-

Eugen Jebeleanu | Cum nu mai avem nevoie de teatru

 
 

decembrie 23, 2013


Are 24 de ani și de vreo patru ani încoace e regizor de teatru. Știe ce vrea. A pornit de la dansul sportiv, a cunoscut teatrul și a intrat în actorie, apoi a hotărât să își înființeze propria companie de teatru. Poate ai văzut vreuna din piesele montate de el, la Green Hours sau în alt loc asemănător. dontcrybaby sau Ficțiuni mici de România, din 2012, îți spun ceva? RETOX, din 2013? Sau poate ai văzut Alb, dacă ai avut drum prin Timișoara. Dacă ai fost la mai mult de un spectacol de-ale lui, probabil l-ai apreciat pentru lipsa manierismului și flexibilitatea abordărilor. Un lucru rămâne neschimbat, însă – Eugen regizează și joacă în piese cu implicare socială. E convins că întrebările ridicate de spectacolele lui sunt mult mai importante decât orice valoare estetică. Nu crede în teatrul de dragul artei. De aceea, piesele lui sunt militante și strigă. Strigă contra nedreptății, pasivității, mizeriei din noi. Cu riscul de a deranja. E ușor de remarcat pe stradă – probabil e omul cel mai preocupat/neliniștit de pe trotuarul tău. Are părul închis la culoare, sârmos și des și îl poartă tuns scurt. Te privește cu ochi negri, întrebători, de obicei umbriți de cearcăne. Se îmbracă lejer, în tricouri și pantaloni, poate un pic mai îngrijit decât media.

Când era mic, Obelix, galul obez din desene animate, a căzut în poțiune magică. Drept urmare, a dobândit forță supraomenească.

Pe la cinci ani, Eugen Jebeleanu se juca de-a v-ați ascunselea la țară. S-a ascuns într-un fel de șopron pardosit cu placaj, sub care băltea materia primă de WC comunal. A făcut un pas greșit… „Și-am căzut în căcat și era să mă înec. L-au chemat pe bunicul meu, m-a scos cu scara, m-au spălat în grădină…”

JEBELEANU CÂȘTIGĂ ÎN TIMIȘOARA

Când avea patru ani, părinții lui îl lăsau să stea (și, uneori, să adoarmă) în sala unde fratele lui cu patru ani mai mare avea antrenamentele de dans. Pe lângă „căderea” de la țară, crede că și asta l-a ajutat ca, atunci când a început și el să se antreneze, să evolueze foarte bine și să câștige locul I la prima competiție, la 6 ani.

Părinții Jebeleanu încurajaseră din plin dezvoltarea celor doi băieți în domeniul dansului sportiv. Cel mai mare, Emanuel, fratele lui Eugen, a devenit chiar instructor în domeniu. Toți prietenii cu care își petreceau weekend-urile împreună practicau același sport. Tata și mama au construit o sală de sport pentru ca fiii lor să aibă unde se antrena. Eugen crede că toată implicarea asta se datorează faptului că mama lui și-ar fi dorit să fie dansatoare profesionistă.

A continuat să danseze și să câștige. Treptat, câștigul a început să însemne mai mult pentru el decât dansul în sine. Antrenorul de dans sportiv i-a zis că este „cel mai bun actor dintre dansatori și cel mai bun dansator dintre actori”. Recunoaște că nu era cel mai bun, din punctul de vedere tehnic. Dar era ceva „care ardea acolo, de mic”. Ulterior, și-a dat seama că mare parte din ceea ce „ardea” era pasiunea… pentru competiție. Acum îi este clar că, după primul concurs câștigat, la șase ani, a continuat mai mult din plăcerea de a câștiga, de a fi primul. „Să fie mândri ai mei de mine, să mă bat cu pumnii în piept și să zic «uite ce tare sunt!»”

În adolescență, a devenit diferit de gașca de băieți din clasă. Nu îi plăcea să spargă semințe, era mai efeminat și de multe ori stătea separat de ei. Nu a durat mult până să devină marginalizat din cauza asta și să simtă nevoia să compenseze. Acum avea un motiv în plus să devină mult mai bun în alte domenii. Dansul era cel mai la îndemână, în special cu suportul părinților. Ținându-se ocupat cu performanța, reușea și să ocolească gândul incomod că este marginalizat din cauză că este cumva altfel.

Nu a durat mult până când competitivitatea excesivă a lui Eugen și-a făcut simțite dezavantajele. La unul dintre ultimele concursuri, a fost atât de jignit de faptul că luase numai locul VI, încât a refuzat să participe la festivitatea de premiere.

A practicat dansul sportiv profesionist până la 16 ani. A văzut o mulțime de țări… pardon, a văzut sălile de sport dintr-o mulțime de țări. La 12 ani, dublase preocuparea pentru dans cu teatrul – s-a înscris în trupa de teatru a școlii, pentru că a descoperit că „îmi plăcea să spun povești”. Ulterior, câteva spectacole văzute (precum Cumnata lui Pantagruel, r. Silviu Purcărete și De ce fierbe copilul în mămăligă, r. Radu Afrim) l-au convins să se înscrie în clasa a IX-a la „liceul de teatru”, Colegiul Național de Artă Ion Vidu. Părinții i-au acordat libertate totală în alegeri.

În aceeași perioadă, când Eugen avea 15 ani, directoarea de atunci a Teatrului Național din Timișoara l-a observat jucând într-un spectacol de teatru amator și l-a recomandat regizoarei Ada Lupu, care căuta actori pentru piesa Scrinul Negru. Eugen consideră că atunci a făcut trecerea de la amator înspre profesionist.

Dansul sportiv și teatrul n-au mers mână în mână prea mult timp. A fost parțial o chestiune de alegere, parțial de soartă. O intervenție brutală a sorții.

Era una dintre diminețile când Eugen, în vârstă de 16 ani, trebuia să se ducă la Reghin pentru antrenamente. Tatăl lui l-a dus la gara din Timișoara și și-au luat rămas bun. După două ore, a primit un telefon care îl anunța că tatăl lui a murit de atac de cord, la 47 de ani. „M-am panicat foarte tare când am aflat. Mi-aduc aminte că singura mea replică era cumva egoistă: «eu nu mai am tată, eu nu mai am tată, cum mă voi dezvolta eu fără tată?»”

Nu s-a mai dus la antrenament.

La scurt timp după, a realizat că nu se mai putea implica în dans, care îi amintea prea mult de moartea tatălui lui. A ales teatrul. De atunci, competitivitatea absurdă a început să se transforme în îndârjirea din care își hrănește și acum demersurile artistice.

JEBELEANU FILMEAZĂ ÎN BUCUREȘTI

A jucat o vreme la Teatrul Național din Timișoara, în piese precum Autobahn (r. Radu Apostol) și Athénée Palace (r. Alexandru Hausvater). În clasa a 12-a, a plecat la București pentru a juca în serialul de la PRO TV, Cu un pas înainte. Era încă înscris la liceul din Timișoara, dar absenta motivat. Împreună cu o colegă care lucra la un alt serial, tot în București, era  considerat de către colegi și profesori mândrul reprezentant al Timișoarei în Capitală.

„Norocul meu a fost că nu am rămas în mediul ăla.” Nu regretă perioada de un an de filmări. A învățat multe fix datorită faptului că s-a trezit, la 17 ani, aruncat într-un program cu ritm atât de alert. 12 ore de filmare pe zi și o armată de oameni care se ocupă de tine – un program dificil, dar extrem de tentant pentru ego-ul unui adolescent. Nu judecă oamenii care aleg să rămână într-o astfel de lume, dar se bucură că el n-a făcut-o. A folosit-o ca pe o treaptă în dezvoltare. Apoi a hotărât să călătorească mai departe.

JEBELEANU SE ÎMBOLNĂVEȘTE PE MATEI VOIEVOD (sau UNATC + TBC)

A intrat la UNATC anul următor, și a fost foarte încântat. Atât de încântat, încât a renunțat la somn și la mâncare în favoarea petrecerilor cu noii colegi. Efectele nu au întârziat să apară. Înainte de anul II de facultate, slăbit din cauza lipsei de somn și hrană și a petrecerilor prelungite, s-a îmbolnăvit de TBC. A fost internat aproape două luni la Timișoara. Nu i-a plăcut să stea atâta timp în spital, dar acum îi pare bine, pentru că plictiseala din salon i-a servit la câteva lucruri: a dormit mult, a mâncat multe banane, a urmărit serialul Twin Peaks și, printre altele, s-a hotărât și ce urma să facă cu viața lui.

Datorită izolării prelungite din spital, a avut ocazia să stea singur cu sine. A realizat că îi place să se întâlnească cu sine, să nu se mai ascundă, să își afirme principiile. Ca simbol al schimbărilor radicale pe care și le propusese, la ieșirea din spital s-a ras în cap pentru prima oară. „Când am ieșit din spital, am zis «băi, nu mai, trebuie să schimb ceva radical la mine, să mă trezesc cu alt Eugen».” Eugen cel vechi, cu părul mai lung, era un copil care nu prea știa ce vrea de la viață. Din spital a ieșit Eugen cel nou, cu păr scurt și cu o idee foarte clară despre principiile după care urma să se ghideze de atunci încolo.

În prezent, încă urmează drumul ales la 19 ani, pe patul de spital din Timișoara. S-a apucat să facă „teatru angajat”, cum îi spune el. Piesele lui ating direct câte un punct sensibil al naturii umane… Nu al naturii umane în general, ci al spectatorilor din seara respectivă, specific. Vina, frica de a iubi, angoasa prea multor alegeri…

Între timp, anul II la UNATC l-a surprins în mod neplăcut. Erau mult prea mulți studenți pentru ca fiecare în parte să poată lucra eficient. Ce i-a plăcut, în schimb, au fost spectacolele de regie în care a jucat. Acolo, regizorii în formare erau la fel de neexperimentați ca el. Au învățat împreună. Își dădeau cu stângu-n dreptul, se corectau singuri și învățau din asta. Experiența lucrului cu studenții la regie este singurul aspect din UNATC pe care îl consideră important în călătoria lui.

Primul lucru pe care l-a făcut după ieșirea din spital a fost să joace într-o piesă de bar împreună cu niște colegi. Radu Afrim a văzut o reprezentație și l-a luat pe Eugen în rolul lui Gianni din Boala Familiei M. Acum juca într-o piesă regizată de omul care a contribuit la hotărârea lui de a se apuca de teatru.

JEBELEANU JOACĂ LA PARIS

Boala Familiei M este un spectacol foarte drag lui. S-a întâmplat să fie primul proiect important după perioada petrecută în spital. Tot cu el a fost în turneu la Paris în 2009, unde a jucat, pentru prima oară, timp de zece zile la rând. Gianni a fost o etapă crucială pentru Eugen – a marcat trecerea de la copilul-actor la actorul adevărat, responsabil de sine, și începutul lucrului cu Radu Afrim, care a avut o contribuție majoră la dezvoltarea lui artistică. A observat ceva nou – cum spectacolul crește, și el odată cu spectacolul. A simțit din ce în ce mai multă libertate și încredere în sine și în colegii actori. Treptat, jocul actoricesc a devenit din ce în ce mai închegat și complet.

JEBELEANU ÎNVAȚĂ LA LONDRA

În același an, Eugen a mers la workshopul Michael Cehov din Londra, care s-a dovedit a fi un punct de cotitură în formarea lui ca artist și în destinul lui sentimental.

A învățat metoda Michael Cehov, care previne blocajele ce pot apărea în jocul actorului care folosește metoda Stanislavski. Spre exemplu, centrul imaginar al personajului în corp (credința fermă că din locul acela – din stomac, din mandibulă, de oriunde – izvorăsc toate replicile) poate schimba direcția personajului. Multe dintre principiile învățate într-o săptămână de workshop, mult mai multe decât cele dobândite în anii de UNATC, se regăsesc acum în modul cum Eugen abordează construcția propriilor piese. Exemplul cel mai elocvent este textul piesei dontcrybaby, reinterpretare a basmului Scufița Roșie regizată de el și care se joacă acum la Green Hours, compus în întregime din improvizații ale actorilor la repetiții.

Tot în Londra s-a întâmplat un alt lucru important: Eugen l-a cunoscut și l-a îndrăgit pe loc, ca într-un film romantic, pe Yann Verburgh – un tip blond, mărunțel dar cu o siluetă armonioasă și aspect scandinav, accentuat de ochii de un albastru metalic și pielea albă.

„Tu ești tot ce așteptam de la acest oraș”

Pe 28 iulie 2009, actorul Yann Verburgh era în Londra. Rămăsese întâmplător acolo, deși în mod normal ar fi trebuit să fie la Paris, revenindu-și după o pierdere grea a unui membru de familie. „Cred că simțeam că e ceva ce trebuie să întâlnesc acolo”. Cu două zile înainte de a pleca, l-a întâlnit pe Eugen. Știe că sună caraghios, dar crede că a fost un coup de foudre. „Când l-am văzut, am simțit că ceva se iluminează în mine.” Acum, când sunt împreună undeva, Yann stă mereu în apropierea lui Eugen. Vorbește mult, cu încântare, repede și pe un ton blând.

Pe 28 iulie 2009, Eugen Jebeleanu era în Londra. Participa la workshopul Michael Cehov, încă se străduia să asimileze pierderea tatălui său și tocmai luase hotărârea să încheie relația în care se afla. Prin SMS. În seara zilei cu despărțirea, l-a întâlnit pe Yann. Au ieșit la o țigară. Au descoperit că amândoi sunt actori și, mai mult, pasionați de exact același tip de teatru angajat social. Stând de vorbă la țigară, Eugen a făcut aproape involuntar un exercițiu de fantezie – s-a imaginat petrecându-și tot restul vieții alături de acest francez blond și vorbăreț. Până acum și-a imaginat corect. Speră să fi avut dreptate și pe mai departe. „Cred că avem nevoie, oricum, unul de altul. Eu sunt un om super-bântuit, activ și angoasat, iar el e super-echilibrat, calm și matur și atunci se completează chestiile astea. Eu iau din echilibru, el ia din nebunia mea, și ne înțelegem bine.”

COMPANIA 28: ACASĂ FĂRĂ ADRESĂ

De la data întâlnirii lui Eugen cu Yann, 28 iulie, și-a luat numele și Compania 28, compania de teatru înființată de cei doi în Franța, în vara lui 2010, și echipa cu care lucrează la toate proiectele. Pentru amândoi, compania este familia, copilul și „acasă”.

 „Neavând companii în România (n.r., atât de multe ca în Franța), e foarte greu să vorbești despre teatru independent. Deși unii au reușit să-și creeze aceste mici echipe cu care lucrează în toate proiectele. Și asta mi se pare fantastic.” Eugen apreciază mai degrabă sistemul francez, unde cel mai uzual este lucrul în companii – în teatrul independent, există echipe de oameni care lucrează împreună, fără un sediu stabil. Produc câte un spectacol care se joacă un număr limitat de reprezentații, pe baza unui contract cu proprietarul locului unde se va juca, apoi trec la următorul proiect.

Pentru el, idealul suprem în teatru este să construiești o echipă ca o familie.

„Să-ți creezi propria familie cu care să experimentezi o viață și să tot cauți, și să tot cauți, și să tot cauți. Că dacă nu cauți, nu faci teatru independent. Mă face fericit chestia asta.”

Alt lucru care îl face fericit sunt drumurile. Faptul că trăiește în același timp la Paris, Timișoara și București și folosește fiecare oraș cu un alt scop. La Paris, de exemplu, se simte „ca într-un incubator”. Cât timp e acolo, acumulează, inspiră, se încarcă de idei. Ajuns în țară, „pot să expir și să scot”.

Sună frumos. Circuitul artei în natură. Dar, ducând genul ăsta de viață, a avut de plătit prețul – înoată într-un ocean de nesiguranță. Nu știi când vei avea următorul spectacol, cât și dacă vei fi plătit, dacă dosarul îți va fi acceptat, dacă ai cu ce să-ți plătești factura la lumină. Insula de siguranță emoțională, „locul” unde se simte ocrotit, este compania.

„Compania e un lucru sigur. Compania 28 a noastră. Și când sunt cu oamenii echipei, plecat în festivaluri sau când lucrăm la un spectacol, alea sunt momentele în care sunt acasă.”

„Pur și simplu simt că acolo sunt acasă. Și n-am nevoie de copii. Eu cred că spectacolele sunt copiii noștri.”

Din Compagnie 28  fac parte momentan 30 actori, regizori, scenografi, designeri, oricine are legătură cu producția pieselor**. De obicei, oamenii cer să fie incluși în companie pentru că își doresc asta. Când l-am întrebat ce ar face dacă ar veni la el un om care nu-i place sau nu este un bun profesionist, Eugen a răspuns că astfel de oameni nu-și doresc să fie în Compania 28 de la bun început. Au plecat deja câțiva colegi, oameni pe care se baza la un moment dat. A fost dezamăgit, dar a învățat ce era de învățat. Acum, apar din ce în ce mai des membri noi.

JEBELEANU TESTEAZĂ FRANȚA

Primul spectacol al Companiei 28 a fost Sasha, Guillaume et moi, jucat la Paris în 2010. Curând după, au depus un dosar care a fost acceptat la ICR, pentru realizarea piesei Canin Felin. Datorită acestui proiect care îl solicita, a fost nevoit să renunțe la Conservatorul din Paris. Se înscrisese în anul III de facultate, dar cursurile nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor lui. Prin urmare, nu a regretat prea mult când le-a întrerupt.

După Canin Felin, a trecut printr-o etapă grea a călătoriei în Franța. A realizat, brusc, amploarea gestului de a-și lăsa în urmă țara, casa și familia și de a ateriza pe cont propriu într-un oraș pe care încă nu îl putea cuprinde.

„Eram într-un punct din ăla important, când începi să crești și să-ți dai seama de anumite chestii sau să-ți pui mai multe întrebări. Și răspunsul e «da, sunt singur. Și trebuie să nu-mi fie frică de mine însumi.» ”

Norocul lui și ceea ce l-a ajutat să meargă mai departe a fost că avea de lucru. Juca în Microficțiunile lui Regis Jauffret, text care i-a plăcut mult și pe care ulterior l-a montat în România, la Green Hours, sub denumirea Ficțiuni mici de România.

JEBELEANU TRĂIEȘTE LÂNGĂ YANN

Yann a învățat română și chiar joacă în limba lui Caragiale într-una din piesele regizate de Eugen, Alb.

Este destul de complicat să lucreze atât de mult împreună, fără să amestece planul personal cu cel profesional. Trebuie să delimiteze foarte clar momentele când lucrează de celelalte, vacanța de repetiții, „acum ne iubim”-ul de „acum lucrăm”. În special după o perioadă lungă de lucru, cum ar fi un festival, își amintesc aproape cu uimire că au și o viață de cuplu. Primul „te iubesc” după o astfel de perioadă sună ciudat și nou. Cu toate astea, Eugen se consideră foarte norocos să l-a întâlnit pe Yann.

Și-a anunțat mama că este gay în 2010, la aniversarea ei de 50 de ani. Era deja cu Yann de un an.

„Am fost la party, am băut și eu, a băut și ea că era ziua ei, și am ajuns acasă. Eram numai noi doi. Și i-am zis «mama, eu sunt gay.» A zis «da, știam.»”

Mama nu a avut probleme în a-l accepta. I-am vizitat în Timișoara – Eugen era pentru scurt timp acasă. Locuia împreună cu Yann la doamna Jebeleanu, într-un bloc vechi, cu un trandafir mare și înflorit în curtea interioară, parcă scos dintr-un film de Fellini. Când am ajuns, ea gătea ciuperci pane. Nu mai făcuse niciodată, dar Yann îi dăduse ideea. În timp ce stăteam de vorbă cu Eugen în living, o auzeam dojenindu-l pe Yann că mânca dulciuri înainte de masă. La un moment dat, am trecut în bucătărie. Mama lui Eugen s-a așezat în spatele lui și a început să-i facă masaj la gât, cu prelungire înspre cap și umeri. Eugen a intrat aproape instant într-un fel de transă relexată, cu ochii închiși.

Când eram singuri, Eugen mi-a spus că ea ține mult la Yann și nu are nicio problemă cu orientarea sau relația lor. Problema ei, crede el, este legată de „ce va zice lumea.” În același timp, mama a anunțat toată familia când a aflat „oficial” că Eugen e gay. Bunicii din partea tatălui nu au avut nicio problemă cu asta. Bunicii din partea mamei, însă, sunt convinși că „ciudățenia” lui Eugen se datorează proastei creșteri și anturajului de artiști în care s-a dezvoltat.

Inevitabil, au apărut bârfele despre posibile relații ale lui. A găsit, în scurt timp, apărarea prefectă – admiterea deschisă a orientării și detașarea. Eugen spune că nu a hotărât că vrea să fie așa, nici nu s-a trezit într-o bună dimineață că realiza „băi, stai puțin, eu sunt gay!” Călătoria devenirii lui a fost mult mai cuminte.

Crede că îți dai seama cine ești când, în prezența unei anumite persoane, simți „că se întâmplă ceva, că te iau niște emoții, niște fiori. Nu am fost genul de băiat/bărbat care a descoperit că e homosexual și a început să se fută-n dreapta și-n stânga, prin toate cluburile, ca să scoată o frustrare. Nu. Bun, atunci când mi-am asumat-o îl întâlnisem deja pe Yann la Londra. Dar înainte de a fi cu Yann au fost… o întâlnire cu un băiat și încă o întâlnire cu altul. Adică n-am descoperit sexual chestia asta, ci am descoperit-o pur și simplu pe feeling.”

„În momentul în care am zis «da frate, așa e», nu mai e o bârfă, nu mai e nimic interesant despre care să vorbim. Am ajuns la o detașare atât de mișto și mă bucură atât de tare chestia asta, că nu mă mai doare absolut deloc dacă un om vine și-mi dă o replică.”

Își aduce amuzat aminte cum, la un moment dat, era într-un local cu mai multe cunoștințe, inclusiv prietenul și colegul de companie Conrad Mericoffer. Se prosteau și se luau de după gât. Cineva care nu îi cunoștea prea bine le-a zis „hai mă frate, parcă ați fi gay”. Eugen i-a răspuns, simplu: „păi eu sunt.” Cel care făcuse remarca a plecat de la masă, vizibil jenat, după câteva minute. Puțin după aceea, a sunat să-și ceară scuze, explicând că s-a simțit atât de prost încât n-a mai putut rămâne. Eugen nu s-a supărat și s-a felicitat pentru reacția atât de firească.

JEBELEANU MONTEAZĂ PESTE TOT

Copilul care a refuzat să iasă pe podium pentru că ieșise pe locul VI la un concurs de dans s-a transformat. Adolescentul de care colegii de generală râdeau pentru că era prea delicat a devenit tânărul care își strigă nedreptățirea în piese de teatru. „Acum îmi dau seama că și prin ceea ce fac în teatru îmi revin foarte mult chestii de atunci. Și de-aia acuma îmi vine să le zic, frate. Și dacă nu le convine, să se ducă dracului.” Spune că marginalizarea din liceu i-a făcut atât de mult rău, încât nu mai vrea să adauge frustrării de atunci, „pentru că o să-mi facă și mai mult rău.”

Premiile, însă, și-au pierdut importanța. „Îmi doresc doar să se lege Compania 28 și să meargă cât mai departe, și ca familie.” Ca actor, își dorește acum să se dezvolte, iar ca regizor, să învețe. Acum urmează un master de regie și dramaturgie din cadrul Universiății Paris X Nanterre. Mai mult, de la hiper-competitiv, a devenit un om cu oroare de expresia „cel mai bun”. A rămas conștient de partea competitivă a personalității lui, dar are contraexemple din breaslă care îl ajută să evite să facă teatru din orgoliu. Pentru că se simte când o piesă este făcută demonstrativ, spune el. Nu înțelege nici spiritul de competiție încurajat între studenții la actorie de la UNATC.

Eugen face spectacolele de care crede că au nevoie locurile și oamenii pe care îi cunoaște. Compania 28 a creat pentru Paris spectacolul-expoziție Isadora, dedicat Isadorei Duncan și jucat în cadrul festivalului Le Laboratoire. La Timișoara, pentru timișoreni, spectacolul Alb, iar la București, pentru bucureșteni, Ficțiuni Mici de România și dontcrybaby. Da, pentru Paris și publicul său iubitor de performance-uri. Pentru Timișoara și oamenii de acolo aflați în căutarea iubirii. Pentru București și spectatorii angoasați, antrenați în ritmul aberant al capitalei. Scrie roluri pentru prieteni, montează pentru un anumit tip de public. Nu își dorește popularitate cu orice preț. Nu își dorește popularitate, punct. Crede în ideea că artistul este un canal care, cu sau fără voia lui, exprimă ceea ce publicul are nevoie ca el să exprime. Uneori, deși spectacolele lui se adresează în general publicului tânăr, care „încă își mai pune întrebări, încă mai caută”, s-a întâmplat de câteva ori ca părinții tinerilor prezenți la piesă să rezoneze mai bine cu problematica respectivă. Dacă un om a ales să vină la spectacolul tău, e o șansă destul de mare ca el să fie dispus să înțeleagă ce ai de zis. „Dar sunt și oameni care vin din întâmplare la respectivele spectacole. Și-atunci, acolo e cumva miza. Dacă i-ai cucerit sau nu.”

Cu toate astea, Eugen crede că lumea nu mai are nevoie de teatru. De „teatru” în înțelesul clasic al cuvântului, adică făcut de dragul esteticii. Avem nevoie de performance, de experimental, de a fi mișcați aici și acum. Chiar și în cazul spectatorilor mai puțin experimentați.

„Ar trebui să fie atât de viu. Să primești senzația, măi. Teatrul ca terapie.”

„Să te duci un pic în interiorul tău. Să faci o călătorie. Să nu mai fii așa de blocat în viteză. În teatru trebuie să-ți pună cineva niște întrebări. Dacă există un regizor care să-și pună și el o întrebare, și dacă există niște actori care să-ți pună o întrebare.”

Spectacolul Alb se joacă pe o masă la care stau așezați spectatorii, foarte aproape de ei. În repetate rânduri, cei trei actori par să iasă din piesă. Se opresc și pur și simplu te privesc fix în ochi, de la câteva zeci de centimetri depărtare. Te privesc insistent, mult timp. Îți muți privirea, nu te simți în largul tău. Te uiți din nou. Ei se uită tot la tine. Până realizezi că în privirea lor este ceva. Nu o fac de dragul de a șoca. Au ceva de spus cu ochii. La sfârșit, când te ridici de la masă și pleci, ții minte ce ți-au spus.

 

** Compania 28 înseamnă, în prezent: Claudiu Andras, Alexandra Apetrei, Sebastian Claudiu, Mădălina Constantin, Emilia Dobrin, Catinca Drăgănescu, Cristina Drăghici, Cosmin Florea, Ștefan Huluba, Alexis Jacquet, Eugen Jebeleanu, Alina Ilea, Cristi Ilea, Xavier Debeir Lacaille, Nicoleta Lefter, Ugo Leonard, Conrad Mericoffer, Vlad Mihu, Bogdan Nechifor, Pompilius Onofrei, Andrei Ostrovski, Velica Panduru, Carine Piazzi, Camelia Pintilie, Codrina Pricopoaia, Aure Rodenbour, Ioana Simion, Vlad Șpilca, Silvian Vâlcu și Yann Verburgh.  

  • radu

    Alt gay in cautarea identitatii personale care isi gaseste „vocatia” in arta…Bleah. Mediocru baiatul. Next….

    • gabriel

      mediocru e doar comentariul tau 🙂 hai pe la teatru.