-

Lorena Lupu: Documentez, deci exist

 
 

iulie 19, 2013


Pe Lorena am cunoscut-o neoficial înainte de a şti cine este de fapt. Era una din persoanele pe care într-o vară caldă de Bucureşti le întâlneam la tot pasul. Deși nu vorbisem niciodată, m-a fascinat personalitatea ei. Lorena ştie să zâmbească şi o face des. Ulterior am regăsit-o în online şi am înţeles că este o artistă, dar și genul acela de om care ştie şi poate să mute munţii din loc. Primul contact a fost cu blogul ei personal. Am fost uimită de faptul că persoana aceea care zâmbea în metrou şi inspira o delicateţe aparte se transforma complet în timp ce scria, devenea o forţă, scria poveşti puternice, bine documentate. Oficial, am cunoscut-o și mai târziu: la avanpremiera piesei de teatru Povestiri din Miserupia, o piesă inspirată de poveștile adevărate ale unor oameni cunoscuți în documentarea unui reportaj social. Jurnalist și autor, sensibilă și directă, ironică și delicată, Lorena are o personalitate paradoxală pentru multe din persoanele care o urmăresc.

Îţi aduci aminte când ai inceput să scrii? Compuneai poezii, poveşti? Îţi aduci aminte cum erau sau le mai păstrezi?

Am început să scriu la 3 ani. Am învăţat literele dintr-un abecedar vechi, pe care l-am găsit în casa bunicilor. Primele chestii pe care le-am scris au fost reproduceri după cuvintele de pe etichete: „ciocolată”, „napolitană”, etc. Apoi am plagiat poveşti mai ceva decât zece victorponţi. Poeziile nu-mi plăceau în copilărie, mi se păreau tâmpenii fără sens. Eram foarte riguroasă în privinţa logicii pe atunci. Nu, nu mai păstrez nimic; le-am ars pe rug.

Care a fost momentul în care ai început să scrii? Când ţi-ai dat seama că vrei să devii scriitor?

Cred că am ştiut asta dintotdeauna. Nu mai ştiu exact ziua, ora şi minutul în care am decis să mă desprind de model. Ştiu doar că, după ce am descoperit ce plăcere e să fii tu însuţi în scris, am decis că e un lucru pe care vreau să-l simt cât se poate de des.

Nu cred neapărat că omul are o „menire”. Nu cred în omul-unealtă. Îmi place să mă gândesc la om ca fiinţă cu multiple ipostaze potenţiale, pe care le poate descoperi în funcţie de ceea ce are de făcut.

Cum ţi s-a părut întâlnirea cu publicul din diferite oraşe ale ţării? Ai simţit o diferenţă între Bucureşti şi provincie?

La Bucureşti mă cunoşteau mai mulţi oameni şi n-a trebuit să fac atât de mult promo evenimentului. În provincie, nu mă cunoştea aproape nimeni şi a trebuit să muncesc intens, în primul rând să le explic oamenilor acelora cine sunt eu. În rest, peste tot există oameni liberi în gândire, oameni care iubesc să citească, oameni care vor să experimenteze diverse lucruri cu tine.

Cum a fost primit turneul  Dona Juana y amigos de către public? Ți s-a părut că publicul a fost receptiv? Vor mai urma astfel de evenimente?

A fost primit neaşteptat de OK. Mă întreb cât din chestia asta se datorează mie şi cât anume notorietăţii vedetelor cu care mi-am unit forţele.

Eşti actriţă, scenaristă, scriitoare, dar şi jurnalist. Cum se influenţează reciproc arta şi jurnalismul, în viziunea ta?

Orice artist are nevoie de o sursă de inspiraţie atunci când creează. Iar pentru mine, această sursă de inspiraţie este jurnalismul. Documentez, deci exist. Pui întrebări şi cauţi să afli răspunsuri, sau măcar variante de răspunsuri. Diferenţele apar abia în faza de procesare a informaţiei.

Când scrii, îţi propui să influenţezi într-un anume fel publicul?

Nu. Nu cred în arta care se comportă ca o coană-mare dornică să dea lecţii. Cred în arta liberă de preconcepţii, în arta care vrea să seducă, să înduioşeze, să tulbure, să genereze emoţie. Dar nu în arta – băţ profesoral. Sunt iubita publicului meu, nu profesoara lui de cultură civică.

Nu conștient. Dar nu crezi că te strecori și pe tine acolo, fără să vrei?

Posibil. Dar, dat fiind că nu stau să urmăresc şi nici să cântăresc cât din mine s-a strecurat acolo, nu-ţi pot da cifre exacte legate de procentajul de prezenţă a mea şi alte asemenea aspecte.

Care este lucrarea de care te simţi cel mai mult legată sufleteşte, prin care putem să „te citim” pe tine, cea adevărată?

Scopul lucrărilor mele nu e să mă comunic pe mine, ci să construiesc şi să transmit poveşti. Aşa cum un arhitect nu pretinde că îşi toarnă propria făptură în forme, atunci când proiectează o clădire nouă, nici eu nu pot să mint pe cineva că mă autointroduc pe mine, ca  pe o Ană virtuală, în zidul mănăstirii fictive a vreuneia dintre poveştile pe care le scriu.

Atunci când vrei să scrii o poveste, o faci pentru că aşa îţi dictează eul tău interior sau pentru că te adaptezi unui deadline? Sau pentru că transpui doar trăirile tale, modul tău de a percepe un context, o situaţie? Existenţa noastră e legată întotdeauna de un deadline?

Un deadline este un lucru foarte folositor, mai ales când eul nostru interior e de o lene incomensurabilă. Iar când scriu, încerc să elimin „modul meu” de a percepe contextul şi situaţia. Caut s-o văd cât mai obiectiv şi mai onest. Subiectivitatea poate fi cărarea cea mai scurtă spre prostie.

În activitatea ta profesională de zi cu zi, eşti nevoită să scrii şi texte formale? Ţi se par restrictive?

Restricţiile de formă nu mă deranjează, dimpotrivă, mi se par provocări incitante. Restricţiile de conţinut însă, da. Iar editingul retardat, cu picioarele, fără să ţină cont de intenţii şi de stil, ca acela de care am avut parte, de exemplu, la revista Vice, mă ucide pe interior.

Ce te-a determinat să scrii piesa Povestiri din Miserupia?

Unul dintre reportajele mele a fost despre traficul de carne vie. Am cunoscut victime, am vorbit cu ele, mi-au relatat poveşti… Iar eu am rămas cu traume. O încărcătură pe care am exorcizat-o în scris.

Înţeleg că implicarea într-un reportaj social implică un grad mare de empatie, ceea ce a cauzat aceste traume. Cum ai ales totuşi acest titlu?

Cred că depinde de om. Unii plâng cu intervievaţii loviţi de soartă în braţe, alţii consemnează dezastre cu zâmbetul pe buze. Mie mi se încreţeşte pielea când mi se  povestesc grozăvii, iar ăsta e un lucru bun din punct de vedere al scriitorului. Dacă eşti impresionabil, respectiv impresionat, scrii mai elocvent. Titlul e o acuză directă la adresa nepăsării celor apropiaţi de victime. Familiile care le desconsideră şi le umilesc, insuflându-le dorul de ducă. Iar traficanţii… Chiar mă întreb cum o fi lumea interioară a unui traficant. Cum poţi să-ţi omori conştiinţa în aşa hal, încât să iei o fiinţă umană, adeseori una la vârsta copilăriei sau a adolescenţei, şi s-o exploatezi fizic în cel mai josnic mod? Cât de miserupist să fii?


Cum ţi se pare lumea Bucureştiului, din punct de vedere cultural?

Haotică și, tocmai de aceea, feerică. Găsești artiști de toate genurile și din toate domeniile, și mai retrograzi, și mai inovatori. Și nenumărați umoriști involuntari care pot fi, probabil, fiecare dintre noi, prin rotație.

Descrie-mi locul tău favorit din Bucureşti, în care te regăseşti, în care revii la o poveste ştiută doar de tine.

Locul meu favorit din tot Bucureştiul e apartamentul în care stau cu chirie. Cărţile, vinurile, muzica şi pisica mea. Şi pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, li s-a zis „apartamentul în care stau cu chirie”.

Fie el Bucureştiul mare şi aglomerat, personal mi se întâmplă să văd mereu chipuri cunoscute. Ţi se întâmplă să revezi mereu persoane necunoscute? Ai încercat vreodată să le cunoşti, să vezi care este motivul pentru care îi întâlneşti mereu, oriunde mergi?

Sunt o fire prietenoasă. Dacă revăd un om în două contexte diferite, şi simt că îmi place, intru în vorbă, nu ezit. E acel gut feeling care-ţi spune cine sunt oamenii simpatici din viaţa ta.

Ce crezi despre acest clişeu: „Bucureştenii au uitat să zâmbească”?

Orice frază care începe cu „Oamenii”, „Bărbaţii”, „Femeile”, „Bucureştenii”, „Românii” mi se pare din start o tâmpenie. Nu există niciun lucru pe care toţi oamenii / bărbaţii / românii / bucureştenii să-l facă la fel.

Ai în plan publicarea unui volum autobiografic?

Deocamdată sunt ocupată să-mi trăiesc viaţa. O voi descrie mai târziu, după ce voi avea o oarecare sinteză a principalelor puncte.

Dacă te-ai afla în faţa unei oglinzi, ce ai spune imaginii pe care o vezi reflectată? Ai certa-o sau ai încuraja-o?

Dacă văd ceva greşit, nu cert, ci ajustez. Dacă văd o calitate, ea e bună în sine, nu mai e necesară încurajarea. Sunt mult mai puţin diplomată cu imaginea mea din oglindă decât cu oricine altcineva.