-

Fete cuminți și băieți buni, la B-EST IFF

 
 
Autoportretul unei fete cuminți, regia: Ana Lungu, cu: Elena Popa, Emilian Oprea, Radu Iacoban, Istvan Teglas, Iris Spiridon & Rețeaua, regia: Claudiu Mitcu, cu: Vlad Voiculescu, Andreea Puiu

A doua seară a Bucharest International Film Festival a fost păstrată pentru filmele românești. Și a fost o marți cu patru ceasuri bune.

Autoportretul unei fete cuminți este un film românesc fără să fie cu adevărat românesc. Ia din umorul local exact cât îi trebuie, ia din realitatea înconjurătoare exact îi trebuie, dar le combină și recombină într-un mod cu adevărat original, care nu amintește nici de cinematografia românească clasică, nici de cea a noului val, nici de ce mai fac colegii de generație.  Dacă mă-ntrebați pe mine, regizoarea Ana Lungu joacă într-o ligă proprie. Și mă bucur că a inventat-o.

Filmul e în primul rând un studiu de personaj. În rolul Cristianei, Elena Popa –ar trebui să fie ilegal să ai așa de mult talent într-un corp plăpând, ca de copil- face o convingătoare apologie a vârstei incertitudinilor, a unei adolescențe secundare în care e mai grav să greșești decât în prima pentru că, la 30 de ani, toată lumea se așteaptă de la tine să ai deja „your shit together”. Actriță de teatru, Elena Popa dozează incredibil de bine felul în care lasă să i se citească pe chip emoțiile. Nu plusează unde nu e cazul, nu dramatizează, se bizuie pe nuanțe subtile din care construiește un personaj complex, complicat, dar în același timp cu care e incredibil de ușor să empatizezi.

Cristiana își pregătește teza în inginerie seismică, își caută câine (nu orice fel de câine, ci unul dintr-o rasă ce pare condamnată genetic), are discuții când filosofice, când triviale cu prietenii ei cei mai buni și  întâlniri rare, plăcute, dar dureroase cu bărbatul căsătorit cu care are o aventură. „Eu n-aș putea să fac niciodată ce faci tu, eu n-aș putea să insist să îmi placă de cineva cu care să știu clar că n-am nicio speranță.” îi zice Michele, prietena ei interpretată de Iris Spiridon (dacă vă e cunoscut numele și vă trimite cu gândul la teatru, nu greșiți, Iris e regizoare și, printre altele, autoarea spectacolului „Le salon des enfants terribles”). Replica lui Michele, banală cum e, explică ceva important despre Cristiana, care petrece mai mult în capul ei decât în lumea reală, practică. Și tot încearcă să potrivească lumea reală la imaginea ei despre cum ar trebui să fie. Pentru că –am fost cu toții acolo –e greu să accepți, când cele două nu se pupă, că singura certitudine e aici, nu în fantezia ta despre cum ar trebui să arate acest aici.

Ca să facă filmul, tânăra regizoare a lucrat cu actori de teatru și cu mulți actori amatori. În rolurile părinților personajului și-a distribuit proprii părinți, în rolurile prietenilor Cristianei și-a distribuit prietenii (unii actori, alții complet neexperimentați cu jocul). A găsit metoda de lucru încercând să vadă ce s-ar potrivi mai bine. Și a știut să modeleze și filmul după actori, nu doar actorii după ideea filmului. Acesta e, de fapt, unul dintre motivele pentru care juriul Bucharest International Film Festival i-a acordat premiul pentru regie. Improvizația a fost o metodă la care s-a apelat des pentru a le da scenelor o naturalețe atât de necesară. Și dacă un merit al filmului iese cu adevărat în evidență, acesta este: sinceritatea fiecărei bucăți. Niciun dialog nu pare forțat, nicio decizie nu pare nefirească. E un film onest cum vezi rar. Iar dacă aceasta este declarația de stil a Anei Lungu, eu una abia aștept să îi văd următorul film. Cadrele lungi, unitare vizual și montate inteligent, umorul savuros, construit simplu – și cu ajutorul unor replici scrise așa de bine că nu par scrise (vezi, de pildă: „Nu-mi plac femeile frumoase” a lui Emilian Oprea), faptul că narațiunea pare să nu ducă nicăieri, dar în același timp te ține lipit cu ochii de ecran și te lasă, la final, cu senzația că ai fi vrut să dureze mai mult –toate sunt motive pentru care filmul Anei Lungu merită atât Premiul publicului, cât și să umple sălile din septembrie când va fi în cinematografe. Îndrăznesc să spun că, în tentativa de a face un film sincer, Ana Lungu pune degetul pe rana unei întregi generații, una cu tragedii banale și cu incertitudini specifice, una pentru care maturizarea înseamnă, în primul rând, o luptă pentru descoperirea sinelui, dincolo de așteptările celorlalți, dincolo de o morală învechită, dar împrumutată de la părinți, dincolo de idei romantice, și ele împrumutate din „alt film”, dincolo de nevoia de confirmări și de teama de a fi singur.

E ok să fii o fată cuminte. E ok și să nu fi. E ok să nu știi încă dacă ești cuminte sau nu prea.

La final, se aude Ra-ta-ta de la Ada Milea, pică perfect, și mie mi-e ciudă că Ana Lungu n-a făcut un serial. Dacă se-apucă vreodată, îi promit să nu pierd niciun episod. La Q&A vorbește cu drag despre film, ca despre un copil pe care l-a crescut relaxată lăsându-l să-și urmeze calea. O parte din echipă îi e alături și răspund la întrebări mai mult sau mai puțin inspirate despre lucrul la film și despre raportul dintre realitate și ficțiune. Îmi lasă toți senzația că încă nu știu ce film mișto au făcut, dar vor lua mai multe premii și poate se vor prinde.

Ies la pauză să vorbesc la telefon și când mă întorc, sala e din nou plină. Abia îmi găsesc un loc. Urmează premiera documentarului „Rețeaua” de Claudiu Mitcu, făcut, de fapt, după investigația lui Vlad Mixich despre rețeaua citostaticelor.

Filmul e emoționant, pentru că povestea pe care o spune n-are cum să nu te emoționeze –poate doar dacă ești mort pe dinăuntru. Adevărații eroi sunt însă Vlad Voiculescu și cei 400 de oameni care l-au ajutat să aducă medicamentele în țară celor care aveau nevoie de ele. Dincolo de meritele regizorale și jurnalistice, ei sunt cei care te fac să îți recapeți încrederea în umanitate după ce vezi filmul. Vocea blândă a lui Vlad Voiculescu te ghidează toată pelicula. El refuză să apară cu fața, niciodată nu a fost vorba despre a fi faimos grație fenomenului pe care l-a creat. Vlad Voiculescu a vrut doar să ajute.  Și i-a inspirat și pe alții să o facă. Povestea lor, spune celălalt Vlad, Mixich, este una despre putere, despre puterea unor oameni simpli de a rezolva o problemă pe care, la momentul respectiv, statul s-a dovedit incapabil să o rezolve. Pentru Vlad Voiculescu, însă –și recunosc că și pentru mine- filmul lui Mitcu și povestea rețelei este una a încrederii. A încrederii pe care ar trebui, din când în când, să ne amintim să o depozităm unul în altul.

Recunosc că, dacă am o mică problemă cu filmul, e că, deși nu îl cunosc, Mitcu –prezent la premieră – mi-a lăsat impresia unui tip care a mirosit subiectul cum miroase un rechin sângele și pentru care mai importantă decât povestea a fost capacitatea ei de a stoarce lacrimi, vinde bilete, câștiga premii la festivaluri, aduce notorietate. Dar e foarte posibil să mă înșel. Chiar sper că mă înșel. Și chiar dacă ar fi așa, mă bucur că a captat și pe film povestea asta. Merită spusă de multe ori, merită să-i inspire și pe alții. Și m-am bucurat să-l văd live pe Vlad Voiculescu, să văd că are un chip la fel de blând ca vocea, că e unul din „băieții buni”, un supererou pe care nu l-ai recunoaște ca supererou dacă i-ai fi coleg de banchetă în metrou, dar, totuși, un supererou.