-

Fotografi Adi Bulboacă



Articole


E clar: personajele din „După ploaie”, de Sergi Belbel, au fiecare de îndurat prea mult. După ce că nu a mai plouat de doi ani, trebuie să urce pe jos până pe acoperișul clădirii de 49 de etaje pentru că liftierul, un „poponar trădător”, se pricepe să identifice mirosul de țigară interzisă proaspăt fumată. Distopie? Poate dacă restul n-ar suna atât de familiar. Timp de două ore, cât durează spectacolul, stăm liniștiți în fotoliile din teatrul Apollo111, dar ce nu știm la început e că în fața noastră urmează să se dezlănțuie lumea. Acolo se întinde platoul celei mai înalte construcții din oraș, cu tonurile sale de gri-corporatist și vederea acoperișurilor unor mașini monocrom-corporatist – decorul în care apar chiar ei, Corporatiștii, asortați perfect ocaziei. De fiecare dată când unul...


Tum pa-pa tum-pa… tum pa-pa tum-pa… Valoare ca a mea / Nu are nimenea… De pe holul Casei de Cultură din Alexandria, unde se joacă anual spectacolele liceenilor din festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis, răzbătea ritmul inconfundabil de manea. Și dintre liceenii pasionați de teatru din toată țara, jurnaliștii de cultură prieteni ai festivalului, mentori, parteneri și sponsori, nimeni nu părea deranjat de asta. Dimpotrivă. Ritmul era contagios, iar oamenii își zâmbeau unii altora în timp ce bâțâiau mai mult sau mai puțin discret din diverse părți ale corpului, până când am început să aplaudăm toți pe ritm. Începuse piesa Povestiri din curtea școlii a trupei Playhood din Ferentari, București. Când vii dintr-o zonă marginală a societății și îți dorești să te integrezi, poți face asta în două feluri. Ai...


Ceea ce nu știm atunci când începe piesa, dar aflăm ulterior după o scurtă documentare (sau înainte, depinde de fiecare), este că autorul polonez Sławomir Mrożek a emigrat în 1963 în Italia, Franța iar apoi în Mexic, textul fiind o descriere a experienței sale solitare în exil. Cu toate acestea, nu știm de unde au plecat cele două personaje ale piesei, și nici unde se află. Știm doar că cei doi remarcă lipsa muștelor de acasă (metaforă, probabil, a mizeriei lăsate în urmă), și faptul că aici tradiția dictează ca în noaptea de Anul Nou lumina să fie oprită. Iată-ne așadar într-un subsol sărăcăcios alături doi emigranți, în noaptea Anului Noi. Printre ei, înconjurați de țevi, stă publicul, parcă făcând parte din decor. Pe cei doi pare să îi unească...


Aluneci. Încerci să te ridici. Aluneci iar. Reușești să te proptești, cumva, în picioare. Te aduni, nesigur, și te străduiești să te miști înainte să cazi din nou, grămadă, la pământ. Nu te superi, nu te sperii, doar privești înainte și speri. Dar, treptat, obosești și se pare că în curând vei dispărea. Personajele se zbat, aparent fiecare în lumea sa, dar din când în când se întâlnesc ca din întâmplare și se mișcă, pentru scurt timp, împreună. Îți dau senzația că încearcă să înțeleagă ce li se întâmplă, unul (Vava Ștefănescu), cu o grație reținută, în timp ce pierde controlul asupra realității, iar altul (Andrea Gavriliu), cu o expresivitate aproape nepământeană, oscilând între nevoia de a proteja și propria suferință. Noi, oamenii obișnuiți și ne-dansatori, când suferim, nu suntem...


Kean este un actor adulat al epocii Shakespeariene. Așa îl descria și Sartre în 1953, în adaptarea piesei scrisă de Alexandre Dumas – Kean ou Désordre et génie (1836). Așa ne este prezentat și pe discreta scenă a Teatrului Mignon, într-un decor sumar, reprezentând cabina sa, locul unde se retrage plin de lauri după fiecare spectacol pentru a redeveni om. Actorul trăiește din și pentru succesul său, ignorând materialitatea sau datoriile. Nimic din  jurul său nu îi aparține, deși toate i se cuvin. Însă, pe măsură ce se deschide publicului, aura i se intunecă și ies la suprafață frământările și temerile unui actor care, deși se vede înconjurat de publicul care îl iubește (de fapt, pe el sau numai pe personajele sale?), este, în realitate, singur. Simte cum își pierde identitatea, dorința...


Alexandu Dabija continuă să fie un împătimit al poveștilor. Și de data aceasta, povestea o știm cu toții: fata de împărat, răpită de zmeu, salvată din ghearele acestuia de către tânărul simplu care izbândește și rămâne cu fata și jumătate din împărăție. Piesa propune o reinterpretare jucăușă, cu scopul declarat de a binedispune până și cel mai posac spectator. Deși la început îți poate crea impresia că volumul este puțin cam ridicat, ușor ușor lași scorțoșeniile la o parte și te bucuri din plin de ca de un fel de copilărie a teatrului. Spectacolul păstrează muzicalitatea textului, însă o înlocuiește pe cea originală cu piesele Adei Milea, care în compozițiile sale, deși nu se depărtează de stilul său, reușește să îl adapteze cadenței spectacolului. Actorii cântă live, inclusiv la diferite...


Ediţia de anul acesta a festivalului de teatru tânăr Ideo Ideis din Alexandria s-a încheiat, lăsând în urmă o mulţime de zâmbete, impresii, exclamaţii, cugetări şi forme dintre cele mai frumoase de energie. Un oraş care nu are teatru şi cinematograf, cu o Casă de Cultură care găzduiește o discotecă şi un club de fitness, a devenit pentru nouă zile un centru de creaţie, de formare şi de comunicare în şi prin teatru. Conceptul festivalului ajuns deja la ediţia a IX-a s-a schimbat minunat în acest an prin eliminarea jurizării trupelor de teatru tânăr şi înlocuirea acesteia cu formarea unei comunităţi axate pe educaţia alternativă prin teatru. Pe lângă impregnarea întregului oraş cu energie creativă, cu dezinvoltură benefică, expresivitate şi dramatism, Ideo Ideis aduce şi o schimbare a comunităţii şi...


Năpasta, Teatrul Național București Regia: Radu Afrim La spectacolele lui Afrim, deşi unii vin pregătiţi cu dicţionare de simbolistică, tot timpul au şocuri suprarealiste – te-ai obișnuit cumva să nu mai citești semne în piesele sale şi să nu ştii la ce să te mai aştepţi. Aşa s-a întâmplat şi la FNT cu Năpasta. Regizorul montează curat, și-a măturat toate artificiile previzibile, tu eşti mereu prins cu un pas în urmă în această geometrie cochetă. Nici cu Năpasta Afrim nu face prea mulți pași greșiți. Ştia că nu putea interveni foarte mult pe piesă aşa că a „filtrat-o” în maniera sa, după 123 de ani de la apariţie. A făcut-o prizabilă şi pentru publicul de Atelierul Mecanic, de Green, de Control, deși s-a jucat la Sala Mare a Teatrului Național,...


(București. Vineri, prima seară de festival. Speranțe mari și ceață pe măsură.) Doi x Doi – ceva crunt. Un fel de ce-i mai rău din două lumi: piese de liceu și teatru expirat. De fapt, „piese de liceu”… Copiii care vin vara la Ideo Ideis în Alexandria s-ar jena dacă le-ar ieși astfel de creații. Spectacol coupé din două piese, ambele despre cupluri. Cuplul 2 (Maia Morgenstern + Mircea Rusu) pare mai reușit doar prin comparație cu primul (Amalia Ciolan + Marcelo Cobzariu). Mă rog, Mircea Rusu nu se dezminte – joacă neclintit de bine în piese slabe. Din această piesă de teatru, noi învățăm cum se găsește iubirea la om în cele mai neașteptate locuri și/sau cât de greu e ea de întreținut. Of. D’ale Noastre – Gigi Căciuleanu,...


Cine este Mihai Smarandache? Au!… Un domn de treabă, un băiat care a avut norocul să se întâlnească cu cine-a trebuit până acum şi să îşi facă de cap într-o meserie pe care n-o cunoaşte atât de bine.  Şi cum ai ajuns să îţi faci de cap în meseria asta? Cum a început povestea ta cu actoria? Când am văzut-o pe vară-mea într-un examen la Facultatea de Teatru din Cluj. Pe-atunci eram în anul I la Automatică şi Calculatoare, pentru că aşa mi s-a părut mie normal până la momentul respectiv: o meserie de viitor, mi s-a spus. Şi când am văzut proba aceea, un spectacol de mişcare, în care nu se vorbea deloc, dar se spuneau foarte multe, am zis că trebuie să învăţ şi eu să fac asta....


Ofelia Popii, numele tău vine pe jumătate de la Shakespeare și pe jumătate de la Ion Creangă. Când am intrat în incinta hotelului, credeam că  am greșit adresa. Părea un complex industrial dezafectat, cu țevăraie ruginită, câini vagabonzi, tot tacâmul. Dar după câteva minute de mers am găsit hotelul – o oază de lux într-un deșert mizer. La ce etaj stăteai tu? La 5, parcă. Noroc că mi-ai spus dinainte și camera, pentru că în hotel nu e semnal mai deloc. Sun la ușă și mi se deschide. Văd întâi și-ntâi un apartament luxos – un living uriaș, cu mobilă deschisă la culoare și tapet bej cu imprimeu fleur-de-lys din catifea neagră. De-a dreptul impunător. Abia apoi îmi cobor privirea și te văd și pe tine – micuță, îmbrăcată într-un halat alb...