-

Magicianul și Bucureștii săi

 
 
Din ziua în care l-am descoperit pe Costin Gheorghe — prin vara lui 2014 — urmăresc cam tot ce învîrte el pe internet, cu un entuziasm care nici nu-mi stă în fire. Trebuie spus că sînt un admirator cu vechime al Rezistenței urbane, Art historia, Locuri în București etc. (proiecte de memorie culturală dedicate orașului meu); de-a lungul anilor, în cuprinsul lor am găsit numeroase încercări de a se fotografia în prezent de pe locul unde s-au realizat imagini istorice mai mult sau mai puțin celebre, totul de dragul comparației. M-a pus pe gînduri faptul că aceste încercări sînt mereu aproximative ca realizare, chiar și cînd în spatele aparatului se află Alex Gîlmeanu! În cele din urmă, mi-am spus că poate cenzura transcendentă este cea care împiedică producerea unor reconstituiri cu adevărat fidele, că obținerea unei perspective anume este un proces prea complex pentru a putea fi repetat. Dar a venit ziua cînd l-am descoperit pe Costin și de atunci parcă nu mai cred așa tare în filosofia lui Blaga...

Costin Gheorghe a devenit un nume important în comunitatea iubitorilor de București cu doi ani în urmă, cînd a lansat proiectul de comparații foto interactive thenow (costingheorghe.ro/thenow; fb.com/thenow.ro). Succesul a fost unul imediat, mulțumită abordării ingenioase și fotografiilor de o calitate excepțională; trebuie spus că proiectul documentează nu doar Bucureștiul, ci și alte localități din țară. În 2015, Costin a început lucrul la două pagini de Facebook dedicate marilor arealuri bucureștene dispărute în anii ’80 — este vorba de Cartierul Uranus (fb.com/uranusdisparut) și Cartierul Evreiesc (fb.com/evreiescdisparut). Primul din cele două proiecte este realizat alături de o echipă și are în pregătire un catalog complet al caselor și străzilor demolate din perimetrul cartierelor Izvor—Uranus—Antim—Mihai Vodă.

E sîmbătă seara. Iată-mă la restaurantul Bucur‑Oprea Soare, unde îl însoțesc pe Costin într-una din acele dăți în care se strîng mai mulți foști locuitori din Izvor, prieteni din copilărie al căror cartier (o frumusețe, comparabil cu Cotrocenii) a fost pus la pămînt în anii 1984—1986. Costin e născut în 1987, deci nici vorbă să fi prins Izvorul în picioare — însă activitatea de pe Facebook l‑a pus în legătură cu unii din foștii săi locuitori. (Așa am aflat, de pildă, că Victor Rebengiuc a petrecut cîțiva ani din copilărie în strada Mihai Vodă, aproape de Arhivele Statului.) În seara asta, vechii prieteni au stabilit ca punct de întîlnire gura de metrou Izvor și, în drum spre restaurant, se opresc în parc să se pozeze. Costin scoate și el aparatul; privește la adunarea emoționată și se apleacă ușor în față, apoi iar privește, iar se apleacă. Mă minunez cu voce tare cît de repede își compune cadrul și declanșează. Îmi răspunde, ca un mic Cartier‑Bresson ce este, că sînt expresii și gesturi care se pierd atunci cînd aparatul este ezitant. A doua zi văd pozele din parc — într‑adevăr, fetele care au copilărit în rond la Mihai Vodă rîd cu gura pînă la urechi, așa cum vor fi rîs și în rond, acum treizeci de ani.

Cît  durează improvizata ședință foto, Costin se îngrijește ca subiecții să nu intre în cadru împreună cu vreuna din clădirile Centrului civic, uzurpatoare ale vechiului cartier. Bineînțeles că celor fotografiați puțin le pasă de eventuala alăturare, dar mie, observînd atenția cu care Costin tratează întreaga situație, începe să‑mi pară mai limpede munca din spatele numerelor lui de magie, fie și a celor mai tehnice dintre ele. Mă aventurez să spun că toate astea devin posibile numai în mîinile unui om fascinat de firea umană — și îndeajuns de sensibil încît să caute mereu mijloacele potrivite de comunicare.

Plimbare de unul singur

Costin nu cred că se consideră artist. Nu l‑am întrebat, dar nici nu cred că am de ce: pe de o parte, este arhitect (și asta îl așază pe o poziție ingrată, între artist și inginer, adică nici una, nici alta), iar apoi este prea modest pentru o lume populată de artiști-genii romantice. „Nu sînt din București. Ai mei au făcut, tot așa, facultatea aici și povesteau despre anumite zone, străzi pe care le știau foarte bine. Am fost impresionat — nu puteam să‑mi închipui că cineva care locuiește în alt oraș poate să știe atît de bine Bucureștiul și m‑am gîndit că la treaba asta trebuie să ajung și eu. Pur și simplu, mi‑am pus în gînd să parcurg cît mai multe străzi din București, să înțeleg, să văd de curiozitate cam cum arată zonele din orașul în care stau temporar (pe perioada facultății) și, mergînd, am prins gustul de București. Pe urmă s‑a suprapus explorarea asta cu pasiunea pentru fotografie (fotojurnalism, nu?) și, făcînd și facultatea de arhitectură, normal că eram pasionat de fațade, volumetrii, detalii. Peste timp, am tot avut nevoie să mă refer la niște clădiri pe care le‑am văzut cu ani în urmă și am început să caut în arhivă. Așa mi‑am făcut un mod de lucru — a‑ți aminti ceva, a face legătura cu altceva și apoi a căuta prin fotografii.” Omul vorbește în cuvinte simple: fotojurnalismul și fațadele sînt pasiuni, exersarea stilistică este un mod de lucru. Informațiile obținute la cursuri nu au fost îndeajuns pentru a introduce în joc gîndirea critică — „abia după ce am terminat facultatea (pentru că așa se întîmplă, toate cursurile de la facultate vin prea devreme, cînd ești încă lipsit de experiență) mi‑am pus probleme legate de istoria Bucureștiului. Bine, multe vederi și imagini vechi au fost popularizate prin Facebook, mult mai multe decît în vremea facultății, cînd erau doar blogurile, foarte puține surse.”

Aprofundarea subiectului a avut un scop pur personal. „Nu am mers în grup, nu cu ieșiri, cu colegii, cu «hai să explorăm nu știu unde». Pe de altă parte, recunosc, nici nu parcurgeam ruine, nu mă duceam în foste fabrici, așa, vînătoare de inedit — eu mă plimbam ca un turist, acolo unde era accesibil unui turist.” Dar tocmai despre Bucureștiul ăsta turistic am vrut să stau de vorbă cu Costin, să ne imaginăm împreună ce vede și ce ar putea vedea bucureșteanul ieșit din casă, la plimbare sau cu treburi.

„Din păcate, te cam afectează parcurgerea spațiului public. Nu atît clădirile, cît haosul și aglomerația din spațiul public: douăzeci de panouri publicitare în intersecție pe un segment de o sută de metri, stîlpișori… Adunîndu-se chestiile astea ca un bulgăre de zăpadă, deja situația a scăpat de sub control și, dacă faci un lucru bun, imediat ți-l tăvălește cineva. Plantezi ceva, nu știu dacă durează un sezon: au amenajat frumos în I.O.R. și imediat au început să apară barăci, umbreluțe cu bannere, fix în mijlocul păduricii. Cum s-a ajuns la toate astea – nu cred că e numai concurența agresivă, ci și nerespectarea unui regulament, avizarea superficială de către autorități. Toate panourile alea, dacă le iei la rînd, ar trebui să aibă autorizație de funcționare.

Pe de altă parte, clădirile sînt ceea ce îi conferă orașului o identitate vizuală cel puțin interesantă. În ce rezidă ea? „Tocmai în amestecul de stiluri. Vezi bloculețul interbelic de cinci etaje; lipită de el e o casă parter de secol XIX, iar pe urmă apare o clădire de sticlă din anii 2000. Asta e identitatea!” Și stilul neoromânesc atît de lăudat pe vremuri, mai înseamnă el ceva pentru orașul de acum? – întreb eu. Costin se înviorează: „Uite! M-ai rugat chiar să-mi închipui ce ar gîndi bucureșteanul ieșit la plimbare. Tind să cred că el vede doar clădire veche și clădire veche – între două clădiri de stiluri diferite, făcute înainte de Al doilea război mondial. Dar e clădire frumoasă, clădire veche frumoasă! Cu bulină sau fără bulină…”

Noile clădiri frumoase

După ce termin de rîs, cer lămuriri. Poate că una din cele două case vechi e mai pe gustul plimbărețului decît cealaltă, zic eu, și poate că omul este de fapt în prospecție pentru casa pe care o să o ridice la vară. Cît despre faptul că rezultatul ajunge de multe ori să se intituleze vilă cu turnulețe… „Se produce o ruptură între beneficiar și arhitect. Beneficiarului îi place casa aia și vrea să copieze ceva din ea, dar nu știe să se exprime și să zică ce-i place de fapt. Apoi, el vrea numai acel ceva, în rest îi place tot cum a văzut el cînd era mic. De exemplu, dacă a fost la Paris și vrea să-și facă o casă cu baluștri la balcon, el n­‑o să facă o casă complet neoclasică — nici n-are bani și poate că nu-i place totul, îi plac doar baluștrii. Și o să vrea să pună pe o casă de munte baluștri pentru că el, venind de la munte, știe de acoperișurile cu pantă mare. Deci e o discrepanță care, pînă la urmă, dovedește exact stilul de gîndire, selecția asta agresivă: «mie-mi place doar aia». Eu o văd în aceeași oală cu «ăsta e gardul meu, asta e proprietatea mea, felia mea». Ăștia-s baluștrii mei, asta-mi place, restul nu mă interesează! E o lipsă de perspectivă, nu vezi imaginea generală.” Să fie ăsta procesul prin care se naște arhitectura eclectică? Costin crede că da. Iată, avem o primă teorie.

„Am descoperit că trebuie să fii și un bun psiholog, nu numai arhitect, pentru a-l face pe beneficiar să schimbe puțin ce are el în cap. Majoritatea tinde să preia ceva împămîntenit deja, pe motiv că «așa se face».” Multe din uzanțele astea nu sînt simple atitudini conservatoare, ci acțiuni care fac rău orașului. „În spiritul ăsta se dezvoltă întregul București, iar ăsta cred că e unul din marile motive pentru care arată cum arată. Nu vreau să dau în toți proprietarii, dar asta e – mă uit la niște case vechi pe care ei le cam strică și pînă și regulamentul local urbanistic le ia partea proprietarilor, tocmai pentru că permite chestia asta. Regulamentul nu e bine definit. Dacă vezi într-o zonă (cum ar fi strada Polonă) că pe 80-90-100% din suprafața unui lot se construiește o clădire de birouri cu cinci etaje, unde vecinii au parter sau un singur etaj, clar e și vina regulamentului. Îmi permit să zic că nu există un interes pentru optimizarea lui.”

La numitul regulament vom ajunge de mai multe ori de-a lungul discuției noastre. Cînd vine vorba de nerespectarea sau citirea lui în cheie personală, după interesele fiecăruia, Costin își pierde voioșia din glas și vorbește cu un fel de regret. La un moment dat, chiar îmi spune că îi lipsește privirea ingenuă din timpul facultății: „acum mă oftic că lucrez în domeniu și totuși nu mă mai uit în jur, pierd atmosfera generală — mă iau de orice tîmpenie, văd numai chestiile nasoale”.  Cît pentru București, este de părere că trebuie adoptate două măsuri: constituirea unei comisii care să analizeze toate proiectele existente și „punerea la punct a regulamentelor locale și legilor, făcîndu-le atît de clare încît să nu mai rămînă loc de interpretare”. Totuși, în ambele cazuri, limitările nu întîrzie să apară. Comisii precum cele amintite au existat deja, în vremea regelui Carol I, însă „atunci era posibil pentru că se construia mult mai puțin, sistemul era mai puțin aglomerat”; cît privește regulamentul, „nu poți să tot adaugi, să-l schimbi cînd ai un caz undeva — ajunge atît de stufos, încît chiar descurajezi pe toată lumea să îl parcurgă, să îl știe.”

 

(La ce folosește) puțină istorie

Cele două măsuri corespund unor abordări administrative ce însumează întreaga istorie modernă a Bucureștilor — adică ultimele două sute de ani. În secolul XIX, arborarea diverselor regulamente urbanistice a avut cam la fel de puțin succes ca în zilele noastre, pentru ca, în schimb, o bună parte din secolul XX să stea sub semnul dezbaterii publice de proiecte. L-am întrebat pe Costin dacă vede în Bucureștiul actual repetarea unei istorii mai vechi. Credeam că va vorbi de interbelic, cel mult de anii 1900; de aceea, cînd a început senin „da, mă duce cu gîndul la 1800”, cerul de septembrie (senin și el) mi-a căzut în cap. Dar degeaba protestez: „organizarea dezvoltării actuale e cam la nivelul ăla, cu toate că acum se face sub un regulament. E așa, o îmbinare periculoasă. De exemplu, să iei un lot creat acum două sute de ani, ocupat ca atare, și să-l umpli cu o clădire de alucobond avînd de trei ori înălțimea casei inițiale… Nu poți construi ca și cum ai fi în cîmp, ignorînd loturile din jur. Am mai zis și repet — e vorba de niște zone deja construite, nu de marginea Bucureștiului. Din felul în care se reconstruiește, am impresia că ne-am întors la 1800.”

Din spusese lui Costin, se pare că o arhitectură atît de indiferentă la contextul înconjurător nu s-a mai practicat în București de o sută, poate chiar o sută cincizeci de ani. Fisura s-ar fi produs odată cu Casa poporului — după cum punctează Costin la un moment dat, „diferență mai mare decît cea dintre Casa Republicii (vechea denumire a clădirii — n.n.) și țesutul urban înconjurător nu există nicăieri în București”. Mastodontul din dealul Spirii a apărut în urma ultimului mare concurs de arhitectură organizat în secolul XX, care a fost totodată primul cu un regulament încălcat în totalitate. Costin e de părere că întregul proiect al Centrului civic (ce includea și Casa poporului) denotă „un individualism feroce — statul român a încercat în acei ani să-și facă propriile modele, dar mai mult decît i se întindea plapuma, acționînd înainte ca lucrurile să se fi sedimentat”. Cît privește anii care au urmat, „s-a mers din inerție, cu fostele institute de proiectare care se spărgeau în firmulițe, aceiași vechi experți care, săracii, știau același lucru”. Din punct de vedere arhitectural, situația avea să se schimbe după anul 2000, undeva prin 2005, însă haosul urbanistic era deja instalat în București.

Și astfel ne întoarcem în prezent, înarmați cu o concluzie. „Cred că acum se pune accent pe ceva ce nu contează atît de mult. Chiar dacă există mai multă atenție la anumite detalii (de pildă, s-a perfecționat sistemul de autorizare), nu asta face plăcută o plimbare prin spațiul public — deci esențialul s-a pierdut.” Costin a rostit un cuvînt mare și temut. Să fie omul din fața mea un partizan al urbanismului rațional, croit la milimetru? Nici vorbă: „Ce trebuie făcut e să păstrăm mixtitatea asta, nu reabilitări germane și străzi englezești, toaletate standard (cum se întîmpla, de altfel, pe vremea regelui). E OK ca Bucureștiul să fie colorat, cu toate că în asta există loc de interpretare. Nu vreau să fie un oraș-tip sau așa, ca orașele-grădină, unde pornești de la zero, ai un plan prestabilit și toate loturile sînt egale. Eu n-aș demola o zonă din București ca să impun altceva; mai degrabă, aș adăuga încă un inel (de circulație — n.n.).”

Nici manifestările de grijă excesivă pentru aspectul orașului nu sînt pe placul interlocutorului meu. „La 1900 era un regulament care prevedea ca toate instituțiile de la bulevard să aibă coloane angajate, să fie făcute după un anumit tipar. Adică «noi îți dăm rețeta, tu să ne zici doar funcțiunea și unde o amplasezi, că îți zicem noi cum să o faci». Și acolo era parcă prea mură în gură, că poate nici nu era potrivit ce-ți impuneau ăia să faci.”

În cele din urmă, Costin pune un binevenit punct pe „i”. Cînd îl provoc să vorbim despre momentele de radicalism din istoria arhitecturii bucureștene, îmi spune fără ezitare că, oricît de ambițioase vor fi fost schimbările în plan stilistic, aplicarea unui urbanism coerent a constituit o prioritate pentru mai multe generații de arhitecți, inclusiv promotorii stilului internațional din anii 1960—1970. „Fără îndoială, cele mai mari schimbări stilistice s-au produs atunci cînd s-a aplicat modernismul, atît în anii ’30, cît și în anii ’60. De exemplu, în bulevardele Tache Ionescu, Brătianu (denumirile din epocă ale bulevardelor Magheru, respectiv Bălcescu de astăzi — n.n.) vedeai, una lîngă alta, clădiri din anii ’20 și anii ’30; ai fi zis că diferența dintre ele e de cincizeci de ani, cînd, de fapt, era de numai opt sau zece ani. Urbanistic vorbind, ele se legau, se înțelegeau una cu alta, iar arhitectural — probabil doar prin prisma înălțimii de nivel, a retragerilor sau a regimului de înălțime.”

 

„Îmi permit să cred că un țesut urban are diverse valențe de la om la om. Pentru unii poate prezenta un caracter stilistic aparte; pentru alții — locul copilăriei. Se spune că Bucureștiul conține cea mai mare concentrație de arhitectură modernistă (stil internațional) din Europa, chiar și în condițiile actuale, văzând atâtea clădiri abandonate și fațade degradate. Or, această concentraţie, dacă ar putea fi valorificată în baza unui «master plan», ar putea constitui una dintre cele mai puternice caracteristici ale capitalei, așa cum, de decenii, clădirile neoclasice, eclectice, instituţiile realizate în stil academic au format, în memoria colectivă, imaginea Micului Paris — dar această viziune ţine mai mult de partea turistică a unui oraş.

Pentru locuitori, însă, elementele arhitectural—urbane au altă însemnătate. Ele constituie repere subiective, fixate în memoria colectivă a micii comunităţi. Astfel, o fereastră este mai mult decît un simplu gol în faţadă; este locul de unde îl saluta pe X al lui Y. Parcurgerea cartierului nu se face ca pe o hartă, un plan, iar reperele nu au neapărat numele oficiale, ci sînt «la trei paşi de la magazinul lui cutare, prima la dreapta, a patra casă…»”