-

Dezbracă-mă

 
 
De convenţii. De secrete. De mentalităţi învechite. De minţi închise. De lupte interioare. De frică. De laşitate. De pretextul credinţei sau al tradiţiei. De ură. Cinematografia are ocazia să dărâme multe bariere şi să arate lucrurile aşa cum sunt sau aşa cum ar trebui să fie. Ce ne facem cu oamenii pentru care ceva normal este anormal şi nişte poveşti sincere sunt limite de netrecut? Să mai încercăm câteva filme, poate ceva-ceva tot se va schimba.

Am fost la Berlinale, în ultima zi. Deja ştiam că Poziţia copilului s-a întors acasă cu Ursul de aur. Nu am văzut filmul, îl aştept de pe 8 martie în cinematografele mioritice, dar m-am simţit foarte mândră, primind felicitări de la colegi din multe alte ţări, de parcă premiul era al meu. Ce am reuşit să văd, într-un final, a fost un mix de scurtmetraje numit Teddyrolle. Şase filme scurte care au vorbit foarte sincer, foarte puternic despre cum e să fii gay, lesbiană, travestit într-o lume care nu te acceptă. Lumea fiind Serbia, Cambodgia, Suedia, Brazilia şi Israel, dar sunt sigură că orice altă ţară ar putea fi adăugată listei. Am trecut de la o „lume” la alta prin nişte minute grele, din ce în ce mai apăsătoare, care au rămas cu mine până după terminarea filmelor. Deja de la primele secvenţe am ştiut că trebuie să scriu despre asta, pentru că poveştile lor trebuie auzite.

When I was a boy, I was a girl, din Serbia a fost primul film şi cel mai lung (30 de minute). A urmărit povestea lui Goca, travestit, în Belgrad. Nu mi-am dat seama clar dacă e documentar sau ficţiune pentru că tot filmul a fost foarte personal, intim, parcă eram acolo în bucătăria lor în timp ce prăjeau cartofi şi desfăceau o sticlă de Cola abia scoasă din frigider. Cu un păr brunet, uşor ondulat, nişte pomeţi şi bărbie late, voce groasă, Goca încearcă încet-încet să-şi facă loc în lume ca femeie. Totuşi, pe stradă încă se ascunde sub haine bărbăteşti, tricouri largi şi pantaloni de trening furaţi de la iubitul ei. Acasă, îşi pune dresuri de plasă şi tocuri şi câştigă bani din prostituţie. În timp ce-şi desenează pleoapele cu un creion dermatograf vorbeşte foarte firesc despre câte chestii dubioase îi cer unii clienţi. Spre finalul filmului, în sfârşit are curaj să iasă în public, pe o scenă şi să vorbească despre ea. Deşi multe scene încearcă să arate cu lejeritate şi umor viaţa ei, cele mai impresionante au fost pentru mine momentele în care Goca îşi exprimă vulnerabilitatea. Îşi dă seama că „trannies” nu au un viitor şi nicio şansă la iubire. Abia ce a împlinit 39 de ani, realizează cât de greu e să scapi de trecut, de prejudecăţile oamenilor, de singurătate. După film, o prietenă din Serbia mi-a spus că sunt şanse foarte mici ca filmul să fie difuzat la ei în ţară, poate doar la un festival mai underground, iar asta mi se pare şi mai trist.

 

Undress Me din Suedia începe cu o seară în club, când un tip agaţă o tipă. Pe drumul spre apartamentul ei, el realizează că ea e mai înaltă şi are voce mai groasă decât el. Ea îi mărturiseşte că a făcut operaţie de schimbare de sex în urmă cu trei ani. El nu ştie ce să creadă, dar merge totuşi spre apartamentul ei. Acolo o pune să se dezbrace şi o studiază de parcă ar fi o ciudăţenie a naturii. Ea e foarte relaxată în timp ce el e confuz şi se întreabă „Dacă mă simt atras de tine asta mă face homosexual?” Parcă ar merge mai departe şi nu prea, parcă ar accepta situaţia dar nu încă. Aşa că pleacă, iar ea rămâne singură. Mi-a plăcut că deşi se întâmplă în altă ţară, cu alte tipuri de oameni, ideea e cam aceeaşi: oricât de bine ar arăta, oricât de încrezătoare s-ar simţi în propria piele, tot îi e greu să scape de „bagaj” şi să fie acceptată ca femeie.


Two Girls against the Rain
este un documentar despre un cuplu lesbian din Cambodgia care îşi doreşte să fie acceptat în primul rând de familie, apoi şi de societate. Demonstrează că pot munci, că se pot întreţine şi că pot forma o familie ca oricare alta, dar tot sunt marginalizate de societate. Documentarul arată o cu totul altă lume, în care un cuplu de lesbiene este tabu, dar regizoarea vrea să ducă lucrurile mai departe şi să expună poveştile altor relaţii controversate.

 

The First Time e poate filmul cel mai relaxant dintre toate, deşi „prima dată” nu e ceva special şi romantic, ci o obligaţie faţă de grup. Lucrurile nu decurg conform planului pentru că băiatul recunoaşte tăcut că e gay, dar cei doi păstrează aparenţele unui cuplu pentru a nu fi sursă de miştouri pentru ceilalţi. Orientarea lui sexuală tot e ceva ruşinos, care trebuie păstrat secret, dar faptul că prietena lui îl înţelege, îl acceptă aşa cum e şi păstrează secretul, dă un strop de speranţă şi altor tineri care se regăsesc în aceeaşi situaţie.

The Package din Brazilia arată vieţile altor puştani, buni prieteni, mult mai deschişi, dar de data asta altceva stă în calea fericirii lor: unul dintre ei este purtător de HIV. Filmul are final deschis, ne lasă să credem fie că virusul nu stă în calea iubirii lor sau că dimpotrivă, este de nedepăşit. Regizorul a spus că filmul încearcă să transmită un mesaj pozitiv (ciudată coincidenţă de cuvinte) în sensul în care fiecare persoană, indiferent de orientarea sexuală, are un „bagaj” şi caută să fie acceptată. The Package a fost susţinut de un buget considerabil şi trecut prin probele a sute de actori, ceea ce înseamnă că povestea are un conţinut important care poate va fi transformat chiar într-un serial TV. Dar mai mult decât toleranţă, filmul vrea să arate că e o problemă reală printre tinerii homosexuali din Brazilia: foarte mulţi sunt infectaţi cu HIV şi nimic nu se schimbă pentru a opri asta.

Înainte de ultimul film, In Praise of the Day, din Israel, am fost avertizaţi că o să vedem foarte mult negru, pentru că regizorului îi plac scenele întunecate, alternanţele de umbre şi lumini difuze. În timp ce urmăream scurtmetrajul am şi înţeles de ce. Avem situaţia iniţială: un bărbat purtător de HIV. Avem problema: bărbatul încearcă, dar nu foarte mult, să nu răspândească virusul. Aşa că înţeleg întunericul apăsător al filmului, înţeleg cum problema asta nu se va opri niciodată din a fi o problemă, pentru că se repetă încontinuu aceleaşi greşeli care duc la formarea unei mase de oameni tăcuţi care îşi aşteaptă viitorul nesigur.

Sunt doar nişte filme scurte dar reuşesc să spună foarte multe lucruri. Într-un Belgrad în care e interzisă organizarea sau participarea la parade gay, preoţi homosexuali în Ierusalim care caută parteneri prin parcuri dubioase, tineri care simt că nu mai au viitor, dar se agaţă de câte o speranţă, oricât de mică, într-o viitoare prietenie legată de un secret. Deşi încearcă să ducă o viaţă normală, să se simtă bine în pielea lor cu riscul de a-şi periclita relaţia cu familia sau demnitatea, sunt în continuare marginalizaţi, excluşi, trişti, interiorizaţi, parcă fără nicio şansă la iubire sau acceptare. Dar marea realizare a selecţiei de scurtmetraje arată că suntem (poate) pe drumul cel bun. O sală plină de oameni care au văzut, au mai râs la câte vreo glumă, au tăcut, au aplaudat, şi poate au înţeles. Au fost acolo, cum am fost şi eu, în ultima zi de festival şi poate au rămas cu ceva mai mult decât nişte filme bifate şi bilete rupte. Îmi doresc să le văd şi într-un Bucureşti dezbrăcat de prejudecăţi şi deschis la minte.