-

HOP în FNT – noroc cu „ăia mici”

 
 
Poate pentru că, la fel cu mulți colegi de breaslă, n-am reușit să intru la „alea bune”, sau poate că resimt eu exagerat de acut oboseala teatrului românesc, nu știu sigur – cert e că singura piesă văzută în FNT 2017 care m-a impresionat și m-a bucurat a fost joaca participanților la Gala HOP de anul acesta.

Nu a fost  o piesă per se – a început ca un fel de omagiu către Cehov, în care granițele dintre autor, personaj și spectator erau la discreția tuturor; a scos capul și Shakespeare pe ici, pe colo, cu câteva monologuri, totul garnisit cu schițe simpatice, autoproclamate kitsch, despre cum e să fii actor tânăr.

Am văzut Hamlet spus mai profund de cineva abia ieșit de pe băncile facultății decât de un superstar internațional. Un Hamlet la care m-am conectat fără efort, cu toate că era doar un monolog scurt, scos din context, cu același ritm și aceleași arhaisme pe care deja le considerăm greu de făcut să sune acceptabil în secolul XXI. Am văzut o Nina de care mi-a fost nu numai milă, ci și un pic teamă – pentru că era prea apropiată de nevrozele mele. Am regăsit, după o lungă absență, plăcerea de a râde la o scenă comică fără să scapi din tridimensionalul sentimentului, fără să hăhăi ca un ghiolban la o cioacă de autobază. Cumva, oamenii s-au aruncat în teatru curat, sincer și entuziast, fără motive secundare. Și asta am simțit cu toții.

…toți vreo 40 de spectatori, adică, pentru că atâția am fost. Sala micului Teatru ACT  îmi părea, pentru prima oară, mare, pentru că sufla vântul prin ea. Intrarea a fost liberă, cu toate astea  cu excepția mea, păreau să fie mai degrabă rude, prieteni sau profesori ai actorilor. Eu am venit la sigur și am avut dreptate – îmi făcusem socoteala că oamenii care au muncit la Costinești în vara asta nu au cum  să dea greș. Se pare că, însă, nu mulți au gândit așa.

Din câte știu, spectacolele de semi-bulevard, măsurate și anunțate în „număr de persoane pe scenă”, încă se joacă cu sala plină în fiecare seară, nu?