acest dublu job al lui, în contact şi cu regizorii, şi cu viitorii artişti vizuali, cred că l-a inspirat legat de festival. E foarte mult promovată ficţiunea sau documentarul, erau nişte graniţe clare, iar dacă făceai experimental erai în mare pericol să pici examenul. Şi acum e cam la fel. El şi-a dat seama că există cei care vor să facă film experimental. Pe de-o parte, cei de la UNATC nu prea aveau unde să arate filmele astea, dacă le făceau, că de multe ori nu le făceau, iar UNARTE, la fel. Nu există, spre exemplu, un festival la UNARTE unde studenţii să-şi poată arăta filmele. Sigur, puteau să facă expoziţii cum există, de exemplu, Cinemaiubit, pentru studenţii de la UNATC.

Dar cum ai ajuns tu la Bieff?

Şi eu şi Adina [Pintilie] fusesem studentele lui şi ne-a întrebat dacă vrem să participăm. Ni s-a părut o idee foarte bună, pentru că, în momentul respectiv, în 2010, când am început, în România nu se putea vedea film experimental nicăieri. Deci, realmente, era un gol pe piaţă. Timishort-ul avea o secţiune de film experimental şi TIFF-ul la fel, dar în Bucureşti nu aveai unde şi atunci mi-a sunat foarte bine. Era un domeniu nou, neabordat, şi m-am gândit că o să fie o sursă de inspiraţie şi pentru alţi regizori, pentru că ştiam că în Europa se face foarte mult film experimental.  În momentul în care dai acces oamenilor să vadă lucrurile astea, cu siguranţă se trezesc idei noi, se trezesc proiecte noi şi chiar aşa a fost. După ce am început să arătăm filme experimentale, am început să primim din ce în ce mai multe înscrieri din România, semn că, de la o ediţie la alta, făceau film experimental, şi nu numai că făceau, dar ţineau cont de temele pe care le vedeau. De exemplu, dacă noi arătam filme found footage, am văzut apoi aceeaşi tehnică folosită în filmele experimentale româneşti.BIEFF (pronunţat BI-eff, nu beef)are loc în fiecare martie  şi prezintă scurtmetraje. Doar la galele de începere şi încheiere sunt lungmetraje. La ediţia anului acesta, recunosc, nu le-am înţeles pe toate. Abătându-se atât de mult de la celebrele blockbustere americane şi renunţând la formatul clasic, filmele experimentale pot fi greu de înţeles, dacă nu chiar imposibil la unele mai abstracte. Şi iată, publicul se întoarce mereu.

M-aş bucura foarte mult să avem un public din ce în ce mai mare. Am obervat anul acesta şi m-a bucurat foarte mult, că e un public care a devenit fidel. Am recunoscut foarte multe persoane din anii trecuţi şi m-a bucurat foarte mult, că sunt oameni care înţeleg, le place experimentalul şi vin constant. Ce mi-aş dori eu foarte mult e ca aceşti oameni să-şi aducă şi prietenii, şi rudele, astfel încât experimentalul să devină cât mai cunoscut.

Şi cum a ajuns BIEFF-ul să fie aşa popular, totuşi, şi atât de mult aşteptat de cinefilii români? Datorită fetelor cu gust de la jurizare.

Eu cu Adina Pintilie am ales anul acesta şi până acum selecţioner a fost doar Adina. Noi avem un call for entries doar pentru România, în rest mergem la festivaluri mai mari (Cannes, Oberhausen, Berlinale), vedem ce e selectat acolo şi apoi invităm regizorii. Funcţionează pe bază de invitaţie: Don’t call us, we’ll call you.

Dar, pus în perspectivă, la aceste festivaluri vin sute de filme, dacă nu mii de scurtmetraje. Cum alegi? Care este filtrul final, care sparge egalitatea?

Cel mai important, la un film, e să emoţioneze. Nu contează prin ce mijloace o face: poate să fie o descriere brută a realităţii, ca un documentar, sau o descriere poetică a realităţii, sau să aibă foarte multe artificii de stil. Poate să aibă şi să folosească orice metodă, dar e important să te emoţioneze, să-ţi atingă sufletul, să-ţi transmită ceva în mod autentic.

Filmul experimental nu e doar o nişă în domeniul mare al cinema-ului şi al filmului,Eu cred că, de fapt, experimentalul e o parte din vieţile noastre. Noi, practic, putem să alegem să trăim, repetând în fiecare zi acelaşi lucru la infinit. Sau încercăm să facem ceva nou în fiecare zi. Eu cred că ăsta e marele avantaj, dincolo de ceea ce poţi să vezi într-un film; dacă el îţi induce dorinţa asta de nou şi de a fi deschis la nou, ăsta mi se pare cel mai mare câştig. Cred că arta ar trebui să aducă un beneficiu cât mai profund în viaţa celui care o vede, care o experimentează.

Filmele experimentale pot fi, într-adevăr, greu de înţeles, dacă nu chiar imposibil, dar nu asta e ideea. Nu trebuie neapărat înţelese, dar trebuie simţite. Trebuie să pleci simţind ceva, fie râzând, pentru că ai văzut un scurtmetraj unde noţiunea de film este tratată într-un mod meta (cinema discutat prin cinema de cinefili – Douwe Dijkstra – Voor Film), fie fascinat, urmărind un film care a luat imagini din filme erotice, pe care le-a remontat şi le-a recombinant, găsind un nou sens pentru imaginile respective (You are boring! – de Vika Kirchenbauer), fie complet impresionat de The reflection of Power – de Mihai Grecu, care nu poate fi descris, ci doar simţit.. Ca un mini-Orfeu cuminte, înţeleg ce vrea să spună, şi ies din Infern văzând totul altfel, cu o nouă înţelegere.

Majoritatea articolelor de aici au apărut inițial în varianta tipărită a Revistei Arte și Meserii. Dacă ți-a plăcut, probabil mai vrei. Și noi mai vrem să tipărim.