-

Fotografi Alex Busu



Articole


mai 29, 2017


HVNDS- Let’s get real loud & mess up everything around  Pentru început, exercițiu de autodescriere. Pe unde ați mai cântat și care este motivul pentru care există HVNDS? În general, în afară de emisiunile radio în care am fost invitați, noi am refuzat orice concert până la lansarea completă a albumului în primăvară, însă pe 26 noiembrie, la Arenele Romane, am apărut într-o formulă experimentală, susținând lansarea noului album COMA. HVNDS există datorită unui vis și a unei echipe minunate ce investește trup și suflet în acest proiect. Care a fost prima piesă pe care ai cântat-o când te-ai apucat de muzică? Hahaha… Kelly Family – I’m in love with an alien. Care a fost primul concert la care ai fost vreodată? Ce îți mai amintești din acea zi? Voltaj,...


RoadkillSoda este o trupă de Stoner Rock formată din patru băieţi de Bucureşti, şi anume: La voce, Mircea „Hotshot Eagle” Petrescu; La bas, Victor „Vava” Ferezan; La chitară, „Panda Elixir” Ferezan; Şi omul cu ritmul, ultimul, dar nu cel din urmă, Mihai „Baby Jesus” Nicolau. Ei cântă stoner rock sau stoner metal, care, dacă ar fi să citez pagina de Wikipedia, este un subgen muzical care combină elemente de heavy metal tradițional, rock psihedelic, blues rock, acid rock, și doom metal. Stoner-ul are un tempo încet-spre-mediu și îmbină sunetul bass-heavy, vocalul melodic și producția retro. Genul a apărut la începutul anilor 1990 și a fost pioneratde trupele californiene Kyuss și Sleep. Am avut nevoie de câteva ore bune să mă obişnuiesc cu noţiunea şi cu felul în care se diferenţiază...


În seara concertului, Elena a cântat cu un zâmbet larg pe faţă până la final si a emanat pur şi simplu bucurie. A fost o seară încântătoare, în care nu numai muzica a fost la înălţime, ci şi prezenţa Elenei. O prezenţă elegantă şi extrem de plăcută, prietenoasă si caldă, cu naturaleţe în mişcări şi voce catifelată şi cristalină. Are 28 de ani și vine de la Cluj, iar din 2012 locuiește în Finlanda, unde s-a stabilit cu soțul ei, Tuomas Turunen, un muzician pe care l-a cunoscut în timpul studiilor de masterat în interpretare şi compoziţie de jazz la Sibelius Academy din Helsinki. Acum este în al treilea an de doctorat la Helsinki, unde studiază timbrul vocii de jazz. Are propria casă de discuri (EM Records), prin care îşi...


Scrii chinuit? Te stresează deadline-urile? Înainte mă stresau foarte tare. Acum nu mai scriu chinuit. Nici nu mai scriu cât scriam, nu mai recenzez un film pe săptămână, ca pentru Dilematograf, ceea ce e foarte bine. Ajunsese să mă obosească destul de tare. Sigur că era mai puțin greu pentru mine decât pentru alții care aveau rubrici săptămânale. În fond, eu mă duceam, vedeam niște filme și, până la urmă, despre cel puțin unul dintre ele scriam. Adică nu trebuia să scot textul din nimic. Dar inclusiv faptul că trebuia să mă țin la curent cu cele mai noi premiere, alergând de la un cinematograf la altul, să văd cât mai multe filme, devenise obositor. Mi-era tot mai greu să mă hotărăsc să scriu despre ceva.   Cu reperele confuze...


ianuarie 28, 2017


=Actorie. Mulți actori vorbesc despre importanța prezenței. E diferită prezența actorului într-un film de prezența într-o piesă de teatru? Eu cred că e ceva esențial diferit între actoria de film și actoria de teatru. Cred că poți să minți mult mai puțin în actoria de film – camera e un observator mult mai atent și mai apropiat. E mult mai ușor să convingi în teatru, pentru că ai mai multă libertate. La film, cel puțin așa cum înțelegem noi să îl facem în momentul acesta în România, actorul e mai mult un instrument. Nu e tratat ca parte esențială. Regizorilor le e frică de orice formă de teatralitate înregistrată pe cameră. Eu, poate și pentru că am făcut mai mult teatru, sunt mai degrabă preocupat să fiu verosimil, nu credibil....


Oana: De ce era nevoie de un Club al Scriitoarelor? Erika: Motivul principal pentru care am făcut acest club a fost că eu mi-am dorit un mediu în care eu să mă pot întâlni cu alte fete care scriu, să pot cunoaște scriitoare românce contemporane. Una e să ai un blog și să vină lumea să-și dea cu părerea. Tu nu ai parte de critică, de recenzii, de vreun feedback. Am decis să fie doar pentru femei pentru că atunci când suntem doar între femei suntem parcă mai comode, mai confortabile, mai dispuse să ne exprimăm opiniile. Un alt motiv a fost fetița mea, căci prezența ei m-a îndemnat să fac ceva important. Sinceră să fiu, la început nu mă așteptam să ducem lucrurile chiar până aici. Sunt foarte fericită...


septembrie 24, 2016


Când pleci din textele tale Față în față, la o masă printre copacii din grădină, cu câte o limonadă cu mentă alături, deschideam conversația despre cărțile ei spunându-i că, pentru prima dată în viața mea de cititor, i-am recitit cele patru cărți – Din amintirile unui Chelbasan (2003), Fata din casa vagon (2006), Omoară-mă! (2010) și Aleargă (2013) – în ordinea publicării lor, lucru care-mi făcuse bine. Mi-a mărturisit, râzând, că știu mai multe decât ea în momentul respectiv despre volumele ei, căci nu s-a întors niciodată la ele pe deplin, n-a putut niciodată să le recitească în întregime. Când este invitată la vreun eveniment și trebuie să citească un pasaj, le răsfoiește și alege, de cele mai multe ori, din fragmentele pe care le citește de obicei, nu se...


Cine sunt ei? Vladi este solistul trupei. Un tip locvace, gata în orice moment să îți dea peste cap interviul cu răspunsuri la care nici nu te aștepți. Se declară romantic, însă îl simt ceva mai pragmatic decât arată. Andrei, fratele lui Vladi, este bassistul formației, și deși îți dă senzația că tocmai a aterizat dintr-o trupă de nu metal sau ceva de asemănător, este suficient să stai un sfert de oră la masă cu el ca să observi că e primul care destinde atmosfera. Alex este chitaristul, un tip care m-a dat pe spate când l-am cunoscut acum doi ani la TIFF cu jazz-ul pe care îl știe (și pe care-l cântă, nu doar ascultă). El e cel mai preocupat de cât de legat sună împreună. Ionel este cel...


Nu mă pot plânge de cosplayeri, pentru că şi ei se pot plânge de mine, mai exact despre cum nu puteam decât să arăt spre ei încântată şi să scot nişte sunete incoerente până mă întrebau dacă vreau o poză sau dacă fac vreo criză de ceva. Nu mă pot plânge nici de organizare, având în vedere că actorii de la panel-uri au ţinut s-o laude expres şi să situeze EECC în topul celor mai bine puse la punct Con-uri (incluzându-le pe cele din America). Nu în ultimul rând, nu mă pot plânge de public, pentru că am făcut şi eu parte din el. Mi-am petrecut toate cele 3 zile fugind de la un stand la altul, de la un panel la altul, la comics şi înapoi şi într-o frenezie...


Mereu am crezut că un eveniment de mărimea Comic Con-ului este mai mult o afacere, menită de a  exploata masele de geeks, organizată de corporatişti în costume scumpe, dar era evident că mă înşelasem teribil. „Noi, în momentul în care am început, nu ştiam cum se face, nu ştiam nimic. Am început un research inclusiv pe nume: e Eastern European, e East European, e Eastern Europe Comic Con? Am vorbit cu foarte mulţi profesori de limba engleză şi i-am întrebat care ar fi varianta corectă şi ne-au spus că depinde pentru ce vrem să-l folosim: dacă vrem să fie Comic Con-ul Est-European, dacă vrem să fie Comic Con-ul din Estul Europei, şi aşa mai departe. Am mers pe varianta de East European, pentru că asta ne dorim să fie: Comic...


Catinca nu a ales teatrul din prima, chiar dacă fusese pasiunea ei din adolescenţă. Iniţial visa să ajungă actriţă. După liceu a intrat la Comunicare şi Relaţii Publice în cadrul SNSPA. Între timp a continuat să se pregătească pentru actorie. După 4 ani de încercări nereuşite la actorie, a început să facă regie de teatru. Am intrat în atmosferă imediat ce am păşit în sala de repetiţii. Timp de două ore am asistat fascinată la naşterea unui spectacol. Actorii erau din altă generaţie decât Catinca, cu câţiva ani mai mari. Mi-au spus că nu Catinca îi alesese, ci că ei o căutaseră pe ea, pentru că li s-a părut cea mai potrivită regizoare pentru a pune în scenă textul. O ascultau pe Catinca şi parcă vorbeau aceeaşi limbă, o limbă...


Încă de la bun început, The CAN și-a propus să fie gazdă pentru rezidenți străini, veniți să descopere România, sau, de ce nu, să se descopere pe ei înșiși, realizând câte un proiect cultural. Pe plan local este open house pentru diverse proiecte sau inițiative culturale. Însă, de multe ori, povestea unei case se confundă cu poveștile celor ce îi calcă pragul. Așa că de data aceasta povestea The CAN este spusă cel mai bine prin poveștile a trei rezidenți care au stat simultan în casa de pe Povernei toamna trecută. Enrico Bernardis – “Când există suficiente înțelesuri, opera este completă” Un artist italian ajunge în București. Mergând pe Calea Victoriei, ridică o bucată de placaj de pe un trotuar în șantier, și se grăbește cu ea spre The CAN....


ianuarie 20, 2015


Amândoi aduc cu ei o energie vie, acea senzație pe care o simți, dar pe care nu știi exact cum să o recreezi și în cuvinte, când cineva intră într-o încăpere și știi că ai vrea să-l cunoști și să-i asculți povestea. Andi Vasluianu este un om foarte spontan, cu o bună doză de autoironie și încă și mai mult umor. Între el și Cosmina Stratan se așază ușor un dialog mut, ca și cum se pot înțelege la fel de bine și dincolo de replici, răspunsuri, povestiri din experiențele, proiectele și căutările lor. Se vorbește mult despre talent și cât de mult contează el în cariera de actor și nu numai. Nici Andi și nici Cosmina nu par foarte impresionați de acest cuvânt. Ba dimpotrivă chiar, talentul este acel...


E o dimineață de duminică, zi de toamnă însorită, dar friguroasă. Cu o seară înainte s-a terminat The Power of Storytelling și eu am plecat de-acolo pe jumătate motivată și fascinată, pe jumătate intimidată și timorată. Am mers pe jos mai mult de o oră, pozând frunze căzute și încercând să îmi revin. Au trecut prin fața mea câștigători de Pulitzer și Emmy, oameni incredibil de talentați, strălucind a pasiune și care par să fi găsit toate răspunsurile la întrebările care mă măcinau pe mine, dar care nu se tem încă să se întrebe de ce fac ceea ce fac. Asta spune și Cosmina la un moment dat: „trebuie să te întrebi destul de des de ce faci ce faci, să îți dai tot timpul motivații.” Până la urmă, și...


Era Andi Vasluianu, chiar el, actorul cameleonic pe care l-am adorat din prima clipă. Îl văzusem demult în filmul lui Cristi Nemescu, Marilena de la P7, într-un rol interpretat fără cusur. Tot ce a urmat în cariera lui Andi a confirmat faptul că era ceea ce eu şi cei din generaţia mea numeam „un actor bun din noul val”. Îmi aduc aminte că Andi Vasluianu era un star, o vedetă, adică un actor care apărea mai peste tot, dădea interviuri în reviste, ziare, la TV, era invitat peste tot, juca în filme şi în piese de teatru… În acei ani l-am urmărit pe acest om care se desprindea de restul actorilor din generaţia sa, împreună cu alţi câţiva, care se remarca dintr-un grup la fel cum o făcuse în acea...


Mă îndrept cu paşi grăbiţi spre strada Povernei, numărul 35. Emoţiile sunt mari – astăzi voi participa la o discuţie cu doi dintre cei mai cunoscuţi cântăreţi de jazz din România, Cătălin Milea şi Mihai Iordache. Cătălin este un muzician foarte apreciat, un saxofonist creativ al generaţiei şi un reprezentant activ al jazz-ului. Este şi editorul şef al primei reviste românești de jazz, numită Jazz Compas. A fondat-o din dorinţa de a acorda mai multă atenţie artiştilor de jazz din ţară şi de a oferi pasionaților informaţii relevante. Al doilea invitat a fost Mihai Iordache. Din 2003 încoace, band-ul lui Mihai a scos patru albume – Friday, featuring Tom Smith (2003), Dissipatin’(2005), One Life Left (2012) şi Garden Beast (2014) – şi a încântat publicul în mai toate cluburile şi...