-

It’s Britnic, bitch!

 
 
 
Probabil singurul om care te-ar putea determina să cumperi un tricou cu Florin Salam, Julien Britnic a devenit rapid unul dintre stâlpii culturii pop româneşti. Dorind să aflăm mai multe despre cel care devine, cu paşi repezi, o legendă urbană bucureşteană, am stat la masă cu el şi i-am aflat începutul umil.

puiulPost-grammatic stress disorder

Fost umanist, îşi amintește impactul pe care l-au avut cărţile asupra lui. „Am avut o profesoară de o eleganţă care m-a făcut să-mi placă foarte mult domeniul literar. Chiar dacă nu am dat la Litere, cumva mi-a rămas ca perioadă care m-a format. Mi-a rămas ceva de bază de atunci, pe care o am constant şi mă face să înţeleg altfel lucrurile din jur şi pe care multă lume le înghite necritic.”

Bibliofil autodeclarat, te poţi întreba cum a decis că SNSPA-ul a fost pasul logic de urmat. Conform lui, nu a fost o decizie gândită la rece. „Din frenezia iniţială, de pasionat de advertising, nu pot să zic că a fost cea mai bună alegere. Am un uşor regret că nu am făcut ceva mai clasic: Litere sau Istoria Artei. E o mică frustrare, dar, în acelaşi timp, sunt sigur că ajungeam să lucrez tot în zona asta de creaţie publicitară.”

Şi iată că aici a început transformarea lui Iulian Fecioru în Julien Britnic. Pentru cei care încă înoată mainstream, Julien este inovatorul din spatele coperţilor claisce tunate. Astfel, romanul Dorian Gray, de Oscar Wilde, a ajuns să aibă pe copertă un cadru de Snapchat în loc de clasicul dandy privind pătrunzător cititorul iar poezia Gândăcelul, de Elena Farago, este acum reprezentată de Spiderman, nu de una din creaturile tipice care te fac să zbieri în miez de noapte şi să fugi din cort dacă se plimbă nonşalant pe tine.

Numele de scenă i-a fost creat de Internet, „când avea nevoie, ca mulţi alţii”. „Eram la facultate şi începuse cumva faza cu Internetul să se schimbe şi toată lumea îşi punea nickname-uri.” Creat special pentru a-i reprezenta pasiunea pentru serialele britanice umoristice (de leatul consacratelor Monty Python şi Fawlty Towers) şi a poeţilor din curentul Beat american, numele a avut din start sonoritatea succesului ce avea să urmeze. „Da, e twisted. Şi, până la urmă, am ales să creez pe el ceva concret, nu să fie doar un nickname de Internet.”

Şi să creeze pe el ceva concret a şi reuşit. Lucrând într-o agenţie de publicitate încă din anul I, Julien se poate lăuda cu faptul că a participat la campanii de tot soiul: de la câteva spoturi pentru Avon, la campania lui Nicuşor Dan de acum 3 ani, şi, probabil cel mai important, la reclama de carne de pui de la Transavia. Sau, aşa cum a intrat în conştiinţa comună, reclama cu „Zboară, puiule, zboară!”.

„Am lucrat la multe proiecte, dar în urma acestei experienţe de job am ajuns să îmi practic mai bine ideile. Până să ajung aici aveam o minte de licean foarte complicată şi nu ştiam să exprim nişte lucruri la un nivel eficient, simplu şi care să atingă oamenii. Publicitatea m-a făcut să ajung să fac lucrul ăsta.”

Deşi publicitatea i-a dat avântul necesar, ca orice persoană, Julien recunoaşte că, dacă ar fi vreodată pus în faţa luării unei decizii, sufletul tot spre coperţi i s-ar îndrepta. „Încerc să aduc tot ce am învăţat în zona asta de creativitate publicitară spre zona de orientare mai artistică şi să-mi creez brandul personal. Să fie singura mea ocupaţie. Asta ar fi ideal: să fac numai asta, şi să fie şi OK.”

fratiiAlways judge a book by its cover

Având în vedere că singurele lucruri de care avea nevoie erau cultura pop şi propria imaginaţie, brandul personal s-a format imediat. Încet, dar sigur, cu colaboratori de calibrul designerului Lana Dumitru, creaţiile lui Britnic au ajuns să fie discutate în şcoli.

Definit ca „un fel de combinaţie low-culture cu high-culture şi la mijloc să iasă ceva interesant şi care să spună <<Toată lumea are dreptate cu ce face!>>, chiar dacă pare o modă temporară şi care nu e atât de serios. Aici apare mixajul cultural: eu am zis un remix cultural. Sună mai academic aşa.”

Cu toate că îmi explică cu zâmbetul pe buze, monoclul îmi sare de pe nas şi mă uit scandalizată la el. Cum se poate să aducem ceva de un calibru net superior la acelaşi nivel cu ceva ce nu va rezista testului timpului? Se poate pune un egal între Verona şi Jersey Shore? Se poate traduce conflictul celui de-al Doilea Război Mondial prin mingiuţe pictate cu steagul fiecărei naţii în parte?

Privindu-mă calm, cum doar cineva care a mai trecut prin aceste întrebări mă poate privi, Julien îmi explică liniştit: „Când literatura e depăşită de zonele de videogaming şi de Internet şi TV, e cumva mai greu ca un copil să o perceapă ca fiind o formă importantă sau la fel de valabilă sau de tare de entertainment, la fel ca restul. Acum e mult mai complicat să faci lucrurile mai clare şi, în acelaşi timp, trebuie să fii mult mai creativ. De asta am încercat să fac literatura, care e pe ultimul loc, să aibă acelaşi depthfullness ca restul rudelor de entertainment. Da, e complicat, şi e cu totul altceva faţă de acum câteva generaţii, când era mai uşor ca lumea să înţeleagă nişte lucruri clasice, că ceva are o valoare, aşa că hai să îi învăţăm.”

Dar nu sunt convinsă. Cum rămâne cu diferenţierea dintre „intelectualii reali” şi cei „accidentali”? Una este să cunoşti ceva pentru că ai citit şi te-ai interesat de un subiect şi alta este să o afli din greşeală, pentru că jocul video pe care-l ai acum are loc pe vremea lui Savonarola, şi aşa s-a întâmplat să înveţi dintr-un foc despre Florenţa, Rugul Vanităţii şi cum poţi sări şi înjunghia un inamic în acelaşi timp.

Cu aceaşi privire plină de milă şi răbdare, mi se explică de ce trebuie să fim egali. „S-ar putea să vrei să înţelegi gluma. Vezi că e ceva ce s-ar putea să-ţi placă şi să te amuze, dar nu ştii partea a doua. În momentul ăla probabil e intrigant şi vrei să te intereseze. Pentru cineva venit din trecut, s-ar putea să i se pară idiot, dar trebuie să faci un efort de empatie să înţelegi că e un limbaj din ce în ce mai popular şi că e o adaptare la el. Poţi să zici că este un regres sau o involuţie, dar rezultatul final e cel care contează şi nu văd de ce trebuie văzut ca un pas înapoi.”

Rămân puţin pe gânduri, încercând să diger acest argument. Într-adevăr, într-o lume invadată de atâtea distracţii şi atât de multe elemente noi, singurul mod de adaptare şi de supravieţuire a operelor clasice şi a unor elemente care ar putea fi pierdute în mulţimea de infleunţe şi trenduri noi este transformarea lor în capsule mai uşor de înghiţit pentru populaţia tânără din ziua de azi.

Dar ce-l califică pe Britnic să fie un Charon modern, care să transporte peste râul Styx şi să salveze clasicismul de la o eternitate în purgatoriu, rămas numai în memoria snobilor?

„Am statutul de intermediar.”

Pixul îmi alunecă pe foaie şi mă uit la el, confuză.

„La mine e un clash of cultures. Am fost format într-un sistem de educaţie pre-internet şi când am început facultatea am intrat în sistemul acesta şi îmi e mai uşor să văd lucrurile mai detaşat. Cândva am trăit în cele două lumi şi pot să le mixez mai bine şi mai natural.”

Rămân cu gura căscată: stau la masă cu celebra verigă lipsă.

„Important e să le integrezi şi să nu ajungi ca pensionarul din troleul 92 şi să crezi că înainte era mai bine. Până şi cuvântul afară acum are două înţelesuri. Afară este evadarea din lucrurile pe care eşti constrâns să le faci zilnic. Atunci, ca să scapi de treburi sau de învăţat, ieşeai afară. Acum, te scufunzi în lumea virtuală şi eşti cumva afară. E acelaşi lucru, dar e concretizat altfel.”

canutaHere lies Julien, the best mixer (right after Electrolux)

După atâtea răspunsuri cu o logică de netăgăduit şi dând dovadă de o înţelegere ireproşabilă a lumii moderne, trebuia să aflăm dacă Julien are şi vreun defect, care să-i scadă din recomandare.

„Îmi place personalitatea contradictorie a lui Kanye West. Şi zona asta de reality show-uri. Nu m-a prins şi nu am prins prea mult, dar am avut o perioadă în care mă uitam la Kardashians doar ca să văd limitele care pot fi depăşite în fiecare episod, care sunt duse tot mai departe.”

Este plăcut să vezi că are un hobby atât de uman. Cine nu poate spune că, schimbând într-o zi programul TV, plictisit, nu a picat din greşeală pe E! şi nu a rămas fascinat de superficialitatea emisiunii şi de vieţile lor, care reprezintă esenţa expresiei white people problems?

„Emisiunea lor nu e o reflectare chiar fidelă: sunt chestii scripted, dar e un fel de meta-realiate, în care se întâmplă foarte multe lucruri mind-blowing şi ar trebui să fie scrise cu puterea clasică a literaturii.”

La gândul că, pe viitor, aş putea vedea un roman despre viaţa lor, un fel de Saga Kardashian la vânzare pe tarabele anticarilor de la Universitate, mă cutremur şi mă întreb, retoric, dacă nu a mai rămas nimic sfânt pe lume.

„Religia şi politica”, primesc un răspuns prompt. „Nu vreau să provoc şoc sau să dau în nişte tabú-uri.  Nu mi se pare că e pe domeniul meu sau că ar ajuta cu ceva. Nu vreau să fac umor de dragul umorului, dar vreau să-l folosesc ca să aduc în atenţie nişte subiecte. Satira fără nicio limită în ceea ce priveşte religia mi se pare un subiect destul de dur, pe care nu prea vreau să-l abordez. La fel şi zona politică în contextul românesc. Încerc să mă raportez doar la cultura soft, digital-populară, în care lucrurile sunt mai de domeniul ficţiunii şi nu de trista realitate a fiecărei zile. Şi e şi ăsta un fel de escapism.”

Acesta este adevăratul Julien Britnic: înţelegând atât de bine cultura românească şi cea străină, reuşind să combine atât de armonios elemente nemuritoare cu cele deja pe cale de dispariţie, dând tuturor o şansă la a învăţa cultura clasică folosindu-se de „limbajul simplist şi câteodată uşor retard al emoji-urilor” şi dorind să ofere o portiţă de scăpare din viaţa cotidiană, înţelegi de ce Julien Britnic este cu adevărat un artist.

„Artistul boem, care e în lumea lui şi pe care nu-l interesează problemele muritorilor, este o instituţie şi un zeu pe care nu are rost să-l atingi şi are o istorie destul de încărcată. Nu vreau să-mi pun pe piatra funerară cuvântul <<artist>>; are o anumită gravitate care nu mă caracterizează.”

Cu această ultimă dovadă de modestie, nu am putut decât să închid reportofonul şi caietul şi să îi garantez că îi voi trece pe piatra funerară titlul de „Mixer cultural”, pe care îl merită din plin şi pe care l-a revendicat odată cu prima copertă creată.