-

Joacă, revoltă-te, (dez)amăgește-te

 
 
Ilinca e constant dezamăgită de ea, de teatrul retrograd, de oamenii blazați. Este emoția pe care o exprimă cel mai des. Dar nu e o dezamăgire depresivă, ci una activă. E revoltă. Dezamăgirea Ilincăi e o reacție secundară a ambiției sale ca lumea să fie mult mai bună decât este. Ca ea însăși să fie mai bună decât este. În fața tuturor surselor de dezamăgire cu care te poate epuiza lumea, e nevoie de o forță reală, și chiar de idealism, să te revolți și să rămâi revoltat. Să experimentezi constant dezamăgirea și să nu te lași înfrânt.

Dacă o întrebi pe Ilinca Manolache în câte spectacole joacă în prezent, nu te aștepta să primești iute un număr. Și ei îi vine greu să țină contabilitatea. Așa că începe să le enumere și numere. La Teatrul Mic, unde este angajată, joacă în Casa cu pisici, Anul dispărut. 1989, Profesiunea doamnei Warren și Inamicul poporului. La Godot, în Noi patru, O piesă deșănțată, Masculin/feminin. La Național e distribuită în Revizorul. La Metropolis, în Șapte dintr-o lovitură și Două liniuțe, alte două spectacole ale Liei Bugnar, cu care colaborează frecvent. La ArCuB, joacă în Instalație umană. Dar cel la care se aprinde cel mai mult când îl menționează și cel mai recent este proiectul independent lucrat cu Ioana Păun: Calul Alb.

 

Cum (nu) alegi ura

Calul alb este un performance despre ură. Pornește de la documentarea realizată de jurnalista Laura Ștefănuț, privind cazul lui Ion Ficior, un torționar care fost condamnat în primăvara anului trecut la douăzeci de ani de închisoare pentru crime împotriva umanității. Ideea îi aparține regizoarei Ioana Păun, colegă de generație a Ilincăi. Cele două colaboraseră mult în facultate. Este primul proiect de teatru documentar pur pentru Ilinca – deși Inamicul poporului are suficient de multe elemente care să îl încadreze la această specie, la fel de bine cum poate fi văzut ca adaptare liberă după Henrik Ibsen.

Pe Ilinca o interesează din ce în ce mai mult performance-ul documentar. Îi plac încă și textele clasice, dar vrea să facă un teatru cât mai ancorat în ceea ce se întâmplă acum, aici, care să-și propună forme artistice noi, căutări estetice. În Calul alb, joacă pe rând mai multe personaje. În prima parte a spectacolului este o jurnalistă hotărâtă, care vrea să prezinte lumii povestea lui Ion Ficior. Apoi, devine o traducătoare din maghiară în română, un locțiitor de partid, și Ion Ficior însuși. Parcurge tot felul de etape care o încarcă de ură și agresivitate, și duce publicul cu ea în călătoria asta. O bucură la proiect că reușește să pună sub semnul întrebării noțiunea că unii oameni sunt răi din naștere. Oamenii devin capabili și dornici de a face rău în urma unor lucruri care li se întâmplă, exact așa cum câinii, loviți, abuzați, se sălbăticesc și înrăiesc, crede Ilinca. „Bine, dar ține și de cum răspundem la ceea ce ni se întâmplă”, o contrazic. „Da, dar suntem oameni. Și anduranța noastră e una omenească”, îmi răspunde. Ion Ficior era copil în perioada celui de-al doilea Război Mondial, într-un Mureș aflat sub ocupație maghiară, marcat de un conflict etnic puternic. „Și maghiarii erau mai bogați decât românii. E posibil ca din cauza asta să fi avut această ură față de deținuți și să-și dorească să-i chinuie, pentru că, dacă am da timpul înapoi, poate că și el a avut de suferit”, îmi explică. Asta încearcă să propună, alături de Ioana, prin spectacol: „să chestionăm care sunt resorturile ce te împing să faci niște lucruri îngrozitoare”. Ion Ficior a fost un torționar „mai harnic decât alții”. În anii ‘50-’60, împărțea viața și moartea la Colonia de Muncă de la Periprava. Acolo avea un cal alb, pe care îl folosea ca să chinuie deținuții politici, sărind peste ei și lovindu-i cu copitele.

Spre finalul performance-ului, Ilinca bagă în priză niște fierbătoare, pe care le introduce într-un acvariu cu pești vii. Însă nu le pornește, dă spectatorului controlul, oferindu-le posibilitatea de a apăsa pe declanșator. La majoritatea spectacolelor, persoanele din public intră în joc și apasă butonul, ca să se încingă apa peștilor. Dar prima dată când l-a jucat la Replika, spre sfârșit de noiembrie, nimeni nu a vrut să apese. În alte spectacole, chiar dacă persoana căreia i se întinde întrerupătorul apasă, după câteva minute alt spectator se ridică și scoate fierbătoarele din priză. Reacțiile acestea o hrănesc: „să stârnești ceva în public, să îl faci să aibă o atitudine, să plece acasă cu niște întrebări”.

De asta îi place așa de mult și Anul dispărut. 1989, în regia Anei Mărgineanu. Uneori i se pare că 1989 nu e deloc dispărut. „Te întâlnești și acum cu situații care te aruncă exact în 1989 și te întrebi: băi, e dispărut? Totuși, au murit niște oameni acolo, pentru freedom, dar, de multe ori, eu cel puțin mă simt ca în 1989”. Sigur, cenzura politică nu mai este atât de prezentă și nici atât de vizibilă, dar uneori se insinuează, sub alte forme. Sau le dă târcoale artiștilor. Și apoi, mai sunt gesturile dezamăgitoare ale unor colegi de breaslă care o întorc de-a dreptul în trecut. A dezgustat-o implicarea Rodicăi Popescu-Bitănescu în campania pentru alegerile locale a Gabrielei Firea, dar și faptul că atunci când actrița o susținea în direct, la Antena 3, pe candidata la primărie, nu doar în nume propriu, ci al întregii bresle, n-au zbârnâit telefoanele televiziunii cu apeluri ale actorilor care să îndrepte lucrurile, să îi spună „nu, nu, doamna Rodica, tu vorbești în numele tău”. Dar nici ea nu a sunat. „După care payback-ul a fost să aibă un superfestival. În condițiile în care s-au închis niște teatre, în condițiile în care se întâmplă atâtea lucruri faine în independent, chiar și la stat. Nu se poate să dai atâția bani pentru festivalul cu cinci piese al Rodicăi Popescu-Bitănescu. Este horror”.

 

Fentarea publicului în scop educativ

În teatrul de stat, oamenilor încă le este teamă să-și exprime cu adevărat punctul de vedere, constată revoltată. De exemplu, actorilor le e frică să spună fățiș că nu le convine ca directorul teatrului „să se comporte ca și cum ar fi șef pe moșia lui”. Sunt speriați că, luând atitudine, ar putea să rămână fără job sau să nu mai fie distribuiți în spectacole, ca pedeapsă. În independent, presiunea nu o pune ierarhia, ci mai degrabă faptul că teatrul privat e până la urmă un business, deci supraviețuirea lui depinde de câte bilete vinde. Ilinca e bucuroasă că există locuri ca spațiul Replika, dar e de părere că sunt necesare și mai multe locuri în care artiștii să-și poată monta și juca experimentele. Să existe scene și pentru genul de spectacole care nu au încă un public. „Dacă nu e, se face. Publicul îl creezi”. Dă exemplul Centrului Național al Dansului București. „Ei, de foarte mult timp, se luptă pentru locul ăla și insistă într-un tip de a face, de a se exprima artistic, performativ. Și e normal să se întâmple asta, pentru că suntem în secolul 21. Nu mai putem să jucăm teatru cum se juca în secolul 19”. Dar regula e mai degrabă alta: vederile sunt mai înguste.

Ar vrea „să nu mai credem că teatrul se face doar așa cum știm noi că se face. Cu costume, cu text mare, cunoscut, cu roluri, partituri, pe care să le spui frumos și asumat la scenă și să faci doamnele să plângă. E foarte bine că există și asta, dar mai există un segment de public care își dorește și altceva. Care poate nu mai vrea să vadă doar Caragiale și Shakespeare făcute ca la carte”. Nu se așteaptă să vadă prea curând asta în teatrul de stat. Ca să educi un public pentru forme artistice mai moderne, inovatoare, ai nevoie de timp. Un timp pe care teatrele de stat nu și-l permit. Deși subvenționate din finanțe publice, managerii lor trebuie să facă dovada succesului producțiilor finanțate, la evaluările periodice. Să justifice subvențiile. Așa că, mai mereu, rețeta e simplă: „ai adus regizorul cu nume, ai adus piesa cu titlu cunoscut, ai montat-o în două luni, gata!”. Neavând presiunea banilor, normal ar fi ca la stat să se facă „cele mai pe pereți producții”. Doar că majoritatea acestor instituții (Bulandra, Odeon, Național) sunt conduse de ani buni de aceiași directori. Ca teatrele să facă loc și unor spectacole experimentale, Ilincăi i se pare necesar ca la conducere  să se rotească și alții, fiindcă altfel stagnarea e inevitabilă. „Poate unii au făcut și treabă foarte bună, dar la un moment dat, șurubelele se blochează, mașinăria nu mai merge”.

Când lucrezi pentru un public, e mult mai facil să îi dai ce vrea sau crede că vrea. Spectatorul de teatru e mai ușor de adus la piese accesibile, făcute după o rețetă prefabricată. „Dar publicul poate să fie educat, poți să îl formezi, fentându-l cumva. Poți să îl fentezi”, spune convingător Ilinca, „doar că nu cred că interesează pe nimeni asta. E o cale mult mai lungă. În general, oamenii o iau pe scurtătură. Comedia? Hap, ai înghițit pastila, multă lume în sală”. Și nu crede doar că publicul poate fi educat, ci și că asta e marea responsabilitate a artistului: să apese pe alte butoane decât cele răsfolosite și prăfuite.

Artistul nu trebuie musai să fie implicat politic, partizan, dar ar trebui să fie măcar informat politic. „Simt că e nevoie de spectacole care să chestioneze exact perioada în care trăim acum. Că altfel eu nu mai înțeleg care e rolul artei. Să fie frumos și să arate bine? Adică, pe mine nu mă interesează. Prefer să văd un spectacol neîmplinit 100% dar care caută și pune niște întrebări, decât un spectacol scos din țiplă, dar care îmi vorbește despre o perioadă care nu mai este. Nu se poate să iei Caragiale și să îl faci acum, cu rochii de crinolină și pălărioare”.

 

Obosești să te lupți în amonte

-Tu de ce te-ai apucat de teatru?

-Nu știu, răspunde înainte să termin întrebarea, pisicindu-se puțin. Continuă mai serios:

-Și trebuie să recunosc, deși nu știu dacă ar trebui să zic asta: dacă ar fi să o iau de la capăt, nu aș mai face-o.

-De ce?

-Nu aș mai face-o, deși e o meserie superbă. Pentru că e foarte greu să nu te doară anumite lucruri și să nu simți la un moment dat că e atât de degeaba. Părerile sunt așa de împărțite: tu crezi că ce spui tu e adevărat, alții au atâtea păreri și cred la fel de tare că e adevărat ce cred ei.

-Ai obosit?

-Nu cred. Cred că sunt un pic dezamăgită. Dezamăgită de cum te poți blaza într-un teatru de stat. Îmi imaginez cum erau oamenii ăștia când au ieșit din facultate, cu vise și speranțe, că or să facă și or să dreagă. Și apoi văd blazarea, praful care s-a pus ei, faptul că acum sunt blocați în secolul 19. E greu să te izbești în fiecare zi de prejudecăți, de „așa se face”. Mi se pare că în acest moment, teatrul e retrograd.

-Și nu ați putea schimba aceste lucruri? Tu, alții din generația ta?

-Da, dar la un moment dat obosești să tot faci în amonte (subliniază prelungindu-și „e”-ul). La un moment dat, zici: „băi, nu se poate nicio zi de liniște?”. Chiar să te lupți pentru fiecare chestie până rămâi fără aer?

Ilinca e angajată la Teatrul Mic din 2008, de când a terminat facultatea. Acum nu știe dacă vrea să rămână aici, dar atunci simțea că are nevoie de o casă, de un loc căruia să îi aparțină. Voia ca acest loc să fie Bulandra, acolo unde colabora în trei-patru spectacole, în urmă cu nouă ani. Dar nu angajau. A aflat că se dă concurs la Mic și, deși nu-și dorea postul cu adevărat, a mers să încerce. „S-a întâmplat să mă ia și am zis go for it. Și am rămas”. Nu-i pare rău, deși a nimerit în mijlocul unei perioade sterile pe plan artistic pentru Teatrul Mic, „o perioadă de vreo 14 ani în care nu prea s-au întâmplat lucruri”. Cu trei ani în urmă însă, a simțit că acest blocaj va lua sfârșit, când Mihai Dinvale a câștigat concursul pentru poziția de director. „El a dat tot timpul credit tinerilor”. Sub mandatul lui, a apucat să joace într-un spectacol regizat de Radu Iacoban, Casa cu pisici, și mai apoi să facă Anul dispărut. 1989. În locul lui Mihai Dinvale a venit Gelu Colceag, iar Ilinca speră ca în continuare să se mai găsească loc și pentru altfel de spectacole. Esențială ar fi recuperarea spațiului de la Foarte Mic, „un spațiu în care se întâmplau lucruri bune”, care își câștigase propriul public, cu o ofertă ceva mai neconvențională.

 

Pe trotuarul greșit

-Și dacă n-ai fi făcut teatru, ce-ai fi făcut?

-Design mi-ar fi plăcut. Design vestimentar sau de interior.

-Și ai început să te orientezi?

-Nu am început să fac nimic, că nu prea știu să desenez, din păcate. Nu știu să desenez, nu știu să cânt… (înșiră cu autoironie) Dar asta zic acuma că aș fi făcut. Îți dai seama că, dacă făceam asta, ne întâlneam la interviu și ziceam: „nu, n-aș mai face asta, eu actriță m-aș fi făcut!”

-Și-atunci?

-Nu cred că o să fac niciodată altceva. Cred că o să continui cu teatrul, că eu iubesc meseria asta. Dar mă dezamăgește ce se întâmplă. Și mai ales mă dezamăgesc eu: cum reacționez și cât de personal iau totul.

-Ai tu o sensibilitate aparte?

-E posibil. Am așteptări ridicate, sunt autocritică și critică. Și disec, zici că sunt un chirurg. Mă cufund în problemă de nu mai ies de-acolo. Poate că o să îmi treacă și o să mă liniștesc. Acum sunt un pic zburătăcită.

Ilinca vrea să vadă mai multă determinare din partea societății civile din România. „Chiar am putea să salvăm niște chestii, dar există o lipsă de reacție. Cu timpul o să dispară, oamenii vor fi din ce în ce mai vocali și vor lua atitudine”, proclamă. Admiră activiștii, dar nu știe dacă s-ar putea descrie așa. Totuși, iese în stradă de fiecare dată când e „necesar”. A fost printre puținii artiști care s-au strâns să îl susțină pe Vlad Alexandrescu, când acesta a fost demis din poziția de ministru al Culturii. Ilinca nu voia să plece, fiindcă se simțea în sfârșit reprezentată. „A fost primul ministru care și-a aplecat cumva urechea spre artiștii independenți, și-a dorit o reformare, o împrospătare a acestui sistem de care vorbeam, cu instituțiile de stat cu directori bine înșurubați în posturile lor”. A fost un protest liniștit, dar s-au împărțit amenzi și a luat și ea una de 500 de lei – „zici că eram un răufăcător veritabil” – doar fiindcă n-a vrut să se mute de pe trotuarul din fața Guvernului în alveola de vizavi de Muzeul Antipa. I s-a părut nedrept. Nu făceau nimic ilegal, nici măcar nu strigau ceva, practic au fost amendați doar pentru că se aflau pe bucata de asfalt greșită.

Citește mereu știrile, stă cu un ochi pe Trump și unul pe PSD. A înfuriat-o la culme reacția partidelor la semnăturile strânse de Coaliția pentru Familie pentru redefinirea familiei în Constituție. Într-una din zilele în care ne-am văzut, mi-a citit nervoasă din telefon un comunicat de presă al liberalilor pe acest subiect. „…lecția alegerilor din SUA ne arată că oamenii pe care îi reprezentăm cer lideri care să-și asume cu fermitate identitatea și promovarea valorilor esențiale pentru o societate sănătoasă…. taca-taca-taca. Deci: grav, grav, grav de tot.” Urmau alegerile. Și era orice mai puțin optimistă în privința lor. Nu vrea să plece din țară. Nici nu crede că și-ar putea face meseria altundeva, nici nu vrea să renunțe la ideea de „acasă”. Iubește România, când reușește să fie apolitică. Politic, țara i se pare un dezastru. „Și nu are cum să nu se reflecte asupra zonei artistice. Nu se poate să nu”, mă convinge cu vocea ei gravă și o privire îngrijorată. „Mai ales în teatrul de stat, nu?”, o întreb. „Da, dar și în independent. Că Godot, de exemplu, e în sectorul 3, deci depinde de primăria sectorului 3. Altul e în alt sector și depinde de acela”, se aprinde. „Ești super legat de ei”, insistă, cu dinții și pumnii strânși, parcă încercând să arate nervos cât de legată e arta de politic. „Iar ei știi cum sunt? Cum ridici capacul de la o oală, ies șerpii. Pui capacul, te duci la alta: alți șerpi” – desenează în aer gestul ridicării capacelor.

 

Premiul

-Ce i-ai spune Ilincăi la 17 ani dacă te-ai întâlni cu ea? Dacă ai avea o mașină a timpului și ai putea să îi spui trei lucruri?

-Să se gândească foarte bine ce vrea să facă. După ce te dedici 100% unui lucru și el începe să funcționeze, e foarte greu să oprești mașinăria și să o iei de la zero. I-aș zice: „băi, fii atentă ce îți alegi, că odată ce ai intrat în horă, ești în horă. Ești ca într-un domino, nu mai ieși tu și îi dărâmi pe toți ceilalți”. I-aș spune să învețe să se iubească pe ea. Să lucreze la asta, să-și spună în oglindă fraze motivaționale. Să facă tot ce știe ea, dar e musai să învețe să se iubească.

-Stai prost la capitolul ăsta?

-Da, nu stau bine deloc. Mă judec foarte mult, încă nu m-am acceptat complet.

-Ce nu îți place la tine?

-De la cum arăt la cum îmi sună vocea, până la ce fac, nu-mi place mai nimic. Am momente când mă uit în oglindă și nu-mi place deloc, deloc. DE-LOC. Acolo chiar trebuie să lucrez, că nu am ce să fac, asta sunt eu, I have to deal with it. (râde)

-Și ce e așa de rău în asta?

-Habar nu am. Dar dintotdeauna am fost așa certată cu mine.

-Ajută actoria într-un fel?

-Da. Când sunt pe scenă, nu-mi mai pun problema asta deloc.

Momentul preferat din zi al Ilincăi Manolache e cel de la finalul spectacolului – sau, în zilele cu mai multe spectacole – când s-a terminat ultimul spectacol. La repetiții, îi plac descoperirile făcute alături de ceilalți actori. Apoi, înainte de spectacol, îi cresc emoțiile până în tavanul teatrului. În timpul spectacolului intră într-o nebuloasă. Pe scenă e dintre actorii care ignoră complet spectatorii. Nu îi vede, nu îi aude. Dacă s-ar gândi la ei, ar fi pierdută. „Și gândești altceva în momentul acela. Gândești ce gândește personajul pe care-l faci”. Însă, imediat după spectacol, are o satisfacție plină de adrenalină. Nu are legătură cu aplauzele, cu complimentele, ci cu mulțumirea „că s-a întâmplat și a fost OK, acela e premiul”. Cum joacă aproape în fiecare seară, primește acest premiu destul de des. Dar îi scapă repede printre degete. Tot drumul de la teatru spre casă și-l petrece refăcând în minte spectacolul și disecă fiecare lucru pe care l-a făcut prost.

Zilele astea, lucrează mai mult de douăsprezece ore pe zi. A tot acceptat câte un proiect în plus, fiindcă o interesau acele povești, și mult mai târziu și-a dat seama că nu mai are timp nici să respire. Teatrul i-a dat „un scop în viață: să povestesc oamenilor lucruri”, dar i-a luat timpul liber. Îi e dor să stea degeaba și nu îi e rușine să admită asta. „Sunt un om care iubește să nu facă nimic, sunt mai degrabă un om leneș”, își face un autoportret puțin flatant, cu alintătură în voce. „În mod normal, teatrul ar trebui să fie un segment din viața mea. Momentan îmi ocupă cam toată viața. Nu sunt o workaholică, dar uite că s-au adunat”.

În august, când își mai poate lua câte o vacanță, fuge mereu la mare, în afara țării. Se declară dependentă de soare, plajă, scoici, dar nu știe când și cum a dezvoltat dependența. Vacanțele de vară din copilărie și le-a petrecut la munte, la Sinaia. Tatăl ei avea plămânii bolnavi, iar aerul de munte îi făcea bine.

 

Cam actriță am vrut să mă fac

Părinții Ilincăi sunt actorii Rodica Negrea și Dinu Manolache, și amândoi au știut să îi fie prieteni. Tatăl ei a murit în 1998, când ea avea doar 13 ani. Era foarte legată de el, fascinată de umorul special și inteligența sa. Prima amintire a Ilincăi legată de teatru sunt costumele de la Mătrăguna, un spectacol vechi de la Teatrul Mic, în care juca tatăl ei. Costume în stilul anilor ‘30, „cu pălăriuțe, cu mărgeluțe, rochii cu paiete, m-au rupt când eram mică”. Se ducea acasă, se îmbrăca în oglindă și imita actrițele din Mătrăguna. Așa a început totul. Astăzi lumea îi spune că pe scenă transmite aceeași energie pe care o transmitea și tatăl ei.

Cu mama ei vorbește încă aproape zilnic. Uneori se ceartă crunt, dar „într-o oră se rezolvă totul și o luăm de la capăt”. Nu pot însă juca împreună pe scenă. Au încercat de două ori, dar Ilinca nu putea face abstracție de faptul că în față era mama ei. „Nu puteam să-mi țin gura, să nu disec cu bisturiul”.  Și ce găsea la disecție îi spunea nedelicat mamei. „Au fost două colaborări grele, mai ales pentru ea, fiindcă ea era mai bună, nu făcea urât. Eu eram cea cu păreri. Dacă ar fi fost oricare altă actriță în locul ei, nu mi-aș fi permis să dau indicații, dar cu mama… Și au mai venit niște proiecte în care trebuia să fim împreună și am decis că NU”, povestește într-un hohot de râs. Ca mamă-fiică, rămân foarte apropiate. Ilinca s-a oprit de câteva ori în timpul discuțiilor noastre ca să îi răspundă la câte un mesaj. Admiră cumpătarea și eleganța ei. „E mai așezată, nu sare imediat cu vorba, eu sunt mult mai impulsivă, zic și fac la primul impuls. Și asta aș vrea să învăț de la ea, să fiu cumva mai așezată în mine”. Pe scenă însă, se aseamănă mai mult, îi place să creadă că au același tip de sensibilitate. Despre Rodica Negrea îmi spune că „e ca o inimă care pâlpâie toată”. „Eu cred că sunt o combinație între ei doi, așa zice lumea. Eu nu-mi dau seama cum sunt. Știu ce e în mine, dar nu știu ce dau în afară”. S-a gândit și dacă ar ajuta-o niște înregistrări cu ea în spectacole, însă „n-aș suporta să mă uit la mine. Nici să mă aud, nici să mă văd. Și nu e același lucru. Că mie îmi transmit prin filtrele mele. Adică mă știu pe dinafară, dar spectatorului nu știu ce îi transmit”.

Ilinca își dă seama că mulți oameni sunt curioși cu privire la cum a fost să fie crescută de doi artiști, dar nu prea are cum să compare. „Habar n-am cum e într-o familie de neartiști”. Un lucru e sigur: cariera pe care a abandonat-o, de fapt, pentru actorie a fost cea de medic veterinar. Iubește animalele de când se știe. Stătea la casă în Cotroceni, nu avea câinele ei, ci toți câinii cartierului. Una dintre ei, Lola, o ducea la școală și o aștepta apoi, după ore, să se întoarcă acasă împreună. Iar în garaj avea grijă de puii pe care îi făta câte o cățea din cartier. Mai avea grijă și de păsări. Mama ei îi spunea „Păsărilă”, fiindcă la geamul din bucătărie ținea o cutie în care periodic apărea ba un porumbel rănit, ba un pui de vrabie. În fața casei din Cotroceni erau mai mulți castani, în care își făceau cuib păsările. Puiuții mai plăpânzi cădeau uneori din cuib. „Îi prindeam eu, îi duceam acasă, îi bibileam, îi giugiuleam și până la urmă zburau”.

Deși a fost mai mereu iubitoare de câini, de ceva vreme are un motan cu ochii mari și verzi, Popică, adoptat de prietenul ei de la niște amici care îl găsiseră abandonat. Înainte de Popică, a avut grijă de o pisică pe care i-a făcut-o cadou prietena ei, actrița Nicoleta Lefter, dar nu s-au înțeles Pisica era mai degrabă antisocială, nu ieșea de sub canapea și nu reușeau să se împrietenească. I-a dat-o înapoi Nicoletei, care a trimis-o înapoi la mama ei. Popică însă e lipicios. „Îl ador, îmi vine să îl strâng în pumni, să îi fac rău de cât e de drăguț”, îmi povestește strângându-și ochii migdalați a bucurie reală.

Când era mică, voia să se facă medic veterinar fiindcă își imagina că „toate animalele care vin la mine sunt ale mele”. Apoi s-a prins că nu-i tocmai așa. Și după ce s-a reorientat, nu prea a mai trecut prin alte răzgândiri: „cam actriță am vrut să mă fac, cam de mică”. Nu e convinsă dacă a fost o pornire instinctuală, vocație, sau mai degrabă un rezultat al circumstanțelor, al copilăritului în culise. La școală, era serioasă, conștiincioasă, premiantă. „Aș fi putut să fac bine mersi o meserie sănătoasă, cu banul frumos în buzunar, mai mult timp liber, vacanță. M-ar fi dus capul, dar n-am făcut. Și, în momentele de nervi și de supărare, mă întreb ce-a fost în mintea mea când am ales asta, că puteam face orice altceva. Nu mi-am răspuns încă la această întrebare”.

            Înainte de fiecare spectacol, Ilinca merge mai devreme la teatru, ca să își facă al ei locul. Dă mereu textul, fiindcă o îngrozește gândul că îl va uita în timpul piesei. Emoțiile cresc cu fiecare minut care trece și până să intre în scenă se tot întreabă: „De ce nu plec acum? De ce nu plec?”.

            Nu știe de ce, dar niciodată nu pleacă.