-

Fotografi Claudiu Popescu



Articole


Deși are o educație muzicală solidă în spate, pe plan artistic, Dan a crescut cel mai mult ca autodidact. Mare parte din ce face azi ca muzician a învățat de unul singur și tocmai acest proces l-a făcut să își ia mai în serios meseria. A înțeles că inspirația poate fi creată, nu trebuie să o aștepți. „Nu pică pară mălăiață e calea pe care trebuie să o iei. S-a dezvoltat un fel de misticism așa, ca și cum totul ține de talent, de ți s-a dat, știi? Poate are legătură și cu asta, dar mai mult contează cât de mult muncești.” Sunt aproape optsprezece ani de când a pus bazele primei trupe Byron, cu B mare. Și eram curioasă dacă există un moment în cariera lui pe care îl...


„Adevărul unui actor cred că-i adevărul lui personal. Dincolo de text, de regie și de mise-en-scène. Cred că e adevărul tău pe care îl spui acolo. Pe care îl faci în primul rând, că nu doar vorbele sunt principalul, deși la teatru mai mult vorbele au putere. Iar urcându-te pe scenă cumva e și un soi de exorcizare a problemelor pe care le ai. Asta ne permite cumva teatrul. Dincolo de frumusețea jocului și de faptul că vrei să demonstrezi ceva, e și o mare nevoie a ta. Și în plus pentru că iubești jocul ăsta de-a viața. Acolo nu ți se poate întâmpla nimic. Pe scenă ești safe întotdeauna, și e bine să te arunci acolo. Acolo urletul tău nu poate fi atât de surd cum e în viață.”...


Salut Mitoș. Ce mai faci, ce mai meșterești? Chiar meșteresc un Tambur, o copie după un instrument muzical din Afganistan. Sincer, mă atrage tot mai mult folclorul și sculptura în lemn, probabil ca mod de evadare din fața calculatorului, fiindcă, băbește fie spus, ne paște dictatura cibernetică. Petrec mult timp pe net, iar consumul excesiv de informație dăunează grav contemplației. Mă trezesc pur și simplu căutând ceva pe Google și din una într-alta ajung cu totul în altă parte, la alte domenii și teme. Poate este doar un exercițiu sinaptic, pentru o mai bună orientare prin labirintul informațional. Oricum, e multă inerție și compulsivitate în această navigare fără sfârșit. Altfel, mai meșteresc bloguri unde îmi depozitez aberațiile. Am sărit peste duzină, la propriu.*Lucrez la o a treia carte și pun...


E miercuri dimineața și mă trezesc mai devreme decât de obicei. Trebuie să ajung la nouă și jumătate la cafeneaua Van Gogh și nu vreau să întârzii. Doar mă întâlnesc cu un englez și nu vreau să dau prost la capitolul punctualitate. De obicei, încerc să evit Centrul Vechi pentru că e mult prea aglomerat pentru gustul meu. Dar acum, fiind dimineață, chiar mă bucur să știu că pot traversa liniștit cea mai vibrantă zonă a Bucureștiului din ultimii ani, fără să fiu copleșit de torentul de oameni care încep să roiască gălăgios, ocupând până la refuz terasele și puburile în fiecare după-amiază, până noaptea târziu. Ajung la Van Gogh la și jumătate, iar Craig apare după cinci minute. În fața mea văd un tip de statură medie, cu ochi...


unteatru – Strada Ilfov, nr. 1. Fondat în 2010 de Andrei și Andreea Grosu. Făuritorii îmi mărturisesc că la bază stă o poveste de dragoste ‒ a lor. Au înființat un teatru și o familie în același an. „Ziua de naștere” (a teatrului) este cândva în iulie. Au văzut împreună proiecte care le-au plăcut și care nu aveau unde să se joace, așa că au invitat cinci spectacole de la UNATC. Între timp, Treapta a noua se joacă deja cu casa închisă. Au „scăpat” spațiul de moloz și s-au pus pe treabă, apoi s-au gândit ce nume să îi pună. „După multe încercări, ne-am dat seama că ne e foarte greu să îl botezăm într-un fel oarecare. La început a fost în glumă, apoi ne-am gândit că e un teatru...


Constantin Nimigean e incapabil… nu, nu-i bine. Constantin Nimigean refuză să spună „nu”. L-am cunoscut în persoană după o perioadă lunguță de relaționare la distanță. Am fost șocată de ușurința cu care a acceptat propunerea destul de îndrăzneață a lui Vlad de a face un interviu video mai altfel. Acum, după research obsesiv, după prima întâlnire, după experiența filmărilor, realizez că Nimigean vrea să spună doar DA. Acest DA a fost vehiculul care l-a transportat, în cămașa cuminte cu pătrățele și cu ochelarii pe nas, până la blogul oitzarisme. De acolo, stația următoare a DA-ului l-a adus la (și ne-a adus nouă) Love Issue. Întâi în eter, apoi pe hârtie. Și tot pe spinarea lui DA a făcut o escală într-un studio din centrul vechi al Bucureștiului, între două fete...


Dilăr Acu’ un an şi ceva discutam pentru prima dată cu Ruse, într-un interviu ce a durat vreo două ore. Am scris şi un articol despre asta, s-a numit „30 de pagini de scenariu” (v. pag. 77). Era vorba pe-atunci că Dilăr pentru o zi, al doilea roman al său, va apărea pă ecrane, alea mari. Între timp, lucrurile au luat o altă întorsătură, filmul nu s-a mai întâmplat, iar scenariul nu se ştie pe unde a rămas şi în ce formă. „Regizorul a vrut neapărat să facă filmul; m-am enervat, i-am dat cartea, i-am zis „faci ce vrei.” Eu nu pot să fac un scenariu după cartea asta şi să-mi bat joc de ea. I-am zis că eu pentru *w#£ de euro nu-mi bag pula în cartea mea şi o transform într-un film de...


Iulian a apărut în Papiota îmbrăcat cu două geci. Ne-a explicat că urăște frigul și face tot ce poate pentru a-l evita. De fapt, înainte de întâlnirea cu noi, nu mai ieșise din casă de cinci zile. Sunt aproape convinsă că a acceptat să facem interviul ăsta numai ca să vadă ce iese. Din curiozitate. Nu îl interesează prea mult ce se scrie despre el. Cât de bine sau cât de greșit îl înțelegem noi. Îmi povestește foarte relaxat despre un articol total fantezist care a apărut acum vreo șapte ani într-un tabloid. Era pe vremea când se apucase de făcut trance. Îi mergea bine, semnase cu case de discuri mari din afară, așa că „jurnaliștii”, fără să îl întrebe nimic, fără să se documenteze câtuși de puțin, au scris...