-

Filip Florian – Un lup argintiu deghizat în câine roșu

 
 
Filip Florian e un scriitor român născut la 16 mai 1968, în București. Are deja câteva premii și unii zic că scrie bine, alții spun chiar genial. Criticii literari s-au dezmorțit și unii dintre ei au trebuit să se întrebuințeze serios să își găsească cuvintele specifice meseriei. Ei spun că avem de-a face cu un maestru al cuvintelor, cu un vrăjitor al frazelor; e scriitorul român pe care îl așteptam și despre care unii dintre noi credeam că nu o să mai vină. Despre scriitorul Filip Florian am putea spune foarte multe, obiective sau nu, avizate sau nu, însă în mare parte lucruri bune. Dar nu o vom face pentru că s-au mai făcut articole și analize pe tema asta și mai bine vă lăsăm pe voi să îl descoperiți citindu-i cărțile.

Filip Florian: familie, munte, deltă, fotbal şi ţigări

Chelie, ochelari cu lentile groase, îmbrăcat lejer și parcă născut cu un pachet de țigări într-un buzunar secret.

Modest, timid, inteligent, dar totuși echilibrat voit din cauza pasionalității teribile de care e capabil în domenii ce țin atât de artă (filme, muzică) cât și de lucruri lumești precum fotbalul sau drumețiile pe munte.

Fumatul e principala mea pasiune, din păcate. Mă mai apucă așa din când în când, dar în salturi, nu constant, să am poftă să văd filme, de exemplu. Și o săptămână sau două mă tot uit, văd 10-15 filme, după care nu mă mai uit un an.”

„Fi-miu îmi zice câteodată «ah, iarăși pui asta, mi-a mâncat copilăria!» Gen Manu Chao, Lhasa… Mă mai apucă și mai descopăr câte un taraf de lăutari pe care-l ascult până îmi iese pe urechi.”

„Eu sunt și un mare microbist, ceea ce nu e foarte simplu. Mă uit de 2 ori pe zi pe site-ul nu știu care, să văd un scor, sau să văd pe cine a mai luat Dinamo. Să-mi pun ștreangul de gât…”

„Dacă n-aș merge timp de câțiva ani în Deltă sau pe munte, m-aș îmbolnăvi precis. Adică ar fi o suferință cumplită – să știu eu că au trecut trei ani și n-am fost pe munte?! Doamne… adică chiar n-aș putea să concep viața.“

În altă ordine de idei, Filip Florian crede că tineretul românesc este la un moment de răscruce, încearcă să se rupă de tradiție și de trecutul părinților, e împărțit în categorii, unele abia apărute în contextul socio-economic și cultural actual românesc. Pune pe baza acestui context scindarea tineretului și în general a societății.

Orice generație, orice categorie socială de oricând e ruptă. Dar de data asta cred că ruptura este foarte accentuată. Pe de-o parte e categoria tradițională, dar tradițională nu în sens bun, ci în sens rău. Adică din târgușoare mici, din sate, oameni care de fapt cam îndură vremurile astea și trăiesc foarte sărac – plecați foarte mulți în străinătate, dar în străinătate muncind, muncind și trăind greu, nu la studii. Cred că aceștia sunt cei mai mulți și sunt din păcate cumva rupți de orice, de tradițiile vechi, de lumea adevărată  a satului, cu toate cutumele ei, cu toate rigorile, noima lor. O disprețuiesc cumva, vor să fugă de ea. Și nu sunt nici orășenizați în vreun fel. Sunt așa, o masă de manevră.”

„Îmi amintesc de vechiul director de la MȚR, vorbea foarte mult și ținea la conceptul ăsta de noul țăran român caracterizat de papucii de plastic, care umblă oriunde și non-stop cu maieu și burdihan și pantaloni scurți, ceea ce evident, țăranii n-au purtat niciodată înainte. Și în rest, mare băutor, înjură de mama focului non-stop, nu prea mai are niciun Dumnezeu, nu mai are frică nici de lumea satului, nici de Biserică… De exemplu îl identifici imediat dacă ești undeva în străinătate, nici nu trebuie să îl auzi vorbind, te prinzi imediat, parcă au ceva scris pe frunte.”

„Şi apoi există o categorie de oraș, profund occidentalizată, oameni care fie au studiat, fie au avut burse, masterate, fie au lucrat în străinătate, dar au lucrat la nivel calificat. Pentru ei deja nu mai e nicio problemă că se duc până la Ploiești sau până la Londra, în mintea lor e absolut aceeași chestie, nu mai e nicio distincție. Și cred eu că asta, de data aceasta, e o categorie foarte educată, care vrând-nevrând încearcă să se comporte, fie sincer, fie doar mimetic, cum se comportă tinerii din Occident de genul lor. Eu sincer cred că genul ăsta de tineri știu enorm de multe chestii, mai ales în materie culturală. Nu știu cât de practici sunt… Adică dacă îi lași în bucătărie, s-ar putea ca unii să moară de foame cu frigiderul plin. Dar la nivel de cărți, muzică, filme sunt absolut la zi, au criterii bune, cu valorile stau bine. Așa cred eu. Mie chiar îmi face plăcere când mă duc la lecturi publice, realmente e un public jos pălăria!”

Are dreptul să vorbească despre tineret și poate să o facă și pentru că are un fiu prin care obține informații „din interior” despre această categorie. Mai mult de atât, familia ocupă primul loc în viața lui, reprezintă resortul existenței sale. Ne-a vorbit cu naturalețe despre implicarea lui în sarcinile familiale, interviul fiindu-ne acordat chiar înaintea unei incursiuni la piață.

Rolul familiei e destul de mare. Când sunt cu ei în perioade lungi de lucrat e extraordinar de bine să știi că dacă deschizi ușa, dai de oameni pe care îi iubești. Asta se întâmplă destul de rar, pentru că băiatul meu învață în București, soția mea are serviciul în București… Iar când nu lucrez, am o viață ca orice om. De la plătit facturi, la făcut ordine, curățenie, piață, absolut orice. Nu sunt genul să nu pun mâna, fac orice. Dacă e de reparat, repar etc.”

Trebuie să știți că „omul’’ a lăsat totul și s-a apucat de scris serios abia la 30 de ani, fiind până atunci jurnalist pentru Cuvântul, Europa Liberă și Deutsche Welle. Chemarea exista, dar coconul nu devenise fluture încă. A avut și un pic de noroc cu o așa-zisă moștenire și a putut face pasul.

Dar cu siguranță îl făcea oricum. Pasional cum ni se arată, nu ar fi rezistat și și-ar fi luat zborul.

Filip Florian: Degete Mici, Băiuţeii, Zilele Regelui şi iar ţigări

Nu a fost ușor, deși avea idei, încercări și își dorea. A așteptat și s-a pregătit o lungă perioadă fără să facă nimic deosebit în afară de a trăi normal, în felul lui (familie, munte, fotbal cu prietenii și citit, nu neapărat în ordinea asta). A așteptat în liniște și pace, după care s-a apucat atunci când a simțit că trebuie. S-a apucat și a scris. Și a muncit enorm. Îi place să fie exigent cu el și cu munca lui și recitește și rescrie până când știe că dacă ar mai citi o dată nu ar schimba ceva. Întrebat despre scriitorii preferați şi oameni care l-au influenţat într-un sens sau altul, a avut un răspuns „rusesc’’.

Eu știu cu ce intensitate lucrez și aproape îmi dau și sănătatea fizică atunci când fac chestia asta. Cât pot eu. Poate iese ceva mediocru, prost, dar atât am putut eu.”

„Ca scriitori sunt mulți, nu pot să vorbesc de unul… Dacă mă duc mai departe, să zicem în zona clasicilor de pretutindeni, vibrez clar mai tare la clasicii ruși. Asta fără discuție. Adică față de cei francezi, englezi sau germani, în mod evident îi prefer pe Dostoievski, Gogol, Cehov, Tolstoi. Nu sunt întâmplătoare nici afirmaţiile lui Thomas Mann care spunea «noi toţi, faţă de Tolstoi, suntem nişte şoricei», nu o zicea chiar degeaba.”

Nu e adeptul apartenenţei la grupuri de niciun fel, are o părere surprinzător de bună despre oamenii care citesc în România şi crede că situaţia culturală şi mai ales literară din ţara noastră s-ar putea îmbunătăţi cu puţine investiţii dar cu o filosofie mai abilă de a face lucrurile; ne dă un exemplu clar în ceea ce priveşte lecturile publice:

Eu nu sunt dintre cei care deplâng cartea sau lipsa cititorilor. Adică tot aud «nimeni nu mai citeşte». Eu nu cred că e adevărat. Şi cu atât mai puţin autorii români în ultimii 2-3-4 ani, cred că se citesc destul de zdravăn. Adică, bine, în limitele româneşti, dar care sunt decente.”

„Dar e o inerţie aşa, a celor care aşteaptă să se facă. În sensul că le-a intrat lor în cap că la noi nu există tradiţia lecturii publice, nu e un public format şi atunci nu le facem. E ca şi cum ai zice «la noi nu există tradiţia mersului cu bicicleta, atunci hai să aruncăm toate bicicletele la fiare vechi». Lucrurile astea cresc şi în timp, nu aşa, deodată. Plus că toate încercările şi programele de genul ăsta, mai ales în Bucureşti, după părerea mea, au fost un succes clar. Eu unul ştiu unul-două evenimente de genul ăsta unde pur şi simplu gemea sala. N-aveai nici unde să mai intri, se stătea ca sardelele. Şi e evident că publicul există, dar trebuie să le faci ca să vezi că există.”

La o lectură publică îţi vine public care în general ţi-a citit cartea, sau e foarte curios să afle ce faci, pentru că a auzit de la alţii ce faci. E o relaţie directă cumva chiar cu oamenii de care eşti legat, fără să ştii. Pentru că sunt cititorii în limba ta, cei pentru care tu scrii. Şi atunci e chiar absurd să te duci şi să ai lecturi în Germania, în Spania sau în Italia sau nu ştiu unde, şi la tine acasă să ai una pe an sau niciuna.”

Atunci când scrie se afundă total în sine şi uită de tot ce-l  înconjoară. Starea de interiorizare se spulberă însă atunci când îşi întâlneşte cititorii şi citeşte entuziasmul din sufletul lor. Şi apreciază acest entuziasm infinit mai mult decât recenziile sau elogiile criticilor literari.

Cred eu că dacă rămâi mai apropiat de scris efectiv şi de plăcerea ta să scrii, nu te gândeşti la nimeni şi e mai bine. Ca stare interioară, ţi-e mult mai bine ţie cu tine. Eşti mult mai echilibrat, mai relaxat şi cred că e mai bine şi pentru carte, pentru că tu atunci îţi vezi de scris fix pe limba ta şi pe gusturile şi cu stările tale, fără să încerci să anticipezi ce se va zice de cutare chestie.”

„Mă bucur atunci când am sentimentul clar că i-a plăcut cuiva mult ce fac. Se simt, lucrurile astea se simt, pentru că din fericire literatura în primul rând trece prin creier, dar de multe ori dibuie şi sufletul. Se strecoară cumva prin sângele omului şi dă de suflet. Şi atunci lucrul ăsta se vede. Tresărirea unui suflet e vizibilă, dacă ai ochi să vezi. Dacă reuşeşti să mişti pe cineva în felul ăsta, eu zic că e ceva nemaipomenit.”

Mi se pare că, în general, discuţiile din jurul literaturii nu sunt neapărat literare. Adică în niciun caz să nu credeţi că dacă nişte scriitori se întâlnesc, ei vorbesc neapărat despre literatură. În niciun caz. Cred că se pierde enorm de mult timp şi nişte energii de asemenea enorme în trăncănelile astea care nu duc la absolut nimic. Nimeni de acolo [n.r.: participanţii la cenaclurile literare] nu se scoală cu o idee sau cu o chestie de genul «de mâine continuu cartea care zace de 3 ani neatinsă în sertar». Nu, nici pomeneală. Or, eu nu vorbesc şi nici nu vreau să vorbesc de ceea ce fac alţii. Asta-i tot. În sensul ăsta am zis că vreau să stau departe de grupurile literare şi chiar nu înţeleg de ce ar trebui să discut cu diverşi critici sau autori…”

Pregăteşte o nouă carte pentru finalul anului şi vă invităm să citiţi această carte despre care, desigur, nu am reuşit să aflăm nimic. Sperăm să-l descoperiţi fie prin intermediul ei, fie prin intermediul celorlalte cărţi marca Filip Florian, să-l înţelegeţi şi să-l interpretaţi aşa cum vreţi. El aşa şi-ar dori.

Vreau ca fiecare cititor să mă ia cum crede el. Eu sunt adeptul unei libertăţi totale în orice şi cu atât mai mult în materie de literatură. Şi mie, dacă citesc o carte şi nu-l ştiu pe autor, îmi place să îmi formez eu singur părerea despre el şi chiar mi-o formez clar, cu mare putere, necunoscându-l. Chiar nu-mi place să fiu influenţat de ceea ce-ar vrea el să cred despre el. Şi în privinţa asta e foarte important dacă ceea ce scrii reuseşte să ajungă la oameni, să-i mişte puţin, să le spună ceva, să le pice cu tronc, cum s-ar zice. Asta chiar e o mare bucurie. ”

Majoritatea articolelor de aici au apărut inițial în varianta tipărită a Revistei Arte și Meserii. Dacă ți-a plăcut, probabil mai vrei. Și noi mai vrem să tipărim.