-

LEONID ȘI LUNA

 
 
Luna e greu de cărat. Are vreo doi metri și cântărește pe puțin câteva zeci de kilograme. Știu asta pentru că am văzut-o de aproape. Totuși, în vara lui 2015, artistul rus Leonid Tișkov a luat-o și a dus-o într-o plimbare de 2.000 de kilometri prin România, ca să lumineze locurile frumoase pe care suntem pe cale să ni le distrugem.

English version of this article here.

O Lună călătoare

Leonid Tișkov și-a permis să ia, așa, Luna pur și simplu, pentru că e a lui, personală. El a făcut-o. Călătoria prin România este cea mai recentă dintr-o serie de expediții întreprinse de Tișkov și Luna sa în toată lumea, vreme de peste doisprezece ani – din Arctic până în Taiwan, și din America până în Urali. Prin România, însă, Luna nu a mers doar de dragul artei, ci în special de dragul nostru, al celor care locuim aici. A vrut să ne arate că vede ce se întâmplă – de la lacul Geamăna, la Rovinari, la cariera din Roșia Montană și la pădurea bătrână de fag din Crai, să lumineze cum unele locuri sunt gata compromise, iar altele, aflate în pragul distrugerii.

Ne-am întâlnit ca să-mi povestească mai multe despre călătorie și despre cele paisprezece fotografii din serie. Eram patru parteneri de discuție: Leonid Tișkov, un bărbat puțin trecut de șaizeci de ani, îmbrăcat în negru, cu ochi albaștri, liniștit și prietenos, cu aerul unui Mick Jagger mai melancolic și mai nobil; Anastasia, care a facilitat călătoria Lunii în România și a fost translator al discuției; Luna, care ne privea tăcută de la câțiva metri depărtare, din spatele lui Tișkov, și cu mine.

Tișkov se aștepta să încheie proiectul cu Luna înainte de călătoria în România. Dar „a ieșit mai călătorie decât alte călătorii. A fost chiar o echipă extraordinară (n.r. proiectul a fost susținut de Asociația Seneca și de Greenpeace România). Și a fost extrem de costisitor și amplu. A fost ca și când am fi făcut un film. Hollywoodski movie! (râde).”

În ceea ce privește resursele de care a fost nevoie, „N-au fost consumate doar zile, doar bani, ci și forțele omenești. ” Iar forțele astea au fost cele care i-au dat energie să-și ducă misiunea până la capăt. „Acum pot să recunosc, erau momente când nu mai aveam puteri fizice, nu mai știam ce să fac, dar toți în jurul meu ba cărau Luna, ba făceau legătura electrică, duceau scânduri și toate cele, încât nu puteam să mă opresc. E un proiect colectiv și personal.”

 

Frumos și fragil

 Când îl întreb dacă vreunul dintre locurile văzute l-a impresionat în mod special, Tișkov îmi explică: „Luna este satelitul Pământului, iar eu sunt satelitul Lunii. Și din punctul meu de vedere, toate locurile au fost irepetabile. Luna dă lumină Pământului în toate locurile, aceeași lumină și la fel. Și Pământul, cu toate locurile lui, este minunat. Este minunat și fragil.”

Teama pentru vulnerabilitatea locurilor frumoase umbrește bucuria de a le vedea. Își amintește de călătoria în Arctic, făcută cu vreo doi ani înaintea celei din România: „M-a invitat un artist și mi-a zis să aduc Luna. Și a zis «Arcticul e frumos, și sub clar de Lună va fi și mai frumos. Adu Luna». Și așa a și fost, adică este pur și simplu minunat. Acolo într-adevăr totul în jurul tău e ca o perfecțiune, nu știu cum să zic. Dar când ajungi, vezi și simți că această frumusețe poate să dispară pentru totdeauna. Este o teamă de dispariție a acestei frumuseți. Și în România, în timpul călătoriei noastre, am încercat să nu arătăm doar locuri unde sunt catastrofe ecologice, precum  Roșia Montană, Geamăna sau Rovinari. Am arătat și locuri care trebuie păstrate cu orice preț. Păduri de fag, spre exemplu.”

 

„Butt of the tree

see in the cut end

today’s moon” (Matsuo Basho)

 

Încerc să aflu cum și-ar dori să reacționeze publicul la demersul lui. „Una dintre pozele mele preferate din România este de la Rovinari, când copiii sunt în jurul Lunii, în curtea unei case. Dar în jurul copiilor sunt acele lucruri îngrozitoare, e praf constant și zgomot constant”, îmi povestește Tișkov. „Mă gândesc că – poate – oamenii de care depinde ceva și care pot schimba ceva în această situație vor vedea această fotografie și poate ceva li se mișcă la inimă, ceva îi înțeapă. Și vor face ceva ca această imagine să nu mai existe.”

 

(Est)eticul

Pentru Leonid Tișkov, nu mai există artă de dragul artei. Face artă de dragul oamenilor, lucru pe care l-a simțit în special în timpul călătoriei prin România.

Față de restul peregrinărilor, în călătoria prin România nu maitrebuia doar să arate ce are frumos și spectaculos un loc, ci și să arunce lumină asupra unor probleme ecologice. Proiectul din România este unul social-artistic. Și poziționarea lui în acest proiect a fost diferită, pentru că a realizat asta: „Nu sunt doar artist, ci un om care a pus arta în slujba omenirii, adică a speciei care trăiește pe Pământ. Această călătorie a fost o omogenizare, cele două țeluri au fost unul. Nu le pot separa, socialul a devenit artistic în mod natural. De gesturi artistice de acest tip este nevoie.”

De când omenirea se confruntă cu astfel de probleme (sau, poate, dintotdeauna), valoarea artei a căpătat o dimensiune nouă. Arta care joacă un rol în societate se delimitează treptat de percepția cum că scopul ei ar fi „să distreze”. Tișkov a recunoscut tendința asta în istoria artei de sute de ani încoace.

„Van Gogh spunea că nu există ceva mai artistic decât să iubești oamenii. Pentru mine este foarte important să pot pune arta în slujba oamenilor. În ultimul timp, arta a devenit un fel de atracțiune, de divertisment. Expoziția e un fel de entertainment. Or, problemele etice, sociale sunt deasupra entertainment-ului, iar [arta care abordează astfel de probleme] ridică omul, nu coboară până la nivelul lui. Nu să deconstruiești lumea, să o zdruncini, ci să încerci cu toate mijloacele să construiești ceva semnificativ pentru om, care să-l ajute.”

Cum știi că gestul tău și-a atins scopul? Cu excepția câtorva cazuri, este greu să evaluezi obiectiv un act artistic. Dar, odată intrat în joc aspectul social, valoarea unei opere devine mult mai ușor de cuantificat, crede Tișkov.

„Artistul ajunge la succes când trăiește și retrăiește lucrurile pe care le creează. Călătorind prin România, am suferit pentru locurile alea. Aș vrea ca și spectatorul să trăiască aceste lucruri. Când omul pune inimă pe o problemă, există speranța că ceva se va schimba..”

În 2013, Leonid Tișkov i-a scris directorului muzeului Albertina, cerând ca lucrările sale să fie retrase din expoziția Dreaming Russia. A făcut asta pentru că Gazprom cumpărase, fără știrea lui, lucrările făcute de el din cadrul expoziției, în timp ce o echipă de activiști Greenpeace care protestau împotriva funcționării platformei Gazprom din Arctic erau ținuți prizonieri de echipajul platformei.

„Nu sunt membru al Greenpeace, dar poziția mea ca om este. În Arctic nu ai voie să forezi pentru petrol. Când am aflat că lucrările mele sunt în colecția Gazprom fără să știu, în timp ce semenii mei, care au aceleași credințe ca și mine, sunt sub arest, am decis ca prin gestul meu să atrag atenția asupra problemei. Nu știu în ce măsură a ajutat acest lucru…”

O mare problemă legată de frigul din Arctic este faptul că, în cazul unui accident similar celui din Golful Mexic, consecințele ar fi și mai grave.

Conform declarațiilor de site-ul oficial al companiei, Gazprom deține licența pentru explorare și producere de hidrocarburi în zona petrolieră Prirazlomnoye (cea în care se află platforma), „element esențial al strategiei de dezvoltare a companiei”. Producția de petrol a început în decembrie 2013.

„Am [în minte] o imagine”, îmi spune Tișkov, după ce terminăm de discutat despre platforma Gazprom. „O platformă care găurește pământul, se duce în apă și acolo este inima Pământului, o inimă mare. Și platforma a străbătut inima. Pentru că, după mine, petrolul este sângele Pământului și trebuie să ai mare grijă.”

A încercat să vindece durerea de inimă a Pământului prin călătoria cu Luna. Poate că faptul că a fost medic în trecut i-a exacerbat instinctele de salvator. După absolvirea facultății, a apucat să lucreze ca medic timp de un an (a practicat medicina internă) și apoi la editura Enciclopedia Medicală, până când arta l-a confiscat. „În anul II, am început să desenez caricaturi și am publicat în diferite reviste. Era fără sfârșit – îmi tot veneau aceste caricaturi și le desenam, multe-multe. Caricatura m-a dus la artă.”

Rămâne credincios, însă, jurământului lui Hipocrate și este persoana la care apelează toți cunoscuții pentru injecții și mici intervenții, îmi povestește amuzată Anastasia.

„Consider că arta este un medic și ea. Și încerc să folosesc acest medicament. Medicina, de fapt, este o profesie profund umanistă, chiar a fost o formă de artă dintotdeauna. Trecerea de la medicină la artă este aproape invizibilă”, crede Tișkov.

 

Un romantic postindustrial

Când vezi pozele cu Luna insolită, de neon, una dintre primele întrebări care îți răsar în minte este „de ce fix Luna și nu orice alt obiect?”

„Arta este posibilă numai atunci când există poezie în ea”, răspunde Tișkov. „Iar Luna este prietena poeților, ea mă ajută să găsesc poeticul în lume. Soarele este prea strident, și s-a făcut deja. Și Luna… este Luna. Nu obiectul, ci lumina e eroul principal în această poveste. Lumina Lunii este unică, una și aceeași, peste tot la fel.”

 

Looking for some poetic situation

Spre sfârșitul întâlnirii, deschide un carnețel și îmi arată niște schițe desenate în fugă. Mă bucur, pentru că singură n-aș fi îndrăznit să-i cer să mi le arate. Aproape am uitat de Luna care ne ascultă. Cu carnețelul deschis în mână, Tișkov îmi explică: „La fiecare scenă, înainte de a fotografia, petrec câteva zile plimbându-mă prin zonă (schimbă în engleză) and looking for some poetic situation. Uneori, nu-mi iese. În Austria, Centrul de artă modernă mi-a luat luna și a călătorit cu ea jumătate de an. Orice om putea să lase solicitare și să fie fotografiat cu Luna de către cei doi-trei fotografi din echipă. Și acolo eu nu mai controlam nimic, pentru că oamenii erau pregătiți. Și apoi am primit pozele. Și nu pot să arăt nimic din ele.”

Din greșeală, l-am întrebabt „De ce?” direct în română. Cumva, a înțeles întrebarea ără să-i fie tradusă și a continuat prompt:

„Pentru că ele nu conțineau ceea ce aș fi vrut. Sunt pur și simplu documentări ale unui performance. Nu mai aveau poezie, adică ceea ce separă arta de non-artă. ”

Am înțeles atunci că Luna lui Tișkov e poezie doar atunci când, prin ea, el se întâlnește cu situația pe care o caută și cu scopul pe care și-l dorește.

„Când o las din mână, cum e aici, de exemplu (Luna stătea cuminte în spatele nostru), ea stă. Rămâne un obiect luminos. Dar când o iau și gândesc o poveste a ei, și gândesc tot scenariul, atunci poate să iasă o fotografie care merită. Chiar și dintre pozele pe care le fac eu, nu merită toate să fie expuse. Deci poate e ceva personal, o privire personală… Gata.”

Acel „gata” nu suna ca un refuz imperativ de a continua discuția, ci ca o constatare. A simțit că povestea conversației noastre s-a încheiat.

M-am ridicat de la masă, încântată de întâlnirea cu cel mai bun prieten al Lunii. Înainte să ne despărțim, m-a privit prietenos în ochi și mi-a spus, căutând parcă potențialul poetic al întrevederii noastre: „Sper că o să fie frumos.” Am ieșit pe bulevard și, în timp ce mă plimbam prin liniștea gerului de decembrie, speram ca Tișkov să aibă dreptate – ca arta precum a lui, făcută cu atâta gingășie și iubire pentru locul ăsta-n care existăm, să aibă suficientă putere de a repara relele. Afară era noapte întunecată – Luna avea altă treabă.

 

Articol publicat su sprijinul Asociației SNK.