-

Hepifeiși. (mic inventar cu ce îi displace lui George Roșu)

 
 
Eram prieteni pe Facebook. Îi dădeam like la desenele și glumițele cu pisici. Nu ne văzusem niciodată, dar era (și a rămas) unul dintre desenatorii mei preferați. Posta des, cu candoare glumeață, imagini despre lucruri banale care ne conturează viața, despre ultima picătură de cafea, apartenența națională, trenduri în artă și în general multe lucruri cu care eram de acord, dar mi-era lehamite să le zic eu.

Acum vreo trei ani, la un Street Delivery în București, mă fredonam pe strada Verona cea pietonizată și l-am recunoscut între două standuri. M-am întrebat dacă ar fi drăguț să merg, să-l salut și să mă prezint ca fiind unul dintre likeri. Nu eram sigură – înalt, pletos, cu ochelari și un zâmbet vesel-trist, nu părea genul care să aprecieze interacțiuni spontane cu oameni noi. N-am apucat să-mi răspund, că a venit el spre mine: „Ai părul mai lung”. Mai lung decât în poza de profil, adică. Se pare că eu, unul din miile de fani de pe Facebook, existam pentru George Roșu și-n viața reală. #uimire.

De-atunci mi-am propus să stăm cândva de vorbă, ca niște prieteni ce, iată, eram.

 

POANTE SERIOASE

George Roșu a revenit în București în toamna lui 2016, la Noaptea Galeriilor, în calitate de curator. Și artist. A avut și el expuse câteva „lucrăuțe”. Când l-am întrebat dacă în sfârșit a produs ceva lucrare serioasă, mi-a răspuns că „serios” este un lucru mare, iar exponatele lui sunt tot cu poante. Dar poante serioase.

De curând, Filarmonica din Brașov, orașul lui natal, a fost renovată, iar George se întreabă unde au mers banii. Pe peretele din fundul sălii, imposibil de acoperit sau trecut cu vederea, se lăfăia un banner mare cu sigla primăriei. George și prietenii au scăpat de el făcând mișto pe Facebook. „Dacă eram în Turcia, probabil mă arestau. Încă lucrează în favoarea noastră confuzia dintre artă și sarcasm. «Bă, tu faci mișto…?» «Nu, e artă!»”

A primit apoi, pe ocolite, un mesaj prietenos din partea Primăriei, cum că ar fi bine s-o lase mai ușor cu critica.

O altă poantă serioasă erau „petrecerile private”- postări îmbrăcate în haine de sărbătoare despre cum nu face nimic în seara respectivă, alături de pisica lui, Suzuka. Unele dintre ele aveau și meniu, descrierea programului artistic etc. „Înainte chiar era privat, eram eu și pisica. Pisica și cu mine. Era o chestie de amărăciune, de singurătate. Marcam momentul. «Ce faci în seara asta?» «Nimic». Acum e prietena mea care stă cu mine, fără pisică.

 

ARTIST LA ORAȘ

Pisica a rămas la Brașov, unde în lipsa lui George are voie să intre chiar și în bucătărie, iar el și prietena au migrat la Cluj, unde locuiesc acum.

Îi place mai mult la Cluj decât la Brașov, cu excepția lipsei pisicii.

Brașovul nu are nimic specific, crede George. Când merge undeva să reprezinte Brașovul ca artist, „nu reprezint Brașovul ca pe ceva cultural, ci ca pe un loc. Asta e o scuză ca să nu-mi asum ce-i acolo”. Zice că nu urăște Brașovul pentru că e hater, deși e hater.

Când a candidat pentru a fi capitală culturală, Brașov a mers pe sloganul „Cultura Muntelui” – „pentru că altceva cultural nu aveau (…) Dar înțeleg de ce, e chestie de bani” zice, referindu-se la edili. „Nu că n-au. Că vor mai mulți.”

Singurul spațiu pe care îl poate numi „de artă independentă” din orașul lui de baștină este RAFT, curatoriat chiar de George. Adică un raft de 40 de centimetri, într-un spațiu al  Universității Transilvania, unde George pune artiști care îi plac lui.

La București, însă, îi place că există MNAC. Este posibil, crede el, ca și amplasarea în Palatul Parlamentului să fie o super lucrare de artă în sine. Îi place că e accesul mai greu, ca să nu vină chiar oricine. Dar în rest, nici Bucureștiul nu-i place.

Când l-am întrebat cum ar arăta orașul lui ideal, s-a gândit la un fel de Islandă fără foarte mulți munți, cu blocuri, cinematografe și cărți.

Acum, orașul lui George este Clujul, pe care îl tolerează. „Aveam de ales între București și Cluj. Pentru mine e aceeași chestie, mor de foame în orice oraș. Dar nu sunt corporatist, nici programator.”

 

ARTISTUL ȘI ARTA SA

Dacă tot am ajuns la inaniție, am început să mă întreb, cu voce tare, ce-i arta asta contemporană pentru care merită să mori de foame. Și să caut să fac delimitări conceptuale. „Da, de-acolo încep confuziile. Nu încerca asta”.

Totuși, am riscat și am întrebat despre curatoriat versus artiști. „În România nu există, de fapt, curatori – eu nu sunt curator de meserie sau ceva. În cel mai rău caz, sunt artist. Ceea ce este destul de greu.” George vede treaba curatorului ca fiind „să facă astfel încât arta contemporană să ajungă la mase drept ceva normal. Ca o chestie consumabilă, în sensul bun.”

Pentru că, în sensul rău, consumabilul înseamnă kitsch. „Am așa un filtru de kitsch în care încaaap… (descrie cu mâinile ceva baban) Ca o pâlnie imensă! (…) Kitsch-ul e făcătură, nu imitație. El nu doar imită, el te minte că este. Kitsch-ul nu e bun.”

Falsul neasumat, deci, este cel care-l calcă pe bătături pe George Roșu. Celălalt tip de fals, cum ar fi imaginea de bunăstare cu ponei roz pe care mulți dintre noi ne-o creăm pe profilurile de Facebook, sau faptul că avem instrumentele pentru a deveni într-o clipă  designeri, fotografi sau cântăreți, este ceva firesc, pe care-l poate tolera și înțelege. În afară de selfie. „Selfie mi se pare o boală mintală.”

Crede că arta duce lipsă acută de originalitate și îi displace profund cuvântul „creativ”, sau confuzia pe care a ajuns el s-o reprezinte: „OK, totu-i creativ. Există kitsch creativ? Da, sigur există. De ce-i spune creativ? Putea să-i spună altcumva. Recreativ! Faci chestii în pauză, cu mânuțele, nu? Aia-i recreativ, de la recreație. Și cărțile de colorat… Ce dracu’ e creativ la o carte de colorat?”

…și am ajuns rapid la întrebarea dacă mai ai cum să creezi, efectiv, lucruri de la zero absolut și la problema lui „totul s-a mai făcut”. „Când nici tu nu știi că s-a făcut și ajungi la o chestie, atunci se pune că-i de la zero. Nu știu, cred.”

George Roșu e cunoscut ca ilustrator, dar nu prea e de acord cu asta: „Când te prezinți ca ilustrator, lumea se așteaptă să ai ilustrații, dar tu ai desene. E o confuzie acolo. Sunt ilustrator sau ce dracu’ sunt? Nu-mi place termenul ăsta, că trebuie să ilustrezi ceva. Ilustrații la ceva, de exemplu la un text. Nu, că eu îmi fac și textul. Și atunci mai sunt ilustrator sau sunt scriitor? I dunno.”

Desenele lui George Roșu sunt cel mai ușor de recunoscut prin E-ul care are patru picioare în loc de trei. „Treaba cu e-ul este de când eram mic. Maică-mea mi-a povestit, și-mi aduc aminte foarte vag, că desenasem o balenă și-am încercat să scriu e-ul cu 4 linii, cu această inocență…”

 

ARTISTUL ȘI FAIMA        

E-ul patruped, poantele serioase, desenele despre lucruri foarte obișnuite și, nu în ultimul rând, Facebook-ul l-au făcut cunoscut pe George Roșu. L-am întrebat dacă și în ce fel se consideră faimos. „Una e să fii cunoscut pe Facebook, să iei zece like-uri pe minut și alta e să te oprească lumea pe stradă. Sper să n-ajung să mă oprească lumea pe stradă, ca pe Lăcătuș sau ca pe Becali. Să fii faimos în România… de ce ai face asta? Dacă ajung așa, ceva n-am făcut bine. N-ar avea sens. Nu e treaba mea.”

Crede că, dacă vrei faimă și ai decis s-o cauți devenind artist, nu ți-ai ales meseria bună. „E OK să ți se recunoască scrisul, gen să se știe a cui e imaginea când o cropuiești și-o furi pe Instagram. Dar e chiar aiurea să fiu faimos pentru că desenez pisici pe Facebook. Înseamnă că cineva n-a înțeles cu ce mă ocup!”

Deci: nu Brașov, nu kitsch, nu fani care să-l oprească pe stradă, nu „creativ”, da pisici. Și, într-o discuție despre atâtea lucruri care-i displac, am putut intui ce ar putea să-i placă lui George Roșu: pare să fie un fan al normalității, care preferă să fie lăsat în pace să deseneze despre lucrurile mici și obișnuite, atât de importante.

 

UPDATE MAI 2017: Între timp, pisica Suzuka a călătorit și s-a reunit cu George la Cluj.

Majoritatea articolelor de aici au apărut inițial în varianta tipărită a Revistei Arte și Meserii. Dacă ți-a plăcut, probabil mai vrei. Și noi mai vrem să tipărim.