-

GOLUL VIU

 
 
Am cunoscut-o pe Iuliana Vîlsan printr-o cutie. Cutia era pe scenă, făcută pentru o piesă de teatru la a cărei scenografie lucrase. Apoi am văzut mai multe piese cu scenografia făcută de ea, și mai multe cutii. Și niște decoruri care ajung să-ți populeze lumea ta personală, de spectator, în moduri de o gingășie greu de explicat. Mai târziu am remarcat, la diverse evenimente legate de teatru, o femeie mignonă, cu părul tuns foarte scurt și colorat în toate felurile. Modelul din păr i se schimba periodic. Seninătatea îi rămânea mereu aceeași. Într-o noapte, am oprit-o pe o străduță obscură din centrul Bucureștiului și am schimbat puține cuvinte, suficiente cât să devină clar că ar fi de vorbit mai multe. Despre tăcere, absență și educația prin magie.

LOCURI ÎN CARE SĂ TE ASCUNZI

Mi-a spus că cei care se nasc altfel, cu o  sensibilitate mai mare, sunt puși la punct. Iuliana știe asta din experiența proprie – copilul firav, bolnăvicios, cu o imaginație debordantă a fost obligat să-și găsească rapid metode de autoconservare. Acum folosește mecanisme similare ca să creeze spațiul unei piese.

Cumva mi-am făcut un exercițiu al unei lumi delimitate de mine, în care să mă simt altfel decât mă simțeam într-o lume cu care nu mă identificam. Nici ca sensibilitate, nici ca interacțiune umană, nici ca nimic. Și atunci, probabil undeva, în subconștient, s-a creat această cutie magică. Această cutie devenită magică prin lumea pe care eu am dezvoltat-o și ale cărei valențe le-am descoperit în timp, lucrând. Așa am început să înțeleg de ce și de unde vin niște lucruri, pentru că vin dintr-un subconștient mult prea profund ca să fiu atât de lucidă, în momentul în care și lucrez, să știu că ăla reprezintă aia sau aia.

Am lucrat trei-patru ani, proiect după proiect, cu Radu Afrim exclusiv. Ceea ce pe noi ne-a unit și ne unește în continuare este că avem universuri comune. Avem copilărie comună și emoții comune. Și cumva, probabil, am dezvoltat, în lumea noastră, evadările în suprarealism. Fiecare într-un mod diferit, dar cumva foarte aproape. Cu un simț al umorului care e singurul care ne-a salvat, de fapt, și pe mine, și pe el; și o ironie pe care o avem tot timpul, și pe care o purtăm tot timpul, în tot ce privim și în tot ce intră în contact cu noi. Și atunci, în momentul în care noi am demarat lucrul, automat am ajuns, după al doilea proiect, la cutia magică. Eu continui să o port. Nu țin neapărat s-o reprezint, dar, într-o formă sau alta, lucrând cu oameni care nu mă cunosc deloc, de exemplu, ajung tot la cutia magică.

Când eram mică, am avut probleme mari de sănătate și eram foarte-foarte firavă. Și tot timpul am avut problema modului în care mă raportez la o majoritate care e altfel. Adică are un fizic mai nu-știu-cum, nu e atât de fragil, nu cade, nu face crize epileptice, e diferită. Și eu, deși aveam vârsta să mă duc la grădiniță, nu m-am dus, tocmai pentru că am avut aceste probleme mari de sănătate și pentru că am considerat că nu voi face față. Într-o decizie atât de mare și publică, în familie, mi-au inoculat din nou acest out din tot ce înseamnă majoritate. Și mie-mi plăceau foarte mult animalele, dar n-am avut parte de ele ca copil. Și am început atunci o poveste, zilnic îi povesteam bunicii mele ce-am făcut la grădiniță, dar era grădinița mea imaginară. În care erau animale. Și povesteam ce a făcut leul, ce a făcut iepurele, ce a făcut tigrul în ziua respectivă. Și povestea începea cu ușa de la cuptor, de acolo intrau și pe acolo ieșeau. Pentru că era cutia magică, era singurul loc misterios, de fapt, din casă, acolo se întâmplau lucruri. Acolo era negru, că înainte nu era lumină în cuptor. Era întuneric. Pentru mine era un loc fantastic, tocmai pentru că avea această dimensiune a unui spațiu în care se putea întâmpla orice.

Exercițiul ăsta de a trăi într-o lume pe care, de fapt, ți-o construiești… Când am avut un prag la un moment dat în viață, extrem, tot o poveste, un ritual m-a vindecat. Aveam un tratament care mă aruncase într-o zonă a unei realități pe care nimeni n-o avea. Pur și simplu trăiam într-o altă dimensiune. Nu depresie, era dincolo de ceea ce e depresia. Era o altă realitate. Gândește-te că, nu știu, creanga unui copac, care e un lucru natural să fie strâmbă, tu o simți ca pe o durere. Privirea dintre doi oameni, ca pe o gheară pe retină. Ploaia, ca pe o chestie de maximă agresiune care te paralizează. Și plânsul de 36 de ore, și așa mai departe.

Și ca să gestionezi această relație a unei lumi total alta decât aia în care cumva știi să funcționezi, niciun recurs cultural nu te ajută. Adică da, ai partea aia științifică, terre à terre, care nu te ajută. „Măi, e o ploaie de vară. E un fenomen meteorologic. Meteo. E meteo! Plouă!” Și la un moment dat am auzit o voce de copil, care zicea: „Plouă. Da, plouă cu gândaci.” Și am început un joc cu el: plouă cu gândaci, plouă cu roboți, plouă cu pisici… Zicea „dar știi că am acasă opt pisici albe, și la mine acasă totu-i alb, mama-i albă, tata-i alb, masa-i albă, pereții sunt albi”, nu știu ce. Și zic, „a, foarte interesant, să mă duci și pe mine la tine acasă!” Și am făcut acest salt în virtual. Și cu acest salt în virtual eu brusc nu am mai simțit agresiunea ploii și am reușit să mă liniștesc. Și după, acel copil a fost o prezență timp de cinci ani în viața mea. Alături de toți copiii din cartier. S-a făcut atunci o resoftare, practic. Pentru că eu am început să privesc lumea prin ochii lor și să rad tot ce era irelevant. Și prin toate poveștile lor, care țineau de tot felul de jocuri fantastice sau virtuale, saltul s-a făcut evident atunci. Al unei conștiințe și al unei conștiențe în virtualul în care, dacă este gestionat bine, lucrurile sunt wow. (râde) Sunt de wow, nu de bau-bau!

 

CEILALȚI

Așa senină și veselă cum este, Iuliana dă mereu impresia că se luptă sau cel puțin pledează pentru ceva. Își pune la bătaie talentul, mintea, limbajul iscusit ca să explice și să pună la punct aspecte pe care le-ar vrea reparate. Una dintre problemele de bază pare a fi, pentru ea, spiritul în care suntem educați. Și prin „noi” nu se referă neapărat la „noi, românii”.

Avem o educație extrem de proastă, extrem de proastă! În care nu este cultivat de ce avem nevoie să fim frumoși. Ci sunt cultivate niște forme de putere și nevoia de a fi tot timpul într-o competiție. De a gândi sentimentele într-o competiție! Călcatul cu bocancii. Ajungi să faci niște lucruri abominabile, doar pentru că vrei să obții ceva. Și atunci, toate lucrurile astea nu fac decât să te încarce cu lucruri extrem de negre pe care le ai de dus, care la un moment dat te sufocă și, inevitabil, te urâțești.

Nu există o cultură a frumosului, sau a emoției, sau a sensibilului. Ăștia, cei care sunt înzestrați cu sensibilitate extremă,  cu o lumină foarte specială, sunt niște oameni agresați, hăituiți. Care luptă ca să păstreze ceea ce au, până când la un moment dat sunt sufocați. Pentru că atipicul este primul lucru pe care societatea îl execută. Iar „societatea” pornește de la prieteni, de la apropiați.

Există o soluție pe care doar individul poate s-o dezvolte, pentru că nimic nu îl protejează. Depinde cât reușește să lupte cu chestia asta, sau să se apere, sau să-și găsească formele cu care să păstreze toată minunea cu care a fost înzestrat. Dacă ne uităm la formele în care se intră de fapt, au ajuns niște cuști în care oamenii intră și în care se dezvoltă un infern mai devreme sau mai târziu.

Văd o ieșire din situația asta. Prin empatie. Văd o ieșire prin educație, prin a da curaj oamenilor sensibili și viziunii lor asupra vieții. La nivel individual să ajungi să-i aperi și să-i favorizezi, și să lupți pentru ei în contexte în care nici cei mai apropiați nu îi înțeleg până la capăt. Pur și simplu să deschizi ferestre care par, poate, o nebunie, un lucru neînsemnat, nimic. Dar dacă tu crezi că, de fapt, lucrul ăla contează, cu siguranță în celălalt capăt al lumii s-a întâmplat o minune.

Dar lumea în care noi trăim este lumea în care dăm și trebuie să luăm imediat. Și acest mecanism face să ne elimine de fapt exact această dimensiune magică.

Când Nobelul pentru știință e dat unei cercetări din care tu afli că ești 5% informație genetică și 95% informație epigenetică, ajungi să crezi că, de fapt, ești responsabil pentru ceea ce ești. Și că lucrurile nu sunt decât forme ale alegerii tale. Atâta vreme cât e un mecanism atât de lax, e un mecanism în care poți interveni. Dar dacă tu poți interveni, înseamnă că trebuie să-ți pui problema. Și ca să-ți pui problema, trebuie să razi niște automatisme. Și sunt atâtea forme în care îți razi automatismele… Adică, până la urmă, dacă vrei, ajungi acolo. Nu e mare brânză.

 

ANIMALUL TACE

Iuliana a făcut mai întâi Facultatea de Litere, apoi Pictura. Lucrarea ei de licență de la Litere a fost despre tăcerea în scrierile lui Plaut. La o primă vedere, sună complicat.

Niciodată nu mi-a plăcut educația făcută cu multe explicații. Sunt foarte convinsă că în tăcere se întâmplă lucrurile, de fapt. Acolo, în lucrurile alea nerostite. Și am început să studiez acest lucru nerostit, și am ajuns să studiez aspectele de pragmatică a comunicării, și de acolo am ajuns la a studia tăcerea în piesele lui Plaut.

Singurul lucru pe care Plaut îl știa, ca mic copil, era publicul. Pentru că, venind dintr-o familie de actori, el tot timpul a fost în public și a simțit ceea ce a fost pe scenă. Și ce i-a lipsit, și ce ar fi vrut și nu avea. A început să scrie luând subiecte care, de fapt, erau reprezentate tot timpul, dar mereu gândindu-se la ce i-a lipsit lui, ce ar fi vrut să trăiască și nu a trăit. Și a devenit un fenomen. El a făcut publicul parte din. Publicul ajunsese să știe mai mult decât fiecare personaj de pe scenă.

Involuntar, el prin scriitură a creat un alt spațiu. A creat altă convenție. Și a revoluționat teatrul. Abia mult mai târziu stilul ăsta a devenit convenție elisabetană – trei laturi accesibile publicului și numai o latură ascunsă.

*

Tăcerea a interesat-o atât de mult, încât a simțit nevoia să se orienteze și spre manifestarea ei materială.

Studiind tăcerea, am ajuns inevitabil la nevoia de a reprezenta în imagini. Am zis că nu este suficient să te duci acolo, este nevoie să te duci acolo și să faci vizibil. Și atunci am făcut a doua facultate, pictura.

„Nu este suficient să te duci acolo, este nevoie să te duci acolo și să faci vizibil.”

Studiul spațiului a continuat să fie foarte important, împreună cu studiul tăcerii. Mergând până la formele de esențializare, în care, ca să creezi un spațiu, în primul rând trebuie să-l golești. Ca să-l golești, trebuie să ajungi până în punctul în care golul să poată fi viu. Dacă reușești ca golul să fie viu, e o formă de foarte mare performanță. Dacă ajungi să creezi magicul într-un spațiu gol, în momentul în care adaugi formele în acel spațiu nu vei avea decât o ștachetă foarte ridicată. Dar dacă umpli un spațiu fără să ai acest moment zero al spațiului gol care trăiește, poți să aduci niște forme care tot timpul vor fi anapoda.

Spațiul gol trăiește dacă cineva reușește să-i vadă viața. Respiră în secunda în care i-ai găsit sensul, i-ai prins sămânța de adevăr și frumos și l-ai făcut vizibil. Câteodată pentru asta e necesară doar o lumină, sau doar un miros care să-l însoțească, un punct de culoare; câteodată trebuie să dispară un perete sau trebuie făcută o reparație, acoperită o podea cu o materie care lasă pereții să trăiască sau invers. Și atunci mie mi s-a părut un demers necesar să ajung la ce înseamnă spațiul gol viu. Așa că am debutat în scenografie cu spațiul gol. Și în costume am debutat cu oameni goi. Dar demersul este ăsta! Sigur că așa, pe repede înainte, povestea este că eu am terminat Facultatea de Litere, de text, studiind absența textului, și am debutat în spațiu prin absența spațiului, în costum prin absența costumului, în pictură prin absența picturii; pentru că, în concret, asta s-a întâmplat. Adică a fost o expoziție în care, într-adevăr, au fost zece pânze goale. Dar ele au o poveste (râde).

„Dacă reușești ca spațiul gol să fie viu, este o formă de foarte mare performanță”

Pentru licența la Pictură, am luat animalul interior. Gândindu-l ca pe o limită a noastră, în sensul că sunt niște cutume ale unor instincte primitive, primare, care ne duc la niște forme de agresiune foarte mari, dincolo de ferocitatea animalului. Dar mai mult de atât, sunt atât de puternic implementate, încât, așa cum nu ai cum să condamni un leu că a omorât o pradă, nu ai nici cum să condamni acest animal. Este într-o zonă care ne aparține, că vrem sau că nu vrem s-o recunoaștem. Și care ajunge să se manifeste în momentul în care comunicarea, conectarea nu mai are loc. Atâta vreme cât ești conectat cu cei cărora te adresezi, sau vrei să trimiți un mesaj, schimbul energetic și de mesaj face ca animalul acesta să nu se manifeste. Până în momentul în care în comunicare intervine o ruptură, și asta inevitabil se produce, pentru că noi suntem pachete de emoții și de informații pe care le stocăm în mod diferit. Iar faptul că nu înțelegi, această spaimă și această frică, te duce să accesezi acel animal.

Demersul meu era o continuare a poveștii cu tăcerea, și atunci am gândit o trecere prin trei spații. Și publicul accesa alt nivel informațional decât imediatul. De tipul: să simți tactil culoarea, și nu vizual. Să ai acces la sunet nu neapărat prin urechi, ci prin vibrație. În primul spațiu, erai obligat să atingi niște texturi, pentru că altfel n-aveai cum să treci prin el. Al doilea spațiu era ca într-o capsulă capitonată, albă, în care practic aveai senzația unui cocon, a unei protecții, și nicidecum nu încasai albul ca pe o culoare, ca pe o lumină, pentru că era spațiu întunecat, dar alb; și cu acest film care rula dincolo de o perdea translucidă. Filmul era reprezentarea vieții invizibile, infinitezimale, viața intrauterină, forme ale vieții în locuri în care nu există oxigen.

Și următorul spațiu era spațiul radical. Era alb-negru, plin de lumină și avea pe jos granule de polistiren solid într-un strat de 30 de centimetri. Erau șase boxe mici, în spațiu, pe care tu nu le vedeai. Și un sunet care alterna sunetele unor câini nou-născuți cu sunetele câinilor agresivi. Sunetul creștea foarte mult, dar asta era la prima mână – îl lucrasem într-un studio, și ceea ce predomina erau niște sunete care antrenau diafragma, pe care urechea nu le încasa. Tu intrai, și pe pereți erau zece pânze goale, albe. Și în momentul în care intrai în spațiu, sunetul crea un câmp electric prin acele granule de plastic. Indiferent cu ce erai încălțat, inevitabil aveai contact cu acele granule, te afundai dincolo de gleznă. Și acest câmp electric îți trezea o anumită stare. Și acel sunet care antrena diafragma îți crea o anumită stare. Care era o stare din care nu voiai decât să ieși. Și nu aveai cum să ieși. Pentru că spațiul se închidea și pentru că erai obligat să te întorci de unde ai venit. Adică din nou în cocon și din nou prin acel parcurs. Și după agresiune, brusc aveai cu totul altă percepție. Instant.

 

ATINGI ȘI ARĂȚI ADEVĂRUL

Imersiunile în virtual sunt o metodă bună de a te salva, ca individ. Dar în ce măsură se poate exprima artistul, inclusiv în tenebrele cele mai adânci, comparativ cu a exprima atât cât crede că poate să digere spectatorul? În ce măsură are o cenzură a ceea ce construiește și explică?

Mecanismul este involuntar, cumva. Pe mine m-a pasionat foarte mult distanța de la text la imagine. Pentru că am, și am avut de mică această conștiință că spațiul ne determină de fapt. Și atunci, demersul care m-a stârnit a fost invers: dacă spațiul ne determină, atunci poți porni de la om, sau de la text, sau de la logos, indiferent de forma lui de reprezentare, verbală sau oricare ar fi, la a-i descoperi spațiul interior. Și atunci, dacă ajungi să vezi și să exprimi spațiul interior, să-l faci vizibil, el nu poate să fie decât o informație în plus. Sau ceva care nu poate decât să capteze spectatorul în niște forme extrem de subtile, care nu sunt formele în care se arată cu degetul sau îți explică. Limbajul spațiului are, în esența lui, forme de mesaje subtil reprezentate.

Și ceea ce se întâmplă în „a fi acum” are o doză de magie inexplicabilă și mai mare decât o are un text scris și citit apoi sau o imagine grafică, privită peste ani. Chiar dacă ele au o stabilitate mult mai mare la nivelul formei, această perenitate pe care o are teatrul, și efemer, are și acest plus de magie pe care celelalte arte nu o conțin. Doar pentru faptul că are acest ingredient al viului din „a fi acum”. Și asta e irepetabil.

„Frumusețea are greutate, și profunzime, și emoție puternică, atunci când are această adâncime a unui mâl.”

Profesioniștii într-ale frumosului relaționează, oricum, altfel cu „materialul de lucru”.

Când ai o formare plastică, o cultură plastică, și treci printr-un demers serios al unui studiu, și un exercițiu pur și simplu cultural în direcția asta, intenția nu mai este ca a celui care n-a trecut prin asta. Pentru că cel care n-a trecut prin asta tinde să estetizeze, tinde să facă frumos. Cel care a trecut prin asta își asumă urâtul până la nivelul lui cel mai profund. Și de acolo, când s-a dus în noroiul cel mai adânc, ăla de pute îngrozitor, și reușește să iasă la suprafață, ce scoate este diamant. Pentru că el conține și o tensiune pe care n-o conține frumusețea în sine. Frumusețea are greutate, și profunzime, și emoție puternică, atunci când are această adâncime a unui mâl.

După ce înveți să golești și să umpli, să cobori adânc și să aduci la suprafață, s-ar zice că ai cam înțeles cum se face arta și te poți opri liniștit. Fals.

După ce am făcut acest demers, lucrul ăsta este deja un automatism. Îmi doresc, după această perioadă de explorare și explicitare a formelor, să ajung din nou la esențializarea și epurarea formelor și la spațiul gol, viu. Cu siguranță, dacă-mi doresc asta, voi atrage oameni cu care să lucrez în direcția asta. Simt că sunt într-un punct în care mă îndepărtez de un registru și mă îndrept către alt registru. Am ajuns într-un loc în care am pur și simplu nevoia, dincolo de a exprima prin forme, să vină formele și să ajungă să îl umple pe spectator.

În Avalanșa chiar era vorba, pentru mine, de un sat turcesc din Dobrogea, unde am trăit în copilărie. Era un lac care se oprise unde începea grădina bunicului, și care acoperise trei sferturi din sat. Și când eram mică, încă se mai vedea turla bisericii. Iar singurul care avea barcă era unchiul meu. Și mă plimbam cu barca pe ulița fostului sat, și ei vorbeau: „asta-i casa lui cutare, asta-i casa lui cutare”. Și când treceam așa cu barca, și spuneau „asta-i casa lui cutare, casa lui cutare, ăsta-i acoperișul ăla de nu știu ce”, nu puteam decât să-mi imaginez ce e dedesubt. Nu vedeam decât case, case de oameni prin care mergeau pești… Iar universul ăla sigur că mi s-a părut fascinant.

Dar acum, pur și simplu, după ce m-am jucat atât de mult cu formele, cu culorile și așa mai departe, simt nevoia unei închideri și a unei esențializări din nou, printr-o expresie minimală.

 

 

MAGIA

S-ar zice că a încheia un astfel de interviu cu o întrebare despre freza intervievatului nu e chiar un final firesc, dar dați-i timp:

Băi, aici e ceva magic. Inițial, am lăsat capul pe mâna unui artist. Era un artist din Cluj, Codruța Farcaș, care începuse să se ocupe de stilism de păr. Și mie mi se părea foarte interesant ca un artist să se ocupe și de un lucru cotidian și s-o facă cu pasiune. Și am experimentat tot felul de asimetrii. Eram cobaiul perfect. Nu mă interesa trendul.

Bun. Ea a stat la Londra mai mult la un moment dat, și asimetriile, dacă nu le cultivi, devin ceva care nu mai are nicio legătură. Și clacasem nervos, și am băgat mașina. Apoi mi s-a părut brusc foarte trist, după toate nebuniile cu asimetriile alea pe care le avusesem. Și atunci, tot cu mașina, mi-am crestat niște desene. Îți dai seama cam cât poți să crestezi cu o mașină… Și brusc m-am luminat și m-am dus cu niște pensule la ea și am zis: „Codruța, aș vrea să te gândești că aceasta este o pânză și să o abordezi ca atare.” Ea aducea pigmenți de la Londra. Și exact cum pregătești o pânză, a început să-mi pregătească părul. L-a deschis la culoare, după care a început să-l picteze. Și s-a tot jucat cu capul meu. Eu atunci n-am dat foarte mare importanță subiectelor, deloc.

Codruța acum nu mai e-n București, colega ei a făcut un salon, a preluat toată povestea și a dezvoltat-o. Și sunt totuși 15 ani de când, în fiecare lună, mie mi se schimbă configurația. Sunt perioade când sunt plecată mult din București. Trece timpul, îmi expiră pictura! Și atunci, învăț oameni pe acolo pe unde mă duc. Mai învăț câte unul, îl învăț tehnică și-mi las capul pe mâna lui.

Nu sunt artiști! La Timișoara e vorba de o fată care cred că are 21 de ani sau ceva. Și care-și dorea să fie artistă… Eu cred și în forma asta de artist. Și dacă le cer ceva, niciodată nu va ieși.

Aici e șmecheria. Dacă le dai libertatea și încrederea absolută, ajungi să ai niște surprize fabuloase. Și oameni care n-au avut nimic de-a face cu penelul să aibă niște chestii… Și ce este cel mai fascinant este că am observat că are foarte mare legătură cu ce se întâmplă într-o formă sau alta, în momentul ăla, cu mine. Nu cu ei!

(Râde. Magia și-a făcut, și de data asta, treaba.)

Majoritatea articolelor de aici au apărut inițial în varianta tipărită a Revistei Arte și Meserii. Dacă ți-a plăcut, probabil mai vrei. Și noi mai vrem să tipărim.