-

FNT 2012 – GHID TEATRALO-TURISTIC DIN MERS

 
 
Cum să îți dai cu părerea despre 19 spectacole văzute la Festivalul Național de teatru? Păi cum altfel decât în viteză? Hai să facem, deci, o foaaarte scurtă excursie prin piesele din Festivalul Național de Teatru de pe 26 octombrie – 4 noiembrie 2012. O să trecem pe lângă ele din fuga mașinii, cât să faceți o poză și să mergeți să le vedeți dacă vă intrigă. Pentru cine simte nevoia de mai mult, există cronici complexe pe net și detalii pe www.fnt.ro. Dacă vrei să completezi/contrazici/menționezi câte ceva, te așteaptă secțiunea de commenturi de mai jos.

(București. Vineri, prima seară de festival. Speranțe mari și ceață pe măsură.)
Doi x Doi – ceva crunt. Un fel de ce-i mai rău din două lumi: piese de liceu și teatru expirat. De fapt, „piese de liceu”… Copiii care vin vara la Ideo Ideis în Alexandria s-ar jena dacă le-ar ieși astfel de creații. Spectacol coupé din două piese, ambele despre cupluri. Cuplul 2 (Maia Morgenstern + Mircea Rusu) pare mai reușit doar prin comparație cu primul (Amalia Ciolan + Marcelo Cobzariu). Mă rog, Mircea Rusu nu se dezminte – joacă neclintit de bine în piese slabe. Din această piesă de teatru, noi învățăm cum se găsește iubirea la om în cele mai neașteptate locuri și/sau cât de greu e ea de întreținut. Of.

D’ale Noastre – Gigi Căciuleanu, regizorul și coregraful, trăiește de mult timp înafara granițelor. Nu s-a înstrăinat. A reușit să-l facă pe Caragiale să danseze cu bun gust, într-un spectacol-omagiu fluent, digerabil și cu sens. Scurt și la obiect, să-l tot revezi cu drag.

(Sâmbătă, Cluj. Tolerabil de frig.)
Hedda Gabler – Este povestea tragică a femeii atipice, care luptă în mod reflex cu normele societății de secol XIX, urmând să fie aruncată dintr-o coincidență nefericită în alta. Andrei Șerban și echipa de la Teatrul Maghiar reușesc (din nou, din nou, din nou) să controleze perfect acordat starea emoțională a spectatorului. Servești teatru agreabil toată seara și abia la sfârșit îți dai seama că ai terminat o porție uriașă de tragedie.

(Duminică, înapoi în capitala țării noastre.)
Două Loturi – Oricine a citit un pic mai mult decât Domnul Goe abia așteaptă piese de Caragiale care să se depărteze de cioace și să atingă, măcar un pic, înghițitul în sec, amețeala disperatului, coincidența neagră. Alexandru Dabija a făcut dreptate textului și atmosferei – se joacă onorabil, în negru și cu cearcăne, iar Heti Stürmer nu-și dezminte reputația de scenograf septuagenar mai fresh decât tinerii.

(Începem săptămâna din nou la Cluj.)
Gianni Schicchi – Un spectacol de operă ca o gură de aer vesel, între atâtea piese serioase la FNT 2012. Libretul bazat pe un incident din Divina Comedie stă la baza unei farse clasice, pe cât de scurtă, pe atât de minuțios lucrată.

(…și încheiem ziua de luni la Ploiești.)
Năpasta – Ca la Două Loturi, mă așteptam (speram?) să plec cât de cât înspăimântată de la spectacolul ăsta. Nu s-a întâmplat. În ciuda ideii inspirate de a transfera totul într-un cadru pseudo-western, (bravo pentru scenografie și sunet), actorii nu păreau să facă parte din același peisaj. Mi-a părut rău mai ales de Ioan Coman, actor care-mi place de mor, dar care în spectacolul pe care l-am văzut eu nu a reușit să iasă dintr-un fel de agitație superficială, opusul a ceea ce se așteaptă de la un personaj chinuit de cea mai adâncă (și realistă!) vină.

(Marți. Chișinău. N-am ieșit din țară.)
Casa M – Surpriza cea mai surpriză a Festivalului a venit de aici. Casa M a reunit patru actrițe tinere care redau poveștile tragice fără tragic ale unor femei reale. Jocul simplu și sincer creează imediat o conexiune solidă cu publicul. Am văzut, de la Chișinău, teatru social asumat la cel mai înalt grad.

(Tot marți, seara târziu. Iași. Înghesiuală și emoții mari la intrare.)
Mizantropul – O piesă de secol XVII lăsată așa cum e, cu decoruri contemporane. Asta n-are cum să iasă bine. În contextul ăsta, textul e sec (că, deh, are 400 de ani), iar interpretarea nu-l avantajează. A fost una dintre dezamăgirile festivalului. S-au putut observa însă eforturile actoricești lăudabile ale lui Sorin Leoveanu (Alceste).

(Același Iași, deși n-ai zice. Miercuri.)
Visul unei nopți de vară – Lumea se întreba dacă Radu Afrim, cu „antecedentele” sale de texte obscure, uneori neinspirat alese, poate să ducă un Shakespeare. Răspunsul e „da, poate.” Fără probleme. Shakespeare regândit și reprezentat citeț, cu părțile relevante astăzi în față. Cu show.

(Cluj. Frig și așteptare pe la ușile teatrelor.)
Domnișoara Iulia – Un meci de ping-pong al puterii între stăpâna casei și majordom, cu bucătăreasa ca semi-spectator frustrat și neajutorat. Spectacolul este impresionant de realist prin indecizia personajelor, impulsivitate, orgoliu și agitație. Scenografia e perfectă, iar Zsolt Bogdán a făcut rolul cel mai bun din câte am văzut. Până acum.

(Sibiu. Măcel printre spectatori. Mi-am pierdut un adidas în învălmășeala de la intrare. Era s-o pierd și pe mama.)
Ultima zi a tinereții – O piesă care nu este despre un el și o ea, ci despre niște „noi” în prag de război. Am simțit angoasele unei generații pe marginea prăpastiei (și nu, nu vorbim aici despre fiecare-generație-următoare-neînțeleasă-de-sacrificiu, ci despre Polonia în anii ‘40). Aștept cu un interes pervers ziua când Dragoș Buhagiar va face o scenografie altfel decât perfectă.

(Joi. Azi în Timișoara…)
Înainte de pensionare – Piesa a fost scrisă de Thomas Bernhard, autorul Creatorului de Teatru. Datorită faimei dramaturgului m-am dus să-l văd, și bine am făcut. Am observat, prin geamul unui pseudo-laborator, un univers minuscul, prăfuit și pervers al unor oameni care își hrănesc existența din aceleași frustrări, conflicte și dorințe nerealizate de zeci de ani. Ritualul chinuitor al aniversării mentorului fratelui mai mare (fost torționar, actual judecător la finalul carierei) este singura măsură a timpului și rațiune de a fi a personajelor.

(Vineri. Încă Timișoara.)
Viața e vis – Deci se poate! Iată un text de secol XVII care poate fi gustat 400 de ani mai târziu (contraexemplul, ceva mai sus). Textul în sine, nu foarte interesant la atâtea secole după, abordează veșnica dispută între variantele naturii umane – animalul însetat de sânge și putere sau ființa sensibilă, superioară…? Mihai Măniuțiu a decis, inspirat, să trimită piesa într-un viitor nedefinit – cu laboratoare, ecrane, metal, substanțe și costume albe, o distopie evoluată dar luptându-se cu aceleași probleme medievale de dominanță și moștenire. Marian Râlea în rolul lui Sigismundo, moștenitorul-fiară, renegat crescut în carceră, reușește un rol mai complex și mai impresionant, cred, decât s-ar fi așteptat chiar autorul.

(Aceeași vineri, alt oraș – Sibiu. Nu ne-am potoli…)
Călătoriile lui Gulliver – Cu totul altceva decât spectacolul vesel la care te-ai aștepta, ca un spectator fără imaginație ce ești. Gulliver e doar un pretext. Silviu Purcărete nu iartă și îi strigă în față societății cât de jegoasă, stupidă și josnică e, pe limba ei, cu o estetică fără cusur, prin exerciții bazate, în mare parte, pe satirele lui Swift.

(Sâmbăta începe lejer, în… Coreea de Sud?!)
Lecția – N-aș vrea să cad în clișee/generalizări, dar „Lecția” este rezultatul perfect al combinației dintre absurdul mecanicist al lui Eugène Ionesco și ceea ce am învățat despre estetica violenței, tipic coreeană, din Trilogia Răzbunării a lui Park Chan-wook. Rareori am văzut ceva atât de exotic în teatru – personaje a căror agitație interioară are ca pornire mișcările fizice, exterior-corporale. Un fel de coregrafie a mușchilor feței, jucată cu precizie milimetrică.

(În aceeași zi, în București, vreme neașteptat de caldă…)
Vocea Umană – spectacolul „hai să ne bazăm pe geniul Oanei Pellea, să-i punem un text în brațe și să nu ne obosim, că sigur îi iese ei ceva”. Oana Pellea a reușit, e o plăcere s-o asculți. Textul (care a făcut furori la apariție, acum 84 de ani) devine un pic repetitiv după a doua jumătate, fără câteva manevre care să țină spectatorul anului 2012 treaz. Dar Oana Pellea tot minunată e.

(Sibiu. Încă sâmbătă. Un frig, ceva de groază…)
Așteptându-l pe Godot – Cu așa text, cine face un spectatol prost din Așteptându-l pe Godot ar trebui să primească premiul pentru ingeniozitate regizorală. Silviu Purcărete a reușit, și el, să surprindă natura deopotrivă tâmpă și eternă a așteptării în care existăm. Marian Râlea pare să fie în mod deosebit aproape de rol. Și spectatoru’ simte asta.

(Duminică. Pentru ultima oară în Timișoara.)
Neînțelegerea – Se dovedește că Albert Camus nu este pentru toată lumea. Piesa debutează un pic lent, punând la încercare rezistența spectatorilor mai puțin antrenați. Două femei (mamă și fiică) trăiesc în izolare și, pentru a scăpa de acolo, ucid și jefuiesc turiștii bogați care le vizitează din când în când hanul. Printr-o întorsătură a sorții demnă de o tragedie antică, ele își ucid din greșeală propriul fiu/frate. Punctul major de interes este agonia fiicei, chinuită de singurătate și de nevoia de contact și căldură umană.

(No. Încheiem ardelenește, în Cluj.)
Insula –Dacă e Ada Milea, nu poate fi altfel decât simpatic. Sigur găsești un Robinson Crusoe atipic și cam plictisit de plictiseala lui, cu neașteptat de multe rude. Spectacol de distrat. Te distrezi și parcă îți amintești că te-ai distrat cam la fel și la Apolodor, și la Quixote, și la Nasul, și la…

Zilele astea de turism fictiv, de pe loc, mi-au trezit, în mod previzibil, nostalgii legate de vremurile (de curând apuse) când făceam turism teatral adevărat, alergând prin țară după piese de teatru. Pentru cine n-a încercat, super-recomand.

Disclaimer: Pentru a evita pătarea numelui rAM, încăierările cu colegii de redacție și situațiile în care ar trebui să-mi cer scuze, subliniez că sunt strict părerile mele. Și mai sunt și neavizate. Iar detaliile meteo sunt pur ficțional-afective.

Majoritatea articolelor de aici au apărut inițial în varianta tipărită a Revistei Arte și Meserii. Dacă ți-a plăcut, probabil mai vrei. Și noi mai vrem să tipărim.