-

Fotografi Vlad Bîrdu



Articole


Știi cum e să lucrezi cu un geniu? Eu știu. Mă trezesc în fiecare dimineață la 4,30. Fe-ri-ci-tă! Mașina vine să mă ia pe la cinci și ceva. Apoi, înainte de zori, îmi exasperez colegii de la machiaj și păr cu energia mea îngrozitoare. Sunt un om recunoscător. Dar mi-e frică să spun prea multe despre asta. E ca și cum aș avea un diamant incredibil de prețios și, dacă îl arăt, cineva o să mi-l fure. Filmăm la Budapesta pentru primul sezon din Emerald City, un serial NBC care actualizează povestea din Vrăjitorul din Oz al lui Frank Baum. Geniul vizual e Tarsem Singh. Ați văzut The Fall? E unul dintre cele mai frumoase filme făcute vreodată și el l-a făcut. Uneori mă uit peste o scenă montată pentru...


Thriller pe ardeleneşte Cine a văzut Morgen, Rocker si Orizont ştie că sunt trei filme foarte diferite. Estetic, narativ, ca atmosferă. În acelaşi timp, în toate trei e evidentă esenţa filozofiei lui Crişan despre a face filme: să fii sincer cu tine şi cu ce povesteşti. Crişan a scris scenariile pentru toate trei şi s-a concentrat de fiecare dată pe microuniversul relaţiilor intime dintre protagonişti şi pe conflictele lor interne. Cu ochiul liber simţi că poveştile sunt scrise şi regizate de cineva care şi-a iubit personajele, care le-a lăsat libertatea de a merge unde le venea firesc să meargă. „Datoria noastră ca povestitori este să îi aducem pe oameni la gară. Acolo fiecare îşi va alege trenul său. Dar trebuie cel puţin să îi aducem până la gară, până la...


FASCINAȚIE, predicat. „Să înțeleg care e treaba cu ea.” De prima dată când am văzut-o jucând – la Ploiești, în piesa lui Afrim, And Bjork, of course – mi-au rămas în minte două lucruri: râsul Nicoletei (atunci seducție, așa cerea rolul) și vocea ei (perfect de moale, perfect de groasă). Cu vocea asta calibrată exact cum trebuie, mi-a povestit la sfârșitul verii și începutul toamnei despre drumul ei și legăturile cu oameni care l-au marcat, despre cum e să nu-ți mai faci planuri, despre ce i-a dat și ce i-a luat teatrul. În martie, la opt ani după ce o văzusem jucând prima dată în Ploiești, am mers la premiera Aleargă, prima ei producție cu adevărat independentă, proiect pentru care a „alergat” să rezolve de la concept la logistică și...


Metallica, Death Magnetic. Ultimul album al trupei până la acel moment, I Disappear, răpit de solouri de chitară, îi lăsase pe fani mai mult confuzi decât trădați, iar filmul care i-a urmat, Some Kind of Monster, arătase grupul într-o nouă lumină, mai vulnerabilă. Era nevoie de un album al dracului de bun ca să scoată din mintea fanilor imaginea muzicienilor la o ședință de terapie în grup, discutând despre sentimentele lor. Și a venit: Death Magnetic. Portishead, Third. Singura trupă de trip-hop care a supraviețuit anilor ‘90 și-a dus sound-ul la următorul nivel pe Third, album care venea la doar 11 ani după precedentul. Rămâneau însă extrem de ușor identificabili. Câtă vreme Beth Gibbons și angoasele ei rămân responsabile de părțile vocale, Portishead o să sune a Portishead, dar pe...


Cum interpretăm arta în funcţie de vârstă? Îi putem educa pe cei mici să deosebească arta de kitsch? Copil fiind, vedeam arta ca pe ceva foarte distant, inabordabil, erau nişte obiecte expuse pe care nu aveam voie să le ating. Or, simţul vizual îmbinat cu cel tactil poate crea o experienţă pe care să o ţii minte şi mai târziu. Și kitschul este o formă de artă. A fost un curent care s-a manifestat printr-o foarte mare bogăție de forme și culori dar care astăzi este văzut în mod peiorativ, pentru că următoarele curente nu l-au acceptat ca stil. Cam orice profesor care a trecut prin Universitatea de Artă știe să facă diferența între kitsch și artă de valoare şi cred că este suficient să ai un profesor de artă...


Sunt hipnotizat de strălucirea acestor ochi. Dintr-un centru nedefinit, aflat undeva pe suprafața irisului, și în același timp nicăieri, lumina pleacă de-a lungul și de-a latul pupilelor, se prelinge, radiază cu încetineală, umple gentil umbrele; clară, dar nu dură; inocentă, dar nu naivă; alunecă, șlefuiește, mângâie; se avântă cu o delicată îndrăzneală până în colțurile întunecate ale figurii, în tenebrele bărbii și sub cutele tricoului. Nu știu dacă e lumină: e mai curând o materie translucidă, o țesătură de misterioasă liniște cuantică, o lumină care se poate auzi, se poate asculta la fel ca liniștea cerului în nopțile semănate cu miros de iarbă. Undeva, în adâncurile insondabile ale substanței, atomii au făcut pace, particulele și-au găsit liniștea, suspendate în afara timpului. Privesc, și dintr-o dată mă simt privit, privit din...


Când era mic, Obelix, galul obez din desene animate, a căzut în poțiune magică. Drept urmare, a dobândit forță supraomenească. Pe la cinci ani, Eugen Jebeleanu se juca de-a v-ați ascunselea la țară. S-a ascuns într-un fel de șopron pardosit cu placaj, sub care băltea materia primă de WC comunal. A făcut un pas greșit… „Și-am căzut în căcat și era să mă înec. L-au chemat pe bunicul meu, m-a scos cu scara, m-au spălat în grădină…” JEBELEANU CÂȘTIGĂ ÎN TIMIȘOARA Când avea patru ani, părinții lui îl lăsau să stea (și, uneori, să adoarmă) în sala unde fratele lui cu patru ani mai mare avea antrenamentele de dans. Pe lângă „căderea” de la țară, crede că și asta l-a ajutat ca, atunci când a început și el să se...


Îţi aduci aminte când ai inceput să scrii? Compuneai poezii, poveşti? Îţi aduci aminte cum erau sau le mai păstrezi? Am început să scriu la 3 ani. Am învăţat literele dintr-un abecedar vechi, pe care l-am găsit în casa bunicilor. Primele chestii pe care le-am scris au fost reproduceri după cuvintele de pe etichete: „ciocolată”, „napolitană”, etc. Apoi am plagiat poveşti mai ceva decât zece victorponţi. Poeziile nu-mi plăceau în copilărie, mi se păreau tâmpenii fără sens. Eram foarte riguroasă în privinţa logicii pe atunci. Nu, nu mai păstrez nimic; le-am ars pe rug. Care a fost momentul în care ai început să scrii? Când ţi-ai dat seama că vrei să devii scriitor? Cred că am ştiut asta dintotdeauna. Nu mai ştiu exact ziua, ora şi minutul în care am...


Locul la UNATC Stabilisem să ne vedem la Cărtureşti. Cosmina a ajuns prima şi o găsesc aşteptând cuminte într-un colț, răsfoind o carte. Nu mai are părul lung, cuminte împletit al Voichiței. Acum îl poartă într-un bob ușor ciufulit, care îi scoate și mai mult în evidență ochii mari și limpezi, cu care ar fi putut spune toată povestea din După Dealuri și dacă Mungiu ar fi făcut un film mut. Ghemuită printre rafturile pline de volume, înfăşurată într-o haină groasă de iarnă, pare un copil cuminte, pe care nu îl vei prinde niciodată cu tema nefăcută. Pentru că la Cărtureşti toate mesele sunt ocupate, plecăm spre Bastiliei. Pe drum, Cosmina îmi povesteşte că a citit cândva o parte dintr-un număr rAM pe care l-a descoperit într-o cafenea: „Tot aşa,...


[DE UNDE EȘTI?] Vasi: Ai încercat să scrii direct în română? Nu, nu. A, ba da, am făcut un articol sau două. A ieșit ok, dar să scriu ficțiune n-are rost. Adică, e suficient de greu pentru mine să scriu în engleză, nu caut probleme adiționale. V: De ce alegi, totuși, să vorbești cu noi în română? Este și vorba de context. Sunt anumite contexte unde nu este firesc să vorbesc în engleză. Adică schimbă ceva între oameni. Mi-am dat seama că, atunci când vorbesc engleză, automat devin un om mult mai interesant. Devii alt om când vorbești altă limbă. Și asta e valabil și pentru români. Se simt altfel. Au trecut o graniță, cumva. Se bucură de o șansă de a vorbi engleză. Și eu, din nesimțire, refuz să...


Ritmul proiectelor Tavi Scurtu cântă alături de foarte mulţi muzicieni. Îl asculţi în formațiile Iordache, Aievea, Norzeatic & Khidja. Cântă în câteva formule şi în Timişoara, una mai importantă fiind alături de Dan Alex Mitrofan, chitarist şi compozitor, şi pune pe picioare şi o formulă de afro-cuban music împreună cu un trompetist italian stabilit în Arad, Gabriel Rosatti. Majoritatea însă sunt proiecte în care nu activează full-time. Vine şi întrebarea firească: nu simte nevoia unei formule stabile, să fie cunoscut ca „Tavi Scurtu de la…?” : „Cred c-ar fi greu. Mi-aş dori să găsesc o formaţie cu care să lucrez mai mult, şi-ntotdeauna caut una dar uite că proiectele se tot rotesc şi-atunci sunt mai multe cu care se întâmplă lucruri. Dar în general, să ţii o formulă, mai ales...


Într-o seară ceva mai lungă pe Motoare, Cosmin mi-a dat un sfat la care mă gândesc acum, scriind despre el: „Atunci când te angajezi undeva, îţi iei nevastă, prietenă, îţi faci un prieten, caută să vezi dacă există chimia aia care vă leagă. Dacă nu există, degeaba, ceva nu se leagă, şi nu o să ştii cum să fugi mai repede de chestia aia, oricare ar fi ea.” Asta simt că îl defineşte. Se implică în lucrurile care îl atrag şi le evită pe celelalte. Este un corporatist fericit, simte chimia cu oamenii cu care lucrează. Cum spuneam, e colegul nostru din Paspartu, unde se bucură alături de noi de revista pe care o citeşti acum. Lucrează ordonat, şi ăsta e probabil rezultatul Liceului Militar pe care îl are la...


Cine eşti tu, Radu Gh. Vitalaru? Asta mă întreb şi eu în fiecare dimineaţă. Sau mai degrabă nu cine sunt, ci care e rolul meu, ce am de făcut, ce sunt? Cine să fiu, ce să fiu? După legile Universului în continuă transformare, în fiecare zi sunt altceva, altcineva. Un om, un contur cu o bucată de suflet – ce metaforă plină de har. Profesional, prin eliminarea tuturor meseriilor, sunt artist. Există vreun român care nu e artist? Dan Diaconescu şi prietenii lui. Serios vorbind, fiecare român a fost cel puţin o dată în viaţă artist – în mod conştient sau inconştient. Gândeşte-te că ţi s-a rupt toba la maşină… Şi mergi la meşter să o sudeze. Păi nu e sudoru’ artist?! La ce lucrătură face „Jan din service” şi la ce soluţii spontane oferă, o...