-

La ce ne uităm când ne uităm la filme? – O radiografie succintă

 
 
 
Acum 117 ani, 15 spectatori de teatru au fugit speriați din scaune în momentul în care cortina s-a ridicat și au văzut un tren venind spre ei. Era prima proiecție a unui film pe un ecran mare și oamenii nu știau la ce să se aștepte. La a doua vizionare nu au mai sărit din scaune, dar tot cred că au tresărit puțin. Din acel moment autorul de film a intrat într-o cursă ciudată cu publicul, încercând mereu să țină pasul cu el, și în același timp să nu îl depășească. Pentru că publicul e un partener parșiv: vrea să fie surprins, dar numai prin moduri cunoscute. Fii prea cunoscut și vei deveni previzibil; fii prea original și vei părea străin.

Odată cu lărgirea videotecii apare o nouă specie: spectatorul antrenat. Este mai mult decât un cinefil. Este un cinefag, un degustător de filme, care imediat știe să recunoască ce procedee s-au folosit și cât de “măcinate” au fost înainte. Folosite cu imaginație, se va bucura să le revadă și le va digera ca atare. Folosite mecanic, va urla “clișeu!” și le va scuipa cât mai departe.

Însuși termenul de clișeu este cu dus și întors, pentru că nu toate clișeele sunt negative.

„Pușca lui Cehov”
E un procedeu preluat din literatură care spune că “dacă în actul 1 ai o pușcă pe perete, în actul 3 ea trebuie să tragă”. Probabil că nu va ieși din uz niciodată. Poate fi o informație strecurată subtil (ca fiul doctorului din “Gattaca”) sau o pleiadă întreagă de obiecte și întâmplări care vor servi acțiunii în punctul culminant ca în “UP” (unde avem mingile de tenis, “pisica”, bastonul, tot filmul până la urmă pregătește confruntarea finală). Folosită cum trebuie, spectatorul o va înregistra, dar va uita de ea până la momentul potrivit. Momente de genul: “ia cuțitul ăsta, nu știi când s-ar putea să-ți folosească” sunt varianta pentru copii sau amatori. “Pușca” trebuie introdusă la început în universul fictiv pentru ca reapariția ei din final să nu pară o rezolvare gratuită, găsită rapid de autor pentru a încheia filmul. Pentru că în cazul acela am avea de-a face cu un “Deus ex machina”.

„Deus ex machina”
Era soluția favorită de a rezolva un conflict într-o piesă de teatru pe vremea lui Aristofan. Acțiunea evolua pe scenă, iar la final un zeu cobora din ceruri pe o schelă complicată și împărțea dreptatea. Deși zeii vor fi mulțumiți, publicul se va simți păcălit și nu va ști de ce. Într-adevăr, în realitate o salvare din afară e întotdeauna binevenită, dar ca spectator vrei să vezi că personajele își merită happy-end-ul și că au ajuns acolo prin forțe proprii. Poate fi ușor de trecut cu vederea, ca în Jurassic Park, când “ai noștri” sunt înconjurați de Velociraptori și Tiranozaurul Rex dă buzna chiar în momentul potrivit ca să îi salveze (o întâmplare fericită), sau poate fi demnă de sancțiune ca în recentul Adjusment Bureau, în care rămași pe acoperiș, înconjurați din toate părțile, alor noștri li se face o concesie pentru că “s-au străduit atât de mult” și sunt lăsați să plece. Este echivalentul cinematografic al colegului din curtea școlii care spunea “nu m-ai nimerit, aveam armura invizibilă pe mine”.

Confruntarea
Dacă tot vorbim despre finaluri, de multe ori vom simți nevoia unui showdown față în față între erou și antagonist, fie că situația o cere sau nu. O ciocnire primordială de forțe între două voințe diferite. Poate fi “epic” (ca în cazul fan-service-ului de la finalul trilogiei Matrix) sau poate fi o discuție la birou, încărcată cu 20 de kilotone de tensiune ca în Polițist, adjectiv. Vom fi adesea martorii unei destăinuiri de genul „și eu am fost odată ca tine”, sau „nu suntem atât de diferiți”, pentru că personajul negativ reprezintă de fapt fobia eroului de ceea ce ar putea deveni. Folosit la el acasă, în filmele de import, este luat ca atare și spectatorul e mulțumit. Însă când Pavel Puiuț (Gheorghe Dinică) îi spune lui Ovidiu Gorea (Mircea Diaconu) că și el a fost la un moment dat „scriitor, așa ca tine. Știi cât m-a costat?” în Filantropica, scena devine echivalentul narativ al termenului „fiu de cățea”.

Eroul
Revoluțiile culturale ale secolului trecut nu aveau cum să nu influențeze tocmai componenta principală a unei povești. El este ghidul nostru în poveste și ne ajută să avem „un singur om normal” în tot universul fictiv, pentru a putea empatiza cu el. Cu cât universul este mai străin (și publicul țintă mai larg), caracterul lui riscă să devină tot mai estompat și convențional. Dacă am avea de-a face, să zicem, cu o lume care propune cavaleri cu săbii de lumină luptând împotriva unui imperiu galactic multirasial, eroul ar trebui să fie cel mai recognoscibil element din combinație. Dacă în locul băiatului blond cu ochi albaștri care și-a pierdut familia am fi avut de-a face cu un cefalopod care cultivă ciuperci într-un mediu bazat pe sulf, probabil că Războiul Stelelor nu ar fi funcționat la fel de bine. Eroul trebuie să fie cineva pe care publicul să-l recunoască instant, să-l înțeleagă și cu care să se identifice. Dar asta nu e o regulă.

În funcție de gradul de cinism al autorului, protagonistul are o paletă vastă de „moralitate” în care se poate încadra, pornind de la „eroul clasic” și ajungând la „protagonistul negativ”. În zilele noastre eroii clasici nu mai fac față unui public matur, din simplul motiv că sunt neplauzibil de buni. De obicei se pornește cu un anti-erou de tip I, reprezentând omul obișnuit, aflat la un punct mort al vieții sale, care prin destulă strădanie poate deveni până în final un erou clasic, dacă își descoperă curajul să se afirme. Kevin Spacey în American Beauty, de exemplu. Tipul II este în esență un erou peste care cineva a stors lămâie. Face bine celorlalți, dar preferă să facă pe apaticul. Bea, fumează, are vicii și uneori conduce un bar în Casablanca. Poate oricând să ia un pistol în mână, dar dacă și trage este ridicat în rang la Tipul III – anti-eroul periculos. „Scopul scuză mijloacele” ar spune dacă nu ar mesteca tutun în clipa asta. Clint Eastwood este fără doar și poate exponentul principal și este fantezia pre-erotică a oricărui copil care s-a jucat vreodată pac-pac în curte. Este rebelul, neînțelesul. Tipul IV, loial unui mic grup de prieteni, dar în genere cineva cu care nu ai vrea să te încurci. Nu e vina lui, de obicei. A fost nevoit să devină așa din cauza lumii în care trăiește. E singur, hăituit de demoni din trecut și de multe ori își flutură pelerina în vânt. Este la un pas oricând să devină… Tipul V – funcționând după un set de reguli diferit de norma socială, ținem cu ei doar pentru că aleg să confrunte un rău și mai mare decât ei înșiși. Sunt „eroi” doar cu numele, iar Quentin Tarantino mănâncă trei la fiecare mic dejun. Cu puțin joc de perspectivă, tipul V poate fi privit ca un „protagonist negativ”. Sunt forțe distructive pentru ei înșiși și pentru cei din jur, iar viața lor este un șir întreg de păcate și fărădelegi. Fură, ucid pentru propriul profit sau doar „ca să vadă un om murind” și corup adolescente cu numele Lolita. Și totuși, știu să ne gâdile cel mai bine impulsurile reprimate și să ne facă să ne simțim cel mai împăcați cu noi atunci când facem ceva „greșit”. Nu spun că am avea cu toții un criminal latent înăuntrul nostru, dar să facem un experiment: căutați The Little Engine That Could și Godfather pe imdb. Vedeți care-i favoritul.