-

Hot Casandra – De ce e Casandra hot?

 
 

octombrie 24, 2012


Îi ascultasem muzica şi nu prea. Nu m-a prins din prima, dar cred că te agaţă după mai multe ascultări. Totuşi, nu mai plecasem de mult aşa de reticentă la un interviu cum am ajuns la întâlnirea cu Paul Ballo. Ceva din vocea lui de la telefon, tonul său din câteva interviuri date înainte de ăsta şi nişte chestii citite pe net îmi coborâseră aşteptările. Recunosc că mă aşteptam să dau de un tip snob, arogant şi pretenţios. Am vrut totuşi să îl cunosc, ca să aflu cum o face el atât de hot pe Casandra în ochii (şi urechile) multora. Şi, după ce-am pornit reportofonul şi am trecut de întrebările de încălzire, am dat de cu totul altă persoană decât îmi imaginam şi am înţeles de ce e Casandra o tipă mişto. Răspunsul mai jos, în câteva verbe.

Paul e peste tot şi face de toate. La propriu. Când era mic a cântat puţin în corul Minisong, condus de mama lui, soprana Bianca Ionescu. Nu i-a plăcut, nu se simţea bine acolo, aşa că şi-a găsit alte preocupări, care le stau mai bine puştilor de opt ani. Trei ani a jucat fotbal la FC Naţional, o vreme s-a dat ca nebunul pe skate şi între timp „am luat microbul tobelor de la un prieten cu care jucam fotbal”. La baterii a cântat ba pe rând, ba în paralel, pentru  Kumm, The Amsterdams şi Go To Berlin, iar de doi ani şi ceva are proiectul lui, de care ţine cu dinţii. Live, o trupă, în studio, un proiect solo. De curând şi-a reluat activitatea la Go To Berlin, unde mai nou e vocal. A, şi-ntre timp, a intrat şi în cor, la teatrul de operetă. Cântă în Romeo şi Julieta. Pentru că poate.

Paul ascultă. Sfaturi mai puţin, dar muzici „cât cuprinde”. Da, muzici, la plural, pentru că Paul nu strâmbă din nas. Crede că nu te poţi numi cu adevărat muzician, dacă nu asculţi tot ce se întâmplă simultan cu tine şi tot ce s-a întâmplat înaintea ta. Nu trebuie să îţi placă tot, dar „trebuie să ştii un pic şi de-acolo şi de-acolo… Că nu există degeaba, ştii? Măcar să îl înţelegi, nu să îţi placă să îl asculţi on and on. Chit că faci techno, chit că faci folk trebuie să ştii pe unde te situezi. În ce an te afli. Că totul a evoluat. Folkul era una pe vremea lui Bob Dylan şi e altceva acum, cu Bon Iver. Sună altfel. Şi tot folk e. Tot chitară. Dar parcă sună a altceva.”

Paul le nimereşte. Sau le intuieşte, dacă vreţi. Prima piesă cu adevărat a lui a fost Chroma. Diferită de tot ce a însemnat Hot Casandra după, dar şi de ce însemnase Kumm înainte,  e o piesă de ascultat iarna, la gura sobei. „Nu e foarte ascultabilă şi comestibilă. E-aşa un reverb… Am făcut-o chiar iarna când era un viscol din-ăsta crâncen şi-am şi înregistrat cu un reportofon, pe sub uşă [aici imită viscolul] şi-am pus pe piesă.” Fără să stea prea mult pe gânduri. Aşa a început proiectul Hot Casandra. Cu o piesă rece la fel ca iarna în care-a fost creată. Chroma a fost şi primul cântec pe care a lucrat cu vocea mamei lui, deşi mai toată lumea crede că singura lor colaborare e pe Hold Me Tight.

Paul se încăpăţânează. Să facă „nebunia lui”, chiar dacă s-ar putea să nu placă şi altora. Să creadă în muzica lui, chiar şi când primeşte descurajări de la oameni care contează. Când îi spui că „nu poate” sau că „nu e destul de bine”, Paul zice „nu e încă destul de bine” şi-ţi arată că poate mai mult sau că poate şi altfel. „După ce am renunţat când eram mic la muzică, mama şi-a pierdut încrederea că voi reuşi. A fost foarte sceptică atunci când i-am spus că mă apuc din nou. A zis: «Tu n-ai să reuşeşti niciodată, pentru că n-ai învăţat atunci.» Bun, n-am învăţat atunci, învăţ acum. Şi i-am arătat că pot, iar acum are încredere în mine şi mă susţine”. Azi blochează criticile negative. Are încredere doar în câteva voci apropiate şi avizate şi, cel mai mult, în propriul simţ al autoevaluării. „Dacă stau să ascult tot ce zice ăla şi celălalt, îmi dau seama că ar trebui să mă las de muzică într-o săptămână cel mult… nu prea mă uit la ce se scrie, pentru că eu ştiu clar dacă mi-am făcut treaba. Le ştiu şi pe-alea rele, le ştiu şi pe-alea bune, lucrez la alea rele, să îmi îndrept greşelile şi încerc, chiar dacă sunt 20 de oameni, chiar dacă sunt 300, să cânt la fel. Încerc să nu trag chiulul.”

Paul îndrăzneşte. L-am întrebat dacă există vreo direcţie muzicală în care i-ar fi teamă să pornească. Nici vorbă de-aşa ceva. Hot Casandra e electropop pentru că aşa a ieşit, cum spune Paul, dar nu se teme de niciun stil. „Momentan aşa a ieşit. Poate că următorul album va suna a altceva. Va suna ca, nu ştiu, Calvin Harris sau ca Rihanna. Sunt sigur că şi chestiile de operetă pe care mama le-a tot cântat şi pe care le-am ascultat în casă n-au cum să îmi fi trecut pe lângă ureche, dar să văd cum le şi îmbin. Dacă se potriveşte să fac o fuziune din-asta de operetă cu muzică electronică. Poate nu sună bine şi-atunci trebuie să mă reprofilez şi să găsesc altceva.”

Paul recunoaşte. Că e încă la început, că mai are de învăţat, că nu îi ies toate perfect. Că uneori ia şi el ţepe de la oameni binevoitori din industrie, cum au păţit-o mai toţi artiştii la început. Recunoaşte că sunt probleme cu sunetul la cântările din cluburi, tocmai pentru că nu îşi permite încă un sunetist propriu. „Cred că sunt prea la început ca să fie totul roz, dar nu pot să stau acasă. Adică ştiu că mai iau şi nişte ţepe, ştiu că mai am cântări care nu sunt cele mai bune deal-uri din lume, dar trebuie să mă duc, pentru că să stai acasă ca artist este foarte frustrant. Până la urmă, pentru cine cânţi? Pentru public. Trebuie să te asculte oamenii şi asta mi se pare cel mai important. Să te duci să vezi care e pulsul, care e reacţia. Câteodată sunt 10 oameni, câteodată sunt 1000. N-a aruncat nimeni cu sticle în mine până acum, dar eu am cântat la fel şi pot să dorm bine noaptea, că ştiu că îmi fac treaba.” Şi mai recunoaşte, senin, că sound-ul Hot Casandra este unul pueril. Cum adică pueril? (Fac ochii mari. Nu mai auzisem vreun artist să zică despre arta lui că e puerilă.) „Hot Casandra e mai pueril decât Kumm pe anumite porţiuni. Ei au o vârstă, au anumite experienţe şi se simte asta, adică n-ai cum să cânţi ceva pueril după cinci albume. Ei au o anumită maturitate în muzică. Eu cânt ca la 20 de ani. Nu mă iau atât de în serios.”

Paul face alegeri inteligente. Alege bine tobe, tonalităţi, haine. Alege strategic piesele pe care o cooptează pe mama lui, ce single să lanseze, cum şi când. Şi la fel de bine a gândit componenţa live a trupei. Adică Radu Teodorescu la clape şi Mircea Ioniţă la chitară. „Ei fac live-ul să sune a live. Îi ştiu de multă vreme. Cu Mircea am cântat în Go To Berlin, ne ştim de-aproape opt ani. Am vrut să mă bazez pe cineva cu care sunt şi prieten, n-am vrut să am mercenari în trupă, doar oameni care vin la concert, iau banul şi pleacă acasă. Nu, hai să mai stăm la o bere, poate mai facem o piesă împreună, e bine să ai prieteni în trupă.”

Paul centrează şi dă cu capul. Momentan. Se descurcă, doar ştie fotbal, dar nu mai vrea să facă one-man show pentru multă vreme. Acum e compozitor, vocal, PR-ist, sunetist la concerte, impresarul trupei şi orice mai e nevoie ca să iasă lucrurile bine. „Nu e tocmai mişto să suni la club şi să îţi ceri banii. Eu vreau să cânt, să compun piese şi cam atât. Să existe nişte oameni care să mă ajute, care să ştie perfect cu ce se face sunetul, cu ce se face booking-ul, cu ce se face PR-ul”.

 Paul caută. De zor, insistent, asiduu, casă de discuri. În afară. Pentru că la noi n-a găsit încă una suficient de deschisă să parieze pe stilul de muzică preferat de el. De un an şi jumătate trimite mailuri peste tot. Bate virtual la uşi, îşi trimite piesele ca ambasadori şi speră sa iasă ceva. A primit tot felul de răspunsuri. Replici ca „Da, mulţumim, dar noi vrem ceva mai trance”, „Mulţumim, dar vrem aşa cu o voce feminină” nu îl descurajează, însă. Caută „O casă de discuri care să nu fie neapărat mare, dar care să se ocupe de artist, adică să simt că am un suport, că nu fac muzică de capul meu şi dacă prinde, bine, dacă nu, nu. Nu mai sunt vremurile alea în care să poţi crea un hype de la sine. Acuma totul e indus: asta e bun, asta mănânci, asta pui pe tine, asta consumi.”

Paul aşteaptă. Adică nu stă degeaba, ci are răbdare. Ştie că lucrurile bune nu vin peste noapte. „Mai stăm, nu se poate din prima. U2 ştiu că au stat vreo 10 ani până să ajungă U2.” Îl întreb dacă ar fi dispus să aştepte şi el atât: „Păi, şi ce să fac altfel? Da, într-adevăr, e o aşteptare lungă, dar nu aştepţi practic, îţi faci un portofoliu, mai apare ceva nou, un concert iarăşi e un pretext de a-ţi continua cariera. Trebuie să te mai chinui un pic şi, la un moment dat, cred că roata se învârte ea acolo frumos şi se opreşte unde trebuie.” Între timp, lucrează, încearcă, experimentează. În septembrie a lansat videoclipul unei piese noi, Juliape piesa asta apare și Elena Vasilache. Pentru Hot Casandra sunt în cuptor deja piese mai dark, mai serioase, cu un sound ceva mai acustic: „Vreau să fac ceva cu tobele, să nu uit de unde-am plecat. Pe următorul album vreau să sune mai bine şi să fim şi mai creativi. Să facem alte nebunii.”

UPDATE: Interviul-portret cu Paul e făcut undeva prin iulie, dar a durat ceva să ajungă la voi. Între timp, Paul n-a stat pe loc că nu îi stă în fire. De ceva vreme, Selena (Elena Vasilache) cântă și ea alături de Hot Casandra. Pe la jumătatea lui noiembrie Paul, Selena și băieții au plecat cu un one way ticket spre Londra. Să cânte. Lista gig-urilor o găsiți pe soundcloud.

Majoritatea articolelor de aici au apărut inițial în varianta tipărită a Revistei Arte și Meserii. Dacă ți-a plăcut, probabil mai vrei. Și noi mai vrem să tipărim.