-

Emma Hooper – Dinouzaurii nu sunt foarte sexy

 
 

ianuarie 28, 2017


Nu e nicidecum la îndemână să o (cu)prinzi pe Emma în câteva cuvinte, în câteva pagini. La îndemână este însă să o îndrăgești din prima și să vrei să o cunoști mai bine. Mai ales că Emma pariază pe... mai multe cărți. Anul trecut și-a făcut debutul literar la Penguin Books UK – „Etta & Otto & Russel & James” așază subiecte profund umane într-un fir narativ palpitant. Dacă asculți „Waitress for the Bees”, proiectul ei muzical, înțelegi de ce merg dinozaurii la cafeaua de dimineață. Este profesor universitar și, cumva, sunt convinsă că nimeni nu chiulește de la cursurile ei. Înainte de discuția noastră, ultimul tweet al ei suna cam așa: „Breast-feeding and playing viola at the same time. Did it”. Așa că vă las să o descoperiți singuri pe Emma Hooper.

Ținem pumnii! Așadar… Emma Hooper – scriitoare, muzician, profesor universitar și, recent, mamă. Cum jonglezi cu aceste atribute?

Presupun că a fost dintotdeauna așa. În școală, de pildă, nimeni nu ar spune că Johnny se pricepe doar la mate. Când ești copil, iei și lecții de vioară, poate joci și în echipa de fotbal… Faci câte puțin din toate. Pornești apoi la drum și te specializezi într-un domeniu. Oamenii așteaptă de la tine să îți alegi o chestie la care să te pricepi și atât. Însă eu nu m-am fixat pe o singură chestie. Sunt ca un copil din punctul acesta de vedere.

Și totuși evoluția ta profesională a urmat un curs firesc. Master în Industria Creativă, doctorat în Studii Muzico-Literare. Pare că ai avut un plan bine pus la punct.

Ba nu, nici acum nu cred că știu ce vreau să fiu exact. Știi cum se spune să nu joci totul pe o singură carte – ei bine, mie mi-a fost mereu frică să joc pe o singură carte. Am zis că îmi place să scriu și că aș vrea să fiu scriitoare, însă știu că este foarte greu să scoți bani din asta. Îmi mai place să fac muzică, dar și din asta e foarte greu să scoți bani. Îmi place și mediul academic… Astfel, am ajuns să fac câte ceva din fiecare, echilibrându-le cumva. Sigur că încă mai aștept să-mi spună cineva: „Cartea ta este atât de reușită încât te poți opri din cântat” ori ceva asemănător. Până acum nu s-a întâmplat (râde). Iar eu sunt mulțumită să mă desfășor în continuare pe mai multe planuri.

De ascultat: Waitress for the Bees

Povestește-ne puțin despre proiectul tău muzical, Waitress for the Bees.

Pentru început, eu sunt violistă – e instrumentul pe care l-am studiat de când eram mică până în facultate. Pentru foarte mult timp, am lucrat ca muzician liber profesionist – am cântat în formațiile altor oameni, la nunți, la petreceri… Cântam orice și oriunde, doar că erau formațiile, proiectele sau cântecele altor oameni. În 2010, am avut ocazia să merg în Finlanda pentru o lună, timp în care puteam să lucrez la orice aș fi vrut. Așa că m-am întrebat – oare ce s-ar întâmpla dacă aș profita de timpul acesta pentru a auzi muzica mea? Dacă, în loc să mai cânt orice pentru oricine, încep să compun chiar eu? Așa că m-am retras pentru o lună într-o fostă școală din Finlanda, după care m-am întors cu propriul meu proiect. Avea să fie bazat, desigur, pe violă, era instrumentul pe care îl cunoșteam cel mai bine. Însă atunci când vrei să cânți ceva pop, viola nu prea e de ajuns. Așa că am adăugat ceva electronică să mă ajute, niște ferăstrău, acordeon, niște ukulele… Și, desigur, partea vocală. A mers chiar bine. La sfârșitul acelei luni, m-am trezit cu Waitress for the Bees.

Ai vorbit de multe ori despre mesajul cărții tale – grosso modo, ar trebui să facem ce simțim. Chiar și când cei la care ținem nu înțeleg sau nu sunt de acord. Aceeași idee transpare și în muzica ta?

În linii mari, cred că da. La o adică, un album pop la violă, despre cum dinozaurii nu sunt foarte sexy, este cam dubios (râde). Astfel s-ar găsi cu siguranță ideea de a face ce vrei, de a nu te îngrijora degeaba. Cântecele pornesc de la dinozaurii din Alberta, Canada, locul din care provin. Mai mult decât scrisul, muzica mea explorează ideea de acasă, de apartenență – când știi, sau nu, dincotro vii, când ți-e dor de casă. O tristețe aparte se naște din raportarea la un loc, fie că aparții acestuia, fie că nu. La aceste trăiri se referă muzica mea. Momentan. Însă partea bună în a fi artist este că ai ocazia de a transmite ceva nou de fiecare dată. Cu fiecare carte poți spune altă poveste. Cu fiecare album, un nou mesaj. Rămâne de văzut ce urmează.

Deschizi întotdeauna prezentările de carte cu un moment muzical…

Din două motive. Întâi, pentru a transmite vibe-ul potrivit.  Am încercat să folosesc câteva din tehnicile mele muzicale în carte – prin spații albe, prin ritm. Și încerc să facilitez această conexiune pentru public. Apoi, pentru că am cântat de atâtea ori pe scenă, încât acum mă ajută să scap de emoții. (râde) E mai ușor pentru mine să cânt la început decât să le vorbesc oamenilor sau să citesc.

Cum este cu spațiile albe?

Înseamnă foarte mult pentru mine. Cum spuneam, ele fac legătura cu muzicalitatea din carte. Într-o bucată muzicală, pauza, spațiul dintre sunete, este crucială. Chiar la fel de importantă ca notele. Fără aceste pauze, nu ai muzică. Într-o simfonie, de pildă, există spațiu între părțile muzicale, o scurtă scindare, apoi altă parte și apoi altă scindare. Pauzele te lasă să reflectezi. Un spațiu alb este foarte puternic – ca și cum i-ai spune cititorului, trebuie să aștepți, să încetinești puțin. Apare un spațiu gol, peste care cititorul va trece rapid. Această tehnică acționează și asupra tempoului lecturii, o chestie despre care nu prea se vorbește. Să controlezi, să te joci cu ritmul în care cineva parcurge un text este însă o parte importantă a procesului artistic de scriere și citire. Am încercat să fac pasajele palpitante să treacă mai repede. Iar pe cele serioase, mai lent, cât să fie de timp de o pauză de gândire.

 

De citit: Etta & Otto & Russel & James

 

Îți spuneam cât de rău îmi pare că romanul tău nu a fost tradus în română. Încă. Ne poți face un scurt rezumat al cărții?

Pe scurt, ar fi o poveste despre Etta, care are optzeci de ani, și despre soțul ei, Otto. Deci despre un cuplu octogenar care trăiește într-o fermă din Saskatchewan, chiar în inima Canadei. Etta manifestă un anumit tip de demență, Alzheimer. Observând cum se pierde pe sine și nu mai este aceeași, Etta ia o decizie. Nu a văzut niciodată oceanul, așa că va traversa Canada, în mers, pentru a ajunge acolo. Traseul pe care îl urmează este același pe care l-a parcurs soțul ei acum mulți ani, când a plecat să lupte în al Doilea Război Mondial. Cartea pendulează între două momente. O dată, călătoria Ettei, și totodată încercarea de a rămâne ea însăși, de a-și „păstra mințile”. Apoi, fragmente din tinerețea lor – cum s-au cunoscut, cum au crescut la țară în anii ’30, pe o secetă și o foamete cumplită, cum a plecat Otto pe front. Cartea explorează aceste două planuri.

La baza ei par a sta principii ale dualității. Pornind de la amintirile unei persoane care începe să uite, până la idei ca apartenență și înstrăinare, prietenie și alienare…

Inițial, m-am gândit la cazuri clinice de Alzheimer. De aici, subiectele au venit de la sine. Când te gândești la pierderea memoriei, te gândești, firesc, la relații. Oamenii din viața noastră și legăturile pe care le formăm cu ei sunt, poate, cele mai importante amintiri cu care rămânem. Povestea și-a urmat apoi cursul firesc… Per total însă, nu am un mod organizat de a scrie. Mă așez la birou și îmi zic că e timpul să scriu – însă nu știu nici cum va începe cartea, nici cum se va termina. E mai distractiv așa. Uite, James de exemplu. N-am știut că el există până când nu a apărut în carte, până nu am ajuns în momentul acela. Etta merge și merge, ghetele ei încep să se strice… și apoi? O parte din mine zice, ce-ar fi dacă am avea și un lup de prerie aici? Sigur că da, de ce nu, îmi zic. Și tot așa. Ideile vin în timp ce scrii, una câte una. Pornești de la ceva mărunt, un gând, o poveste, și vezi ce se întâmplă mai departe.

În cazul acesta, știu că a fost și povestea bunicilor tăi.

E drept că a urmărit povestea bunicilor din partea mamei, însă foarte vag. Bunicul meu se trage dintr-o familie cu cincisprezece copii, la fel ca Otto. Iar bunica mea era profesoară la țară, ca Etta. Și chiar așa s-au cunoscut. De asemenea, bunicul meu a suferit de Alzheimer, așa că am putut să privesc și să înțeleg boala mai îndeaproape. Sigur că am inversat: în carte, Etta este cea care suferă de demență. Bunicii mei au constituit punctul de plecare pentru scrierea cărții, dar mai important a fost locul. Familia mea se trage din Saskatchewan, un loc care înseamnă mult pentru mine și pe care am vrut să-l împart cu cititorii. La început, nu știam nimic despre acțiunea poveștii, însă știam care va fi spațiul de desfășurare al acesteia. Avea să fie cald și uscat și foarte Saskatchewan. Cum m-am pus pe scris, am mai descoperit ceva: schema cromatică a cărții. Nuanțe de oranj, galben și alte culori calde. Acum lucrez la altă carte, complet diferită. Este aproape terminată, însă primul lucru pe care l-am știut a fost că avea să fie în albastru și verde.

O așteptăm! Până atunci însă, „Etta & Otto & Russel & James” sună a povestea ce trebuia spusă. Eram curioasă dacă, inițial, ai scris-o pentru a înțelege mai bine părți ale propriului trecut sau pentru povestea „ofertantă”?

Ambele cred. Hm… E o întrebare bună. (râde) Scriind-o, am aflat multe povești din istoria familiei mele. Cu cât avansam în documentare, cu atât mă simțeam mai conectată la acea parte din trecut. Am simțit că m-am apropiat cumva de bunicii mei, chiar dacă ei acum nu mai sunt, și chiar dacă nu i-am cunoscut când aveau cincisprezece ani, ca în carte. Din punctul acesta de vedere, a fost extrem de plăcut. Totodată, am inventat enorm, ceea ce a fost foarte distractiv. Să creez povestea de la zero, să creez viitorul Ettei… Deci bănuiesc că din ambele motive.

De învățat: Repetiții, punct și virgulă

Acțiunea cărții este foarte dinamică. Personajele, credibile. Povestea se derulează sub ochii cititorului și cred că ar putea fi transformată lejer într-un scenariu. Te-ai gândit la asta?

Chiar ar fi minunat. Deci dacă se oferă cineva, în regulă. (râde) Îmi place să vizualizez scenele de fiecare dată. Și, după cum spuneam, în carte apar multe culori. Uneori când scriu, îmi trec prin minte culori și lumini. Alteori focalizez un singur obiect – de pildă, un tractor sau blana unui ied. Utilizez mult elemente optice și îmi doresc ca ele să ajungă și la cel care citește. Tot felul de imagini și efecte pe care mi-ar plăcea să le vizualizez pe bune.

Îmi imaginez că studenții tăi sunt foarte norocoși… Despre ce vorbiți?

Îi învăț cum se folosește punct și virgulă și cum se alcătuiește o bibliografie. (râde) Predam în departamentul de Creative Writing; predam, așadar, scrieri de tot felul. Acum trei ani însă m-am mutat la departamentul de muzică al aceleiași universități (n. r. Bath Spa University). Astfel că acum țin cursuri din domeniul muzicii comerciale, în departamentul Popular Music. Cursurile mele acoperă și aria interpretării muzicale. Cu alte cuvinte, merg la repetițiile unor „formații”, ascult și dau indicații, că tobele se aud prea tare, că mai e nevoie de bas. Alt curs este bazat pe sociologia muzicii populare, comerciale. Discutăm problema genului în videoclipuri muzicale, ce e în neregulă cu Robert Think, rave poltics în muzică, hip hop și tot așa. Adresăm mari întrebări sociologice în contextul muzicii actuale. Și e foarte intersant, ținem debate-uri. Nu în ultimul rând, predau un curs de cercetare. Ofer pregătire de bază pentru lucrările de dizertație, asta mă distrează enorm. Să spunem că tu ești una dintre studentele mele. Te întreb: „OK, ce te interesează pe tine? Ce anume te preocupă? Care este artistul tău preferat?” Să zicem că răspunzi: „Mie îmi place Lady Gaga și îmi plac costumele”, atunci eu spun: „Minunat! Hai să facem o lucrare despre costumele lui Lady Gaga, despre ce reprezintă ele, de ce le alege ea”. Vezi, e distractiv! Deci, într-un fel sau altul, încă predau scriere, însă într-o manieră mai academică – scriere despre muzica pop.

O ultimă întrebare. La sfârșitul anului trecut, ai alcătuit un top 10 al celor mai bune șosete din 2015. De ce șosete?

În viață, avem mai multe ocazii de a obține o stare de bine. Unele dintre ele sunt mărunte și apar zilnic. Există desigur evenimentele majore –  ba te îndrăgostești, ba un tort de ciocolată, bebelușii. Dar mai există și părți mici ale vieții de zi cu zi de care te poți bucura. Pentru mine, una dintre ele este să-ți alegi o pereche de șosete dimineața. Șosetele pot fi și interesante, și jucăușe, și amuzante, și confortabile. Sigur însă îți pot înveseli puțin ziua. Așa cum poate orice activitate minoră. Îți alegi o umbrelă simpatică sau mergi pe drumul un pic mai lung până la serviciu, chestii de genul. Mie, de pildă, îmi plac șosetele, pot să îți însenineze ziua încă de cum te trezești. Chiar acum port o pereche faină.