-

Imperturbabil, Dylan

 
 
În așteptarea reacției lui Bob Dylan vizavi de premiul Nobel, numeroși jurnaliști s-au grăbit să-l compare pe proaspătul laureat cu Jean-Paul Sartre, filosoful francez care a refuzat Nobelul cu mulți ani în urmă. Comparația s-a făcut pe criteriul cel mai tîmpit cu putință, dacă ne gîndim că ocazii și motive de a-i asemăna pe cei doi au tot fost în ultima jumătate de secol, numai că nimănui (aproape nimănui) nu i-a păsat. Dylan, la fel ca Sartre, este marele existențialist al țării sale — însă cui îi folosește, pînă la urmă, existențialismul? Răspunsul autorului francez: „numai specialiștilor și filosofilor”.

Nu mă încearcă nicio remușcare dacă spun că aproape tot ce am parcurs în materie de exegeze ale lui Dylan e la fel de gol de conținut precum comparația amintită — zic „aproape” întrucît am avut bucuria să dau și peste cîteva texte scrise de specialiști și filosofi. Pentru ceilalți, omul nostru figurează într-o galerie de personalități culturale respectate doar din principiu, în baza unor merite mai greu de numit și înțeles. Fără îndoială că nu e cea mai mare fericire să ai de partea ta publicul, presa și totuși nimeni să nu dea semne că ar înțelege ceea ce faci; cu atît mai rău dacă ești tînăr și năvalnic din fire. Iar Dylan avea în primii lui ani obiceiul de a-i scoate la tablă pe jurnaliștii care veneau nepregătiți la interviuri.

Mai tîrziu, însă, a renunțat la asemenea demonstrații publice, la fel cum avea să lase în urmă mînia protestatară, ipostaza de „omul cu chitara” și alte artificii de imagine care i-au furat și așa destul timp în care ar fi preferat să creeze… Admirabilă atitudine, s-ar zice, dar totodată greu de crezut că biografia unui spirit existențialist ar putea să se rezume la o simplă asceză spre luciditate, mai curînd bună de un roman de la 1750 toamna. Căci destul de repede se întrevede o dilemă: Bob Dylan și-a cîștigat celebritatea tocmai mulțumită acelor ipostaze provocatoare pe care ulterior le-a aruncat în dizgrație — însă oare, în lipsa avantajelor materiale astfel procurate, și-ar mai fi permis el o statură atît de dreaptă, imperturbabilă în fața celor lumești? Pentru asemenea dileme, celălalt mare existențialist oferea ca unică soluție asumarea. Ceea ce Dylan probabil a și făcut, astfel că faptul de a-și fi acceptat condiția ingrată se reflectă în fiecare din momentele ulterioare în care s-a dezis de sfințenie, călcîndu-și cuvîntul sau recidivînd ca provocator. Însă există și dovezi chiar mai palpabile, cum ar fi leitmotivul don’t look back, prezent în versurile mai multor cîntece (scrise la ani buni distanță), dar și ca titlu al unui binecunoscut documentar despre Dylan; în cazul din urmă este vorba de o prescurtare a motto-ului don’t look back — something might be gaining on you, ales de regizor cu acordul deplin al celui portretizat.

Și atunci, să fi fost o joacă faptul că a reacționat atît de greu la anunțarea Nobelului pentru literatură? Indiferent ce răspuns am da, întîrzierea s-a dovedit a fi un gest exemplar în sine: pe unii i-a făcut să se întrebe cîtă greutate are, de fapt, un premiu prestigios (fie el și Nobel), în vreme ce pe alții i-a scos din sărite — și, deci, le-a demascat orgolioasa incompetență. Întreaga situație a ilustrat cum nu se putea mai bine asumarea unei dileme, în care pînă și detractorii lui Dylan au investit cu semnificație cele întîmplate. La urma urmei, omul încă reușește să atragă simpatia celor mulți prin figura profund umană pe care o face. Iar dacă cel de astăzi era acum 50‑60 de ani un debutant încrîncenat, la fel și existențialismul incipient a fost o filosofie a disperării înainte să devină umanismul epocii noastre. Și tot astfel, Dylan a dobîndit un Nobel la care părinții săi literari nu au putut decît să spere.

Nu mă refer la T.S. Eliot. Cu toate că s-a numărat printre lecturile de tinerețe ale lui Dylan și a primit un necrolog cum nu se putea mai hîtru în versurile de la Desolation row, influența lui a fost cu mult mai limitată față de cea a unor scriitori nelaureați precum Jack Kerouac, Allen Ginsberg (exponenți ai generației beat), Dylan Thomas sau Arthur Rimbaud. Pe ultimii doi, Bob Dylan nu i-a prins în viață — dar din numele unuia și-a fabricat pseudonimul, iar celălalt i-a servit ca un soi de figură arhetipală. Rimbaud își încetase activitatea literară la 21 de ani, ceea ce conferă scrierilor lui o tinerețe nesfîrșită; a murit prematur după o viață zbuciumată, la fel caThomas și Kerouac. Numai unul dintre cei amintiți a avut parte de o biografie mai așezată: poetul Allen Ginsberg, care i-a fost lui Dylan nu doar apropiat, ci și un adevărat model de viață.

Prima dată cînd a ascultat un cîntec scris de viitorul său prieten, Ginsberg a plîns. În fața versurilor auzite, expresia mișcării beat părea dintr-o dată depășită. Cîntecul în discuție nu se numea Blowin’ in the wind, ci A hard rain’s a‑gonna fall, iar versurile aveau de oferit mai mult decît simplul exercițiu stilistic — o mare bogăție de imagini, pusă la adăpost de orice tentație calofilă. Am citit la Gheorghi Starostin o remarcă strălucită, ce punea alături textul din Hard rain cu scrierile orientului antic. Întocmai, un discurs literar de o asemenea claritate era greu imaginabil acum cincizeci de ani, cînd intelectualismul era încă în floare. Iar dacă azi vedem lucrurile puțin altfel, este și mulțumită lui Dylan. Zic „puțin”, nu mult, și asta se poate dovedi foarte simplu: citind prin comparație Hard rain în traducerea lui Mircea Cărtărescu și originalul în engleză.

Totuși, faptul că Dylan avea disponibilitatea de a compune astfel de texte nu spune nimic despre relația lui cu poezia modernistă. Chiar dacă cele două abordări sînt în principiu opuse, nu trebuie uitat că multe din manifestările postmoderne ale acelor ani de început erau expresii radicalizate ale modernismului, și nu reacții împotriva lui. Cît privește mișcarea beat și pe Dylan în calitate de continuator al ei, plăcerea de a nesocoti anumite valori ale modernismului era indiscutabilă. Însă la fel de atrăgătoare trebuie să fi fost și introspecția creativă pe care o prilejuia maniera de lucru modernistă, astfel că mica pleiadă literară s-a văzut prinsă la granița dintre două epoci.

Dylan, cel puțin, avea să se vînture pe coridorul dintre modern și postmodern de-a lungul întregii cariere. În vremea lui A hard rain’s a‑gonna fall, a început să pună pe coperțile fiecărui disc nou apărut versuri dictate de fluxul conștiinței, în încercarea de a nu-și refuza nevoile artistice intime și, totodată, de a păstra textele de pe disc în limite cuviincioase. Însă după cîțiva ani, povara tot mai grea a succesului l-a silit să împletească cele două direcții într-una singură — și astfel a brevetat cîntecul ca specie literară. Despre Like a rolling stone, primul dintr-o lungă și minunată serie de cîntece, Dylan i-a spus unui jurnalist următoarele: „I’d never written anything like it before and it suddenly came to me that that was what I should do. After writing that, I wasn’t interested in writing a novel or a play. I wanted to write songs — I mean, nobody’s ever really written songs before.”

Drumul era deschis.