-

Hertz, Love, Dance

 
 
Love Hertz sunt următorii domni: Alex Ioniță (chitară), Michael Acker (bas) și Matheus Jardim (tobe). Ceea ce nu înseamnă că în live-uri nu ne surprind și cu alte apariții, cel mai frecvent cu a Petrei Acker (o combinație rară de voce melodioasă și fermă în același timp), însă cei trei reprezintă nucleul constant al trupei. Iar dacă pe Matheus poate nu ați avut ocazia să îl ascultați, căci stă mai mult în Viena, cu proiectele lui Alex și Michael sigur v-ați mai întâlnit. Dacă aveți, cum am avut și eu, impresia că vin din lumi oarecum diferite, colaborarea dintre ei este încă o dovadă că muzica nu are bariere.

Love has to hertz

Alex lucrează la acest proiect din 2008.  A început să pună genul acesta de muzică pe scenă, un mix de muzică house cu live band, începând cu L’Orchestre de Roche. Deși L’Orchestre a avut o prezență destul de bună pe harta festivalurilor din țară, proiectul s-a stins. L’Orchestre era o trupă destul de experimentală. Alex își amintește că fiecare concert era în felul său diferit. Deși încerca să stabilească un mod de a cânta, o bună parte din el rămânea session. La voce era Bean, de unde și componenta de hip-hop a formației, iar la bas, Americanul de la Cred că sunt extraterestru. O formulă care emana multă energie.

Love Hertz a preluat tempo-ul de la L’Orchestre,  deși Alex crede că Love Hertz s-a dat puțin în spate cu 2 bpm.  Este un proiect ceva mai muzical decât L’Orchestre, care era mai darkish. Love Hertz este mai pozitiv, ca armonie, ca stare. În Love Hertz, greutatea din balanță s-a mutat puțin din zona electronică spre instrumental. Ideea din spatele vechiului proiect însă a rămas vie, iar acum doi ani Alex a lansat ideea de Love Hertz la Waha Festival. Tot el a propus numele. Este un joc de cuvinte destul de clar, Love Hertz / Lover Hurts. Love doesn’t have to hurt, but love has to hertz. Un nume care transmite ce trebuie: dragostea de a cânta, de a combina sunete noi, dar și electronic cu analogic. Și lui Michael i se pare un nume bun pentru o trupă de soulful house. „Deja e bouncy numele”, spune el.  Iar jocul de cuvinte reprezintă foarte bine intenția lor. „Cumva ne-am săturat amândoi de negativism”, completează Michael. Nu mai vor drame la microfon. „Știu, într-adevăr, e profunzimea artistică atunci când o dai acolo jos, dar hai să ne distrăm un pic”, adaugă Alex. „Am o problemă cu artiștii care încep pozitiv, și e frumos, și e fun, și pe urmă de dragul artei încep să intre jos, în tristețe. Mi-ar plăcea să rămână pe filmul ăla, să ne dea un motiv de bucurie: când dai drumul la radio, să asculți ceva care nu îți spală creierul.”

La un an de la primul concert de la Waha, au scos un clip și un single. Când l-a întâlnit pe Michael, Alex i-a spus:  „Din respect pentru muzică te invit să participi în proiectul ăsta”. „După câteva zile a venit la sală și știa toate piesele. Incredibil. Și am început să lucrăm mai serios. Atunci ne-am înfrățit. Love Hertz a devenit cumva Michael și cu mine”. Iar el a acceptat, printre altele pentru că îi era dor „să groove-uiască liniștit pe niște linii simple”. Nu mai făcuse asta de la The Others încoace și își dorea să cânte din nou piese de dans. Au început apoi să producă muzica împreună. Alex a stat trei zile la Michael în apartament și au început un prim colaj de piese noi. Și așa a început proiectul cu adevărat, în primăvara lui 2016.

De obicei, Alex îi arată lui Michael un ritm și o armonie. „Și cumva trebuie să îl impresionez. Dacă îi dau ceva banal, oricum ia basul și face ceva amazing din treaba asta, dar cumva încerc să îi dau ceva să îi placă. Și el pune mâna pe bas și rupe orice reflex. Nu știu dacă el înțelege ce aș vrea sau suntem frați de groove, dar, pur și simplu, când se apucă și trage bas sau vine cu linie de bas, this is it.” Așa că niciodată nu  îl lasă să tragă o nouă linie pentru o piesă a doua oară.

Câteva piese pleacă însă de la bas. De obicei, cînd Michael aduce linii de bas care îi plac, Alex mai scoate din armonie, lasă să se audă basul. Abia în momentul acela dictează basul ce se va întâmpla cu piesa. Pentru ei, basul reprezintă curaj, forță. Michael spune că tobele sunt coloratura, împachetează toată treaba, deși, în mod normal, în alte muzici, basul este cel care face legătura dintre armonie și ritm.

Alex: Îmi dau seama că acordurile sunt faine, când Michael lasă jocul, își ia basul repede și începe să cânte. Dacă e ceva ce nu îl impresionează, continuă să se joace.

Michael: Și apoi, începe să se schimbe informația cumva de la unul la celălalt, el bagă acordurile, eu bag linia, după care mai bagă el ceva acolo pe calculator, mai zic și eu ceva ce aș vrea să aud și așa se ridică încet-încet.

Michael juca Black Ops 3. L-a șters din cauza unor relative mustrări de conștiință, gândindu-se că, dacă ar studia cel puțin la fel de mult la bas, i-ar fi mai util. Îi plăcea jocul, fiindcă e un exercițiu foarte bun de reflexe. Funcționa ca o cafea dimineața: se trezea, dădea o tură de Black Ops 3, pentru zece minute, după care era alert.

Alex: Ar fi tare să vedeți o zi din viața lui Michael. Dacă nu face nimic, are niște bile pe care le învârte foarte virtuoz în mână. Chestii de exercițiu, e un maniac cu studiul. Probabil la fel este și cu Black Ops.

După ce trag piesele, înregistrările ajung la Matheus pentru a pregăti tobele. „Matheus este foarte bun. E unul dintre acei tobari care îți schimbă total perspectiva, și s-a prins imediat. La Desculț în iarbă am cântat fără nicio repetiție, s-a urcat pe scenă și am dat direct. Și asta ne dă o siguranță foarte mare, că putem face orice. Practic îi trimitem pe net ce facem, studiază, vine și cântă direct”, povestește Alex.

Piesele care nu sunt înregistrate intră în live. Le aranjează în concert. Dacă nu sunt piese propriu-zise, sunt bucăți care intervin între piese. De aceea, multe concerte au forma unui session în care piesle curg una din alta. Deși la Desculț în iarbă, în Parcul IOR, am simțit multe pauze bruște și momente de oarecare derută, am înțeles că s-au datorat unor probleme tehnice. Pauzele acelea nu trebuia să fie acolo. Cert este că până acum nu au aruncat nicio idee. Dar și pentru că au fost selectivi cu ideile lor:

Michael: E ca atunci când socializezi. De obicei, nu îmi vine să spun nimic până nu e ceva ce ar avea vreo relevanță, sunt mai tăcut. Și așa vorbesc și muzica, stau mai întâi și aștept până îmi vine ideea care sunt sigur că o să rămână, încerc să nu aberez.

Din acest motiv regretă că nu au înregistrat toate session-urile lor: „Prima dată când am cântat cu Love Hertz la Waha a fost session și a venit inginerul în fața scenei după ce am cântat: „foarte tare, ai înregistrat?”, „Nu”. După aia, a umblat după mine două zile cu sandwich-uri să-l iert.”

„Facem muzică pentru public”

Se descriu drept una dintre trupele care cântă din drag. Le place să cânte și să vadă publicul cum se conectează cu bucuria lor. „Publicul este un membru. Când cânți pentru 50  de oameni este cumva, când cânți pentru două mii de oameni, e altfel. E sinergia asta a publicului”, spune Alex.

Tot legat de relația cu publicul, constată că, în prezent, muzica lor este mai degrabă de club, deși și-ar dori să fie trupă de scenă mare. Să strângă o echipă de tehnicieni și de oameni care să poată să pună show-ul pe scene mari. Pe scene mari, planul este să colaboreze cu mai mulți artiști: suflători, orchestră, butaforie scenică, dansatori, visuals.

Rar îi ia prin surpindere reacția publicului. În timp ce aranjează unele piese, își spun: „aici or să sară-n aer, aici facem un stop și așteptăm țipetele lor”. Ei fac muzică gândindu-se cum să facă pentru ca publicului să îi facă și să se bucure de ce fac. „Le exploatăm atenția. Ei vin acolo să fie mișcați iar. Și fiecare lucru pe care îl facem îl facem pentru ei. Probabil că, dacă nu l-am face pentru ei, ar ieși o muzică din asta total ciudată, am evita armoniiile clasice, ar fi ceva ce numai noi am înțelege. Dar nu-i asta, noi vrem să fie fun, să fim cu ei”, spune Alex.

Nu sunt obișnuit ca un artist să recunoască faptul că face muzică pentru public. „Noi am acceptat condiția de performer-i demult, cântând în multe proiecte și multe concerte. Pentru că e un respect pe care trebuie să îl ai vizavi de public. Dacă tu vii să îți faci filmul tău acolo, da, e un freak show, poate chiar e ceva minunat, dar în definitiv noi suntem în slujba oamenilor. Și nu din consumerism, ci, pur și simplu, fiindcă, dacă scot chitara acum, chiar vreau să vă mișc puțin, să cânt ceva care să vă bucure, nu să îmi fac eu filmul meu. Muzica e, de fapt, comunicare, și în momentul  în care publicul înțelege, se vede pe chipul lor, se vede din cum se mișcă- și înseamnă că atunci am desăvârșit actul artistic, când publicul s-a conectat cu noi.”  Alex își amintește: „A venit odată la mine o fată în timp ce puneam muzică și mi-a mulțumit în engleză că i-a trecut durerea de cap. Apoi am vorbit în românește, dar inițial credea că nu sunt român. Michael, pe tine te-a pupat vreodată vreo fată după vreun concert, așa fără să o cunoști? Pe mine da, și asta a fost o reacție frumoasă.” Michael, în schimb, are alte amintiri plăcute: „A fost un moment când am groove-uit atât de tare, încât oamenii s-au urcat pe mese și dansau pe mese în fața scenei.  La un moment dat, m-am urcat și eu cu ei pe masă, eram împreună și cântam acolo. Ăsta e un fel de compliment care te împinge mai departe. Alt compliment a venit din partea unui profesor, Mircea Tiberian, care e mentorul meu. El nu zice foarte des că e bine, îți zice doar atunci când chiar consideră că e bine, și atunci are și mai multă valoare. Acum câteva luni, la un concert, era ziua de naștere a cuiva și i-a adus un CD. Dar, după concert, mi-a spus că o să îmi dea mie CD-ul ăla, că am cântat mișto”.

Se întâmplă ca publicul să nu rezoneze cu ceea ce fac? „Nu. Dar, cu cât e mai sceptic publicul, cu atât e mai tare, pentru că e hard to get, e o provocare. Eu văd scepticismul publicului ca pe o oportunitate”, crede Alex. Michael este însă ceva mai pragmatic. Jocul acesta hard to get nu e tocmai stilul lui. Îi place ca relația cu publicul să fie mai simplă. Dacă simte dezinteres, percepe acest lucru doar ca pe un efort în plus, care îi distrage atenția de la muzică: „Mie îmi trebuie să îmi pot da drumul, pur și simplu, complet și fără să existe un fel de inhibiție. Și, de aceea, nu îmi place să cânt cu oameni care sunt neexperimentați și încă au emoții. În cazul ăsta, eu știu că Alex mai are poate din când în când câte un impuls de inhibiție dar nu se simte, el se descurcă cu chestia asta mult mai bine. Mie nu îmi place și din cauza asta am eliminat-o cumva din setul meu de sentimente.”

Dar inhibiția se poate controla? „Din propria experiență, pot să spun că inhibițiile strică comunicarea dintre muzicieni în timpul concertului, omul începe să gândească și nu își mai dă drumul la intuiție. Dar se mai întâmplă să apară. Să fiu inhibat de cineva din public sau chiar din trupă, sau să nu fiu foarte sigur pe structura unei piese, de exemplu. Dar sunt conștient de faptul că muzica ajunge unde trebuie, doar dacă o cânt cu toată convingerea. Așa că mi se pare important să-mi setez mintea că nimeni din trupă sau public de fapt nu e mai presus decât celălalt. Suntem doar aici să ne distrăm împreună, și dacă apare o notă gresită.. nu-i nimic, următoarea o să fie unde trebuie.”

Dansul

Ce aduce Love Hertz față de alte proiecte? Dansul – spun la unison.  „Muzica ajută ca noi să ne dezinhibăm atât de tare și să dansăm între noi. Și în momentul în care dansezi, nu cred că poți să ai un gând negativ, e ca o meditație”, spune Alex. Adaugă că ceea ce fac ei este o muzică universală. „Poți să zici că e o muzică universală, atunci când poți să pui căștile unui copil din Tel Aviv și el să spună că e cool, uite ce tare e, înțeleg”. Michael descrie ceea ce fac ca fiind o muzică bazată pe un groove repetativ, spre deosebire de jazz-ul pe care îl cântă de obicei, în alte proiecte, unde ideea e să nu repeți. Aici simte că muzica provine cumva din meditație. „La fel cum erau tobele africane cu ritmuri ca ei să intre într-un fel de transă sau o anumită stare sau ca să își facă curaj pentru o luptă”. Alex plusează: „E ca o mantră, pe care o repeți până ți-o însușești și devine a ta. Și mai e principiul: make simmetry than break simmetry. Mergem, facem o chestie repetitivă, pe care o înțelegem toți, după care ne jucăm cu chestia asta, rupem simetria și impresionăm plăcut. Dansezi, te surprinde cu ceva rupere de ritm, și atunci te bucuri că înțelegi. Mantră cred că e corect: repeți ceva până când îi uiți înțelesul, doar pentru a înțelege adevăratul înțeles din spate.

Relația dintre cei trei muzicieni este bazată pe respect. Alex îi admiră foarte mult pe Michael și pe Matheus. Le place foarte mult să cânte împreună. Pe Michael l-a convins să rămână alături de Love Hertz simplitatea cu care abordează Alex piesele. Pur și simplu, scoate ideile și le pune pe masă, nu stă să se gândească prea mult, nu se complică. „Stăm împreună și într-o oră avem o piesă, lucrăm simplu, nu există niciun fel de orgoliu în combinația asta, putem să spunem absolut tot ce vrem și fiecare înțelege ce vrea să spună celălalt și nu interpretează altfel decât ar trebui, cum se întâmplă în multe situații. Ceea ce e foarte mișto.”

Au planuri mari. Poate niște petreceri unde să rezerve o seară întreagă din club și să vină cu DJ-ii lor și să cânte toată seara. Un warm –up cu ceva improvizație de jazz, apoi Love Hertz, după care DJ care să țină afterparty, și tot ei apoi poate. „Avem multe de vorbit muzical și poate de-asta ne-ar trebui mai mult spațiu, mai mult timp”, mărturisește Alex.

L-am întrebat ce asculta în căști în timpul interviului. Asculta Love Hertz.

Majoritatea articolelor de aici au apărut inițial în varianta tipărită a Revistei Arte și Meserii. Dacă ți-a plăcut, probabil mai vrei. Și noi mai vrem să tipărim.