-

Festivalul Național de Teatru 2013 – despre 6 piese

 
 
Ediţia 2013 a Festivalului Naţional de Teatru ne-a purtat în derivă, între clasici canonizaţi şi experienţe culturale locale, pe fondul unor regizori avangardişti sau unanim recunoscuţi la vizionarea unor actori pe care am vrea să-i urmărim tot timpul. În urma acestui periplu nu trebuie să reţinem decât faptul că publicul iubitor de teatru a ieşit câştigat pentru câteva zile bune de toamnă, suficient cât să-i ţină de cald, cultural vorbind, şi pe timpul iernii. Din desfăşurător şi cum s-au întâmplat lucrurile, mai jos.

Năpasta, Teatrul Național București
Regia: Radu Afrim

La spectacolele lui Afrim, deşi unii vin pregătiţi cu dicţionare de simbolistică, tot timpul au şocuri suprarealiste – te-ai obișnuit cumva să nu mai citești semne în piesele sale şi să nu ştii la ce să te mai aştepţi. Aşa s-a întâmplat şi la FNT cu Năpasta. Regizorul montează curat, și-a măturat toate artificiile previzibile, tu eşti mereu prins cu un pas în urmă în această geometrie cochetă.

Nici cu Năpasta Afrim nu face prea mulți pași greșiți. Ştia că nu putea interveni foarte mult pe piesă aşa că a „filtrat-o” în maniera sa, după 123 de ani de la apariţie. A făcut-o prizabilă şi pentru publicul de Atelierul Mecanic, de Green, de Control, deși s-a jucat la Sala Mare a Teatrului Național, chiar în spatele statuii lui Caragiale.

Ştia că e o piesă nu foarte ofertantă ca text, ci mai degrabă ca temă, de aceea i-a adus un plus de lirism sexual. Tradiţionalismul este punctat local, pentru a observa şi mai mult discrepanţa față de prezent (personajele au chipurile printate pe cănile din care beau vin). Aici, tocmai – Afrim a ales inspirat să nu forțeze prea mult pactul ficțional. Nu face eforturi gratuite să fie arhaic pentru a nu fi anacronic, ci este ostantiv modern (lavițele lui Caragiale sunt înlocuite de scaune IKEA, ziarele dispar în favoarea Andreei Esca, personajele poartă blugi denim slim etc).

Năpasta, foto Adi Bulboacă

De altfel, Vanda-Maria Sturdza, scenografa, mai pune și o plasmă în mijlocul scenei (cel mai clar ilustrator al creditului cu buletinul capitalist) și un mini-aparat de făcut cafea: lucrurile și mai ales vremurile să fie bine înțelese.

Dincolo de actualizarea grafică a textului, unele simboluri sunt chiar plusate, cum este cel al pământului, ilustrat mot-a-mot printr-un mic ogor pe scenă. Acesta se regăsește în meta-piesă, dincolo de textual și vizual: pe urmele de pe blugii actorilor, este folosit ad-hoc pentru înmormântarea lui Ion, îi copleșește chiar și pe spectatorii care stau foarte aproape de scenă, când actorii dansează energic. Poate tocmai de aceea Afrim ţine să joace cu sălile pline scenele sale atât de încărcate de magie: pentru ca barierele (meta)fizice dintre public și distribuție să se atenueze în favoarea veridicității piesei.

Pe acest pământ și-a eliberat Afrim copiii la dans, la fel ca în majoritatea pieselor semnate de el, precum Visul unei nopți de vară sau Krum. Mai adăugăm la acestea alte artificii afrimiene: muzica marca Luiza Zan și Vlaicu Golcea, unde cei doi primesc roluri propriu-zise, fiind chestionaţi la un moment dat de unul dintre personaje. Mutarea atenției de pe jocul de replici pe jocul non-verbal al actorilor, energia eliberată de Anca în prezența triunghiului masculin Dragomir-Gheorghe-Ion, care confirmă faptul că atmosfera din sălile lui Afrim este fără doar şi poate de o intensitate sexuală şi predominant vizuală.

„Am o formație mai degrabă vizuală”, recunoștea Afrim într-un interviu mai vechi pentru TVR Cultural, de aceea piesele sale sunt cumva mai degrabă constelații de produse, în termeni publicitari, adică scurtături iconice care zugrăvesc viața și care poziționează un brand. Aici, brandul poate fi atât piesa în sine cât și regizorul.

Și sexualitatea în sine este un produs cu care Radu Afrim se afișează aici. Iar cum la noi nuditatea încă mai șochează, Afrim supralicitează pe această carte cât mai mult posibil, în dauna construirii unei rețele de simboluri facile. Totuși, în final, proiecţiile afective ale personajelor sunt ilustrate punctual prin colecţia simbolică de modă a Ancăi, colecţia sufletului său. Este interesant cum în viziunea lui Afrim Anca este designer vestimentar, ceea ce produce în termeni literari o operă deschisă, ca o carte, la fel cum Ancăi îi este cuprins capul în piesă între coperțile unei colecții de piese de Caragiale, omagiu adus marelui dramaturg.

În Năpasta nu vei găsi teatru de replică pentru că materialul textual nu este atât de ofertant. Cum a făcut și cu piesa lui Sebastian, Jocul de-a vacanţa, Afrim e dictatorul total la capitolul interpretare. Personajele sunt bine instruite, femininul este mai aplatizat și pare că suferă de boala modernă numită bipolaritate, în timp ce masculinul interpreteză cu sânge rece.

Apoi, la triada Dragomir-Ion-Gheorghe se poate vedea cum regizorul este mai mult un adaptor decât un creator, (de aici piesele sale „may contain traces” ale interpretărilor textelor de către actori). Toți trei se cufundă onest în personaj şi livrează fără echivoc.

Pateticul este şi el curățat din textul original al lui Caragiale pentru că Afrim nu a pretins niciodată să urmărim cu dicționarul de simboluri în față desfășurarea faptelor. La fel, sinuciderea lui Ion și puseurile de credință din textul original sunt doar schițate.

Astfel încearcă să încetinească ritmul și să suspende, intensifice anumite momente care par de exploatat modern, în loc să marșeze pe dinamismul forțat al unor drame rurale. Iar suprarealismul său a reinventat o piesă care a ieşit demult chiar şi din canoanele şcolare, ca un mare iubitor de teatru ce este. S-a mai auto-clasicizat puţin, dar nu s-a îmblânzit destul pentru că ar pierde publicul tânăr, singurul punct de echilibru din cariera sa. De aceea Afrim montează cu postură, cu miză, de aceea apasă cu încredere butoane. Iar după ce el „re-postează” clasicii, tinerii dau mai departe share reinterpretării sale. „Dar să nu mimezi şi nu fii tezist, că ai pierdut spectatorii”, cum zicea într-un interviu mai vechi pentru Teatrul Metropolis.

N-am insistat prea mult pe nevrozele lui Marius Manole, alias Ion din Năpasta, pentru că am mai avut parte de o mostră a nebuniilor sale la FNT, de această dată în scris, sub direcţia lui Felix Alexa. La fel de hăituitor precum în piesa lui Afrim.

Însemnările unui nebun, ArCub
Regia: Felix Alexa

Însemnările… este un spectacol despre peretele fragil care desparte realitatea de imaginație. În general nu ne permitem luxul de a da viață imaginației noastre, însă nebunul este lipsit de astfel de inhibiții. El își trăiește intens toate gândurile, toate emoțiile, fie ele raționale sau nu. Este un personaj care stârnește în aceeași măsură compasiune și invidie.

Marius Manole reușește să își asume acest rol, creând o trecere gradată de la simțul realității al personajului, care domină la început, până la nebunia aproape totală de la final, când acesta se crede regele Spaniei. Lucru pe care, poate, l-am făcut și noi de câteva ori în mintea noastră? Trecerea nu este deloc abruptă, cu destul de multe zone gri unde nu știi dacă să plasezi ceea ce face sau spune personajul în realitate sau în imaginația lui. Acest element îmbogățește spectacolul și te face să te gândești la propriile experiențe, pe care nu mai știi unde să le plasezi.

Însemnările Unui Nebun, foto Maria Ștefănescu

Un alt element de originalitate al spectacolului este muzica lui Alexander Bălănescu, interpretată live de acesta, care surprinde foarte bine creșterile sau scăderile de tensiune ale piesei. De foarte multe ori intervențiile muzicale vin ca un răspuns la ceea ce spune protagonistul, creând un alter-ego al acestuia. Alexander Bălănescu își asumă, practic, toate celelalte personaje din viața personajului principal, reacționând în locul acestora, muzical și chiar intrând în dialog vorbit. Nu vă ascund că, de câteva ori, intervențiile vorbite ale lui Bălănescu m-au scos puțin din stare, fiind mult mai convingător atunci când cântă. Însă asta nu afectează foarte mult impresia generală asupra spectacolului.

La final, total debusolat de limita imaginară dintre realitate și visare, încerci să te agăți cât poți de realitatea din jurul tău ca de o barcă de salvare.

Teatrul educativ, ca un compartiment de tren fără locuri cu scaun

Atât Hai Iu… a lui Afrim, cât şi Solitaritate de Gianina Cărbunariu s-au jucat într-un spațiu aglomerat, condiţii care vorbesc cumva despre tendinţa modernă de a anula graniţele spectatori-piesă, cum aminteam mai sus în Năpasta. Iar senzaţia creată de acestă proximitate a funcţionat în cazul ambelor piese, mai ales că acestea au cumva tentă educativă (muzicală în prima, socială în ceea de-a doua) – schimbul de idei între creatori şi public a fost mai puternic astfel.

Hai Iu Iu No Hey You You, Godot
Regia: Radu Afrim

Piesa Hai Iu… urmărește cumva traseul lui Afrim din vara lui 2013, atunci când a montat și la Opera Neukölln din Berlin Songurile lui Afrim, realizată exclusiv din momente muzicale din spectacolele sale: E doar sfârşitul lumii şi joi.megaJoy (Teatrul Odeon), Kinky ZoOne (Teatru de Luni de la Green Hours), Piaţa Roosevelt sau Boala familiei M (Teatrul Naţional din Timişoara). La fel și piesa de faţă vine ca o alternativă la opera tradiţională, într-un spațiu cochet cum este Godot Cafe.

Personajele lui sunt şi aici excesive: bărbaţi-zei musculoşi care pun mâna pe partenerele bărbaţilor din sală, care distrug satele până la scenă. Excesive, dar intangibile. Cum ai putea, spre exemplu, să te iei de Maia Morgenstern când ia un pahar de vin roşu de pe o masă din primul rând?

Hai Iu Iu No Hey You You, foto Maria Ștefănescu

Altfel, piesa se desfăşoară în mai multe momente, ca un fel de stand-up muzical în interpretare teatrală. Vorbim despre „studenţii lui Afrim”, cei despre care se aude că îl urmează peste tot, despre care chiar el a spus după piesă că sunt „din fericire prezentul şi viitorul teatrului românesc”.

Tocmai pentru că regizorul îi scoate din zona de teatru şi îi aduce spre entertainment. Petre Ancuţa interpretează ca un muzician desăvârşit la vioară, Gabriel Sandu se pricepe la striptease, iar actriţele cântă de minune cântece româneşti. Peste toţi şi toate Maia Morgenstern iese din anonimat cu şoldurile puse în valoare de o rochie mulată, ba se mai ascunde în plutirea tinerelor de pe scenă, voluptoasă, fără prejudecăţi.

Cumva, marca Afrim – „stranietate, grotesc şi umor” după cum scria Cristina Rusiecki în studiul despre Afrim, se regăseşte perfect şi aici.

Solitaritate, Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu
Regia: Gianina Cărbunariu

Spectacolul este alcătuit din 5 scene, fiecare dintre acestea surprinzând un moment din viața cotidiană sau din discursul public și în care, sub masca respectării unor convenții sociale, se ajunge la consecințe mai grave cum ar fi discrimarea, disprețul sau ignoranța.

Încă de la început spectacolul îți demonstrează abrupt inutilitatea și, câteodată, absurditatea convențiilor. Lumina în sală este aprinsă, actorii intră haotic din diverse colțuri ale scenei și încep să își împartă, ca pe niște terenuri, locurile din sală. Urmează apoi o discuție despre importanța liniei de demarcație dintre scenă și public, care ușor-ușor ajunge să facă trimitere la zidul construit în Baia Mare pentru a separa comunitatea romă de șoseaua principală.

Solitaritate, foto Sebastian Marcovici

Toate cele 5 scene prezintă momente tensionate între personaje, schimburi de replici care pot ajunge să se transforme în violență, făcându-te să te gândești la discordia care domină societatea românească sau la balcanismul discursului public care, deși își dă aere occidentale, își va arăta vâna estică ce nu va fi niciodată domolită.

Totuși, deși întâlnești toate aceste elemente comune, poți ajunge la un moment dat să ai impresia că spectacolul își propune prea multe. Sunt luate în vizor aspecte sociale, politice, religioase, de familie chiar, și la un moment dat mesajul, deși puternic și fățiș, se poate dilua.

Peste toate însă, planează ideea de solidaritate, sau mai precis, de lipsă a ei. Ni se demonstrează la început că spectatorul este ezitant în a solidariza cu actorii. Simte un nod în gât când vede că acea convenție, la adăpostul căreia venea atât de liniștit în sala de spectacol, este depășită. Apoi, fie că vorbim de social, politic sau alte zone atinse de piesă, problema persistă.

O scrisoare pierdută, Teatrul Craiova
Regizor: Mircea Cornişteanu

Montarea lui Mircea Cornişteanu a arhicunoscutei piese de Caragiale a uimit şi la FNT prin modernism. Este un retro-chic contemporan, o radiografie a societăţii politice care se îndreaptă mai degrabă, prin aluzii, spre anii prezenţi.

De aceea am avut impresia că în locul personjalui Zoe, interpretat încântător de energic de Cerasela Iosifescu, o văd nici mai mult nici mai puţin pe „blonda prezidenţiabilă de la Cotroceni”, fost ministru al Turismului care a locuit până nu demult politica autohtonă într-o manieră la fel de vizuală ca aceea de pe scena teatrului Union.

Totodată şi replicile sunt adaptate de regizor tot cu aceste mini-şopârle incluse („Spre a regula această afacere”).

În ceea ce priveşte tabloul masculin al piesei prospeţimea cuplului Tipătescu – Caţavencu (interpretaţi de Marian Politic şi George Albert Costea, primul înlocuindu-l pe Claudiu Bleonţ) au echilibrat şi mai bine balanţa puterea – dama – venerabilii politicieni.

O Scrisoare Pierdută, foto Florin Chirea

Aici este de punctat şi alegerea inovatoare a scenografului, care a proiectat pe fundal imaginea de afară a primăriei (folosind o falsă cameră de monitorizare în care personajele erau mai întâi „văzute/anunţate” pe ecran înainte de a ajunge pe scenă). Astfel celor care au văzut piesa li s-a creat cumva acest pseudo-avantaj de a şti dinainte ce vizite or să primească personajele de pe scenă.

În total, jocul actorilor nu este dominat de prea mult patos. Uneori, însă, este sufocat de puseurile de energie interpretativă a actorilor, probabil marca caragialescă pe care regizorul şi-a asumat-o. Această impresie ar putea veni pe fondul unui text ofertant şi plin de umor clasic, dar ultra-canonizat de practica literară, cum nu este cazul la Năpasta, redescoperită de Afrim.

Oricum ar fi, perechea Tipătescu – Caţavencu a condus curat acţiunea şi centrul de interes al piesei.

YENTL, Teatrul Evereiesc de Stat
Regia: Erwin Șimșensohn

Mulți dintre voi cunoașteți filmul din 1983 cu Barbara Streisand. Este povestea unei fete căreia îi este interzis să studieze Tora, motiv pentru care este nevoie să o facă travestită în bărbat. Însă hainele nu îi sunt suficiente și ajunge, poate fără să își dea seama, să își deghizeze inclusiv obiceiureile și sentimenele. Astfel, Yentl, devenită Anschel în straiele sale bărbătești, ajunge să se îndrăgostească atât de colegul ei de la Ieșiva, Avigdor, cât și de frumoasa Hadass.

Este, fără îndoială, o experiență complexă atât din punct de vedere emoțional, cât și cultural. Veți pleca de acolo dorind să aflați mai multe despre cultura evreiască.

Yentl, foto Dragoș Bruma

Experiența spectacolului a fost îmbogățită și de ceea ce se întâmpla în afara scenei. În primul rând, spațiul de joc intră destul de mult în zona scaunelor, limita convențională piesă / public fiind de multe ori depășită. Apoi, lângă mine s-a așezat un tânăr evreu care, înainte de începerea spectacolului, bătea din palme vizibil entuziasmat și spunea că are emoții, și abia aștepta să înceapă piesa. Nu cred că este nevoie să spun cât de mult m-a emoționat. Apoi, în pauză, aflând că nu cunosc foarte în detaliu cultura evreiască, a început să îmi explice anumite pasaje din piesă pe care, poate, nu aș fi avut cum să le înțeleg altfel. Din când în când, o zăream pe doamna care punea muzică la un laptop (apropo, muzica îi aparține lui Vlaicu Golcea) cum dansa în scaun.

M-am simțit la acest spectacol ca la o sărbătoare, într-o postură mai degrabă de oaspete, de care îmi voi aminti mereu cu drag.

 

 

Este şi experienţa cu care am rămas după FNT, o lume care ne va „bântui” până la următoarea ediţie.