-

După mine, cutremurul

 
 

octombrie 5, 2016


Din programul sfîrșitului de săptămînă — vineri: Zmeitrei în concert, seara la nouă, cutremur în Vrancea, noaptea la două. Lucru sigur, destinului îi plac basmele populate cu eroi care își măsoară puterile la aruncarea buzduganului. Undele de șoc provocate de acest debut bucureștean nu au afectat și scena muzicală de aici; totuși, apariția zmeilor se produce într-un moment în care societatea românească agreează tot mai tare vederile naționaliste și, indiferent dacă demersul formației este sincer sau de împrumut, dezinvoltura care-l caracterizează duce cu gîndul la celebra deviză a neasumării formulată mai demult, în dormitorul regelui Ludovic XV.

012009 a fost un an foarte bun pentru manele. Deși debutanți ca Babi Minune sau Prințesa de Aur nu au suscitat prea multe pasiuni din partea publicului, deși cinematografele nu au rulat o nouă Poveste de cartier, în acel an manelele au pătruns în lumea celor citiți — lucru ce a alimentat mai multe orgolii decît buzunare pentru moment, însă mai tîrziu s-a dovedit a fi o adevărată mină de aur (în lipsa ei, experimentele sonore ale lui Salam sau imaginea impecabilă a lui Dani Mocanu ar fi fost de neconceput). Dintre toate manifestările culturale care au îmbrățișat maneaua în anul 2009, cea mai memorabilă a fost apariția Mariei Răducanu la postul TV Mezzo, cîntînd „Cristina” în compania unui trio de jazziști străini. Idilizată mult în noua interpretare, piesa era la origine o bucată dintr-un potpuriu cu nume de fete cîntat la un concert din 1994 al formației de manele Generic din Galați.

Acum un an, în vară, cînd Zmeitrei și-au făcut apariția pe Kickstarter cu al lor „Rică din Obor”, asocierea dintre solista Paula Țurcaș și Cristina de pe Mezzo era inevitabilă: nou-venita cînta „una de mahala” cu același aer de mare doamnă, acompaniată de trei bărbați distribuiți cam la aceleași instrumente, mînuite cam în același stil. O altă asemănare, aparent lipsită de importanță, ține de faptul că textele celor două cîntece se găseau la mii de kilometri de casă cînd li s-a dat glas în fața aparatului de filmat. Imaginile rezultate vădesc o anumită alienare, gesturi ale celor prezenți care te fac să te întrebi dacă solista e singura persoană din încăpere care înțelege cuvintele (la Zmeitrei mai există un român, chitaristul); prin urmare, cu atît mai interesantă devine relația solistei cu privitorul conațional, de o intimitate aproape subversivă, însă contrastînd izbitor cu scopul declarat al unei muzici de inspirație lăutărească, ce se dorește a fi ori „de ascultare”, ori „de petrecere”. Sentimentul conspirativ poate crea iluzia unui plus valoric, însă în realitate muzica e aceeași, tot atît de supusă principiilor ce guvernează estetica.

Rică din Obor” a creat un orizont de așteptări semnificativ, cel mai probabil mulțumită cîtorva atuuri: vocea și prezența Paulei Țurcaș, versurile — în cea mai mare parte preluate din pastișele lăutărești ale poetului Miron Radu Paraschivescu — și virtuozitatea vibrafonistului neamț Oli Bott (care, în principiu, imită un țambal). Mînat de toate aceste motive, am așteptat ocazia de a-i vedea pe zmei la București. Cu puțin înainte de anunțarea concertului din Control, formația a publicat o nouă înregistrare: piesa „Ah!”, ce confirma toate cele enumerate mai sus; ulterior aveam să aflu că muzica și versurile au fost scrise pentru Zmeitrei de către Electric Brother și Bobo Burlăcianu (Fără zahăr) — un nou amănunt mai important decît s-ar crede la prima vedere.

Ținînd cont de mediatizarea minimă, concertul a adunat un public destul de bogat. O surpriză a fost prezența lui Michael Acker la contrabas în locul lui Arnulf Ballhorn, omul permanent din Zmeitrei — Acker este apreciat drept cel mai înzestrat basist de jazz din generația tînără. Concertul începe. O piesă introductivă, apoi un mesaj de bun‑venit din partea chitaristului Mihai Victor Iliescu — și nu a solistei, ocazie cu care putem arunca o primă privire pe organigrama zmeilor. Discutînd despre prima piesă și cum este să fii român la Berlin, mesagerul își afirmă crezul politic, anticomunist cu accente de naționalism, la care publicul se arată neașteptat de receptiv; aceste coordonate vor cîntări mai mult decît tot ce știam pînă aici la definirea repertoriului Zmeitrei. Ceilalți muzicieni continuă să cînte pe fundalul discursului și asta se va întîmpla permanent la trecerea dintre piese, ceea ce constituie o alegere potrivită în raport cu dezlănțuirea neobosită a celor două microfoane. Din dreapta răzbate dragostea de cîntec a Paulei Țurcaș, iar din stînga, pasiunile politice. Mihai Iliescu dă uneori impresia că se visează în primăvara lui 1990, vorbind din balconul Universității, și abia astfel se ghicește vîrsta adevărată a zmeilor (altminteri, plini de energie). Interesant de văzut în ce măsură pot și doresc să comunice spiritele activiste ale celor două generații care iau parte la concert, x și y.

Dar să revenim la muzică. Urmează cîntecul „2 mai”, ce evocă o altă emblemă a generației X (așa cum Vama Veche este locul predilect pentru cei mai tineri). Compoziția are la bază un motiv care duce cu gîndul la „Anotimpul 5” de Phoenix; la final, vibrafonul susține un solo care devine curînd un tur de forță: bine construit ca discurs și de o tehnică sclipitoare, dar excesiv pentru un concert abia început — pare că neamțul dă deja tot ce are de dat.

La „Poveste din țara mea”, presărat cu citate-pretext din poezia populară, Paula Țurcaș plînge. Versurile piesei — ca mai toate textele formației, de altfel (vezi și excepțiile deja semnalate) — sînt scrise de Mihai Iliescu și vehiculează aceleași idei ca pauzele dintre piese, doar că sub o formă literară. Pentru următoarele două piese, mai „occidentale” ca intenție, Acker se mută la chitara bas: „Într-o zi” învăluie melodia fermecătoare a vocii într-o atmosferă soul-jazz destul de convingătoare, doar puțin rigidă, în care evoluează și un solo de chitară electrică și un altul de bas; „She’s gone wild” înlocuiește sonoritatea free jazz de pe albumul formației cu una… indie rock — poate un omagiu adus genului care a făcut celebru clubul Control, dar, în orice caz, o poantă destul de bună, cu basul marcînd timpii ca o tobă mare pe sub o serie de acorduri numai bune de Priveliștile moldovenești ale lui Mihail Jora… Urmează hiturile, „Rică” și „Ah!”, cu dezlănțuirea de rigoare din partea publicului. Merită amintit aici că muzica grupului este scrisă în cea mai mare parte de vibrafonistul Oli Bott, care s-a documentat (dar nu temeinic) cu privire la felul în care sună muzica lăutarilor români — iar una din cele mai izbutite pastișe ale lui este chiar „Rică din Obor”, făcută după modelul primelor manele cîntate de Romica Puceanu în anii șaptezeci.

Vreau un bărbat”, veritabil exercițiu de dicție pentru Paula Țurcaș și o apologie a masculinității de viță veche, este, din păcate, îmbibată cu un umor cam gros. Concertul se încheie cu „Vis”, arta poetică a lui Mihai Iliescu, scrisă de el în întregime și evocînd lumea românească prin intermediul unor citate celebre de muzică populară și liturgică. La bis se dă din nou „Rică”, alături de trei piese populare (generos bis!), mai mult cîntate după puterile fiecăruia decît orchestrate într-un fel anume. Iar dacă ar fi să ținem la fidelitatea față de stilul popular, toți cei trei instrumentiști ar pica testul cu brio — dar Acker este om de jazz și, pe deasupra, a fost invitat pentru un singur concert (deci nu se pune). Rămîne, atunci, deschisă întrebarea cum ar suna Zmeitrei dacă instrumentiștii permanenți s-ar apuca, din toată inima, să studieze muzica populară românească.

 

foto: Andrei Mușat